Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a fost inițiatorul primelor reforme importante
care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Legile care au finalizat
procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea
averilor mănăstirești (1863), reforma agrară și împroprietărirea țăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părți importante și influente ale societății românești și au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei
coaliții” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această
adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână
înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea țării.
O dovadă este și povestea mai puțin știută a statuii Domnitorului Alexandru
Ioan Cuza care se află azi în fața Palatului Primăriei Municipiului Craiova.
De ieri și de azi
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
Citește și:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
Povestea unui genial actor de comedie: Petre Liciu
Am
părăsit pentru un timp lumea artiștilor
aproape uitați. Am încercat în articolele anterioare să devoalez pentru voi
câteva dintre destinele marilor actori de odinioară (Maria
Ciucurescu, Sorana
Ţopa, Agepsina
Macri-Eftimiu, Leny
Caler sau Nora
Piacentini), de dansatori (Lizica
Codreanu) sau ale unor voci celebre din vremurile trecute (Florica
Florescu, Gheorghe
Ionescu-Gion sau Titi
Botez). Mă întorc în lumea teatrului de la începutul secolului XX ca să vă
povestesc despre un mare actor – poate cel mai mare actor de comedie al secolului
trecut și al Teatrului Național din București: Petre Liciu.
În vogă (pe vremea străbunicii)
„Cățelușul purtat în “lessă"
la plimbare pe trotuarele îmbulzite ale Căii Victoriei,
țigara în colțul gurii artistic fardate, bridge-ul, cocktail-party-ul, etc… și-au
făcut debutul în viața Capitalei noastre, ca oricare alt capriciu al modei. Am
crezut, atunci când și-au făcut apariția în carnetul mondenelor noastre, că nu
vor trăi decât clipe efemere, că nu vor fi decât... “o vogă" trecătoare,
că vor avea soarta “altor voge" născute
din ordinul “nu știu cui”, apuse ca prin magie fără să
știm “precis când" și fără să știm
“de ce?" Dar acestea s'au înscăunat în viața de toate zilele a mondenelor
bucureștene ca și când obiceiul lor ar fi fost moștenit de la străbunice, o
dată cu lada cu naftalină și vechituri. Ceea ce ni s'a părut o glumă a modei
constituie azi un lanț indestructibil al vechii tradiții bucureștene.”
Ce
nu știa reporterul interbelic “D. Lc.”, autorul articolului “Voga
Capitalei” publicat în numărul din 4 mai 1938 al
revistei “Ilustrațiunea Română”
- din care am extras citatul anterior - era că peste câteva decenii o nouă “vogă” avea să pătrundă printre
“fashionistele” (“mondenele” de ieri) capitalei: curentul vintage. O modă care
readuce la viață ceea ce era “în vogă” în vremea străbunicilor noastre. Să aflăm așadar cam ce era “în
vogă”
prin anul 1938:
“Eleganța bucureșteană trebuie să fumeze, trebuie să joace “bridge”, să adore un cățel, să bea “whisky" la “cocktail-party"-uri... Dar toate acestea au intrat de mult în domeniul obișnuinței! Noi elemente, noi baloane de oxygen, sunt reclamate pentru înviorarea ritmului monden.
Care-i
noua “vogă"? Care e “ultima vogă”?
Cum? N'ați observat încă nimic în noua ținută automobilistică a
doamnelor bucureștene? E un mic triumf asupra unui despot al garderobei; noua “vogă"
dictează: “De azi înainte, dacă vrei porți pălărie, dacă nu, nu porți!”. În viteza
mașinei, în bătaia vântului și a soarelui de primăvară, aveți dreptul să lăsați
buclele ondulației permanente și sugestivei coafuri “paj" să
respire în voie. În mașinuța ta doar ești puțin ca și la tine
acasă! Și nu porți pălărie! Și apoi îți dă un aer sportiv!
Mai multe
articole aici: Străbunica
Vei
avea aerul și mai sportiv dacă arborezi pe nas ochelarii negri cu rama
groasa. Cu ramă groasă, albă! Așa sună cuvântul de ordine. Mai ales la
volan, comiți cea mai gravă abatere de la vogă dacă nu te supui să privești lumea,
cerul, iarba și florile prin sticla cenușie care-ți întunecă întreg universul.
-
Dar eu am ochi sănătoși și… destul de frumoși și prefer să văd lumea în roz! Nu
crezi că această sticlă cenușie?...
-
Când “voga" ordonă, tu nu trebuie să
crezi nimic, duduie! Căci oricât vei protesta la început, tot termini prin a capitula.
De aceea ai admis atât de repede și basmaua “à la russe", pe care o
aranjezi în trei colțuri legând două sub bărbie. La început ai
avut cu soțul d-tale o discuție care a urmat cam în felul următor:
Prin Cișmigiu, călare |
-
Bine, dragă, după ce că te aștept un ceas în mașină, îmi sosești legată la cap
cu o basma de chivuță?
-
“E ultima vogă", dragul meu! “Basmaua “à la
russe"...
-
E ridicolă, ne va râde toată șoseaua, te
rog să o scoți!
-
A nu, dragul meu, e ultimul șic și nu vreau de
loc să am aerul unei demodate...
Nici
nu ați ajuns la Otopeni. Pe lângă mașina voastră au fâlfâit
cascade de basmale rusești strident colorate.
-
Ai dreptate, draga mea, cred că în definitiv nu-mi displace această “vogă"
a basmalelor.
-
O! Dar ar fi fost suficient chiar dacă-mi plăcea numai mie…
Străbătând
șoseaua până la Snagov ai aflat deodată eu tristețe că încă nu erai la curent
cu noua “vogă" sportivă feminină.
Nu poate fi vorba decât de o… “nouă vogă”! A doua zi
te întâlnești la coafor cu tovarășa de sky:
-
Știi, avem cu ce înlocui sky-ul. O “nouă
vogă"… Sportivă. Mi-am și comandat… ghici ce?
-
Ți-am luat-o înainte, scumpă amică, am și fost ieri până la Minovici și n'am căzut
decât de trei ori.
-
De pe cal?
-
Cum de pe cal? De pe bicicletă, dragă! Dar văd că nu prea ești la curent cu
moda sportivă. N'ai aflat încă de ultima vogă a ciclismului feminin? Fusta-pantalon
e indispensabilă, restul se înjghebează ușor!
Citește și: Presa din 1911
despre rochia-pantalon
Ce
va dăinui din acest stol de noi capricii mondene cu care ne-a dăruit primăvara anului
acestuia? De cele mai multe ori puterea unei “vogi" apune odată cu
sfârșitul sezonului… Să nu dispere modistele? Să nu jubileze negustorii Bazacei!?
Și bine ar face elegantele sportive dacă din timp, ar socoti un colțișor în
apartamentul lor, destinat micului “Muzeu al capriciilor” lor sportive. O
bicicletă condamnată ruginii așteaptă să-și ocupe locul pe lângă alte unelte
demodate…”
Citește și: Din Bucureștii care sau dus:
Strada Bazaca
Sursa:
articolul “Voga Capitalei” – semnat “D. Lc.” - publicat în revista Ilustrațiunea
Română” - numărul din 4 mai 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
POVESTEA CONCURSULUI "MISS ROMÂNIA" - 1929 (4 - marea finală)
După finalizarea concursurilor județene – un adevărat triumf al organizatorilor - a venit și ziua de 17 martie 1929 – ziua marii finale. În concurs au intrat 100 de
concurente: cele 70 de câștigătoare județene și alte 30 d-șoare alese dintre frumusețile clasate pe locurile
doi și trei. Juriul, sub patronajul d-lui
Alexandru Vaida Voevod (ministru de interne, fost și viitor prim ministru al
României), a avut următoarea componența: preşedinte dl. prof. Tzigara Samurcaş, membrii: d-na
Alex. Cantacuzino, d-na Maria Giurgea, dl. Al Mavrodi, dl. Liviu Rebreanu, dl. lon Steriadi, dl. Frederic Stork, dl. N. Batzaria şi
dr. G. Graur. Locul desfășurării concursului: Palatul Cultural (Salonul Oficial), de pe Șoseaua Kiseleff.
La umbra ceasloavelor
Am parcurs împreună
cu reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” drumul
care ascunde povești și blesteme ce duce spre “Mânăstirea Agapia cea tăinuită
de lume”. Am ajuns atunci până la porțile mănăstirii – așa cum era ea în anul 1938 - și ne pregăteam să pătrundem în
sfântul lăcaș de reculegere și rugăciune, în mănăstirea care a păstrat un
important tezaur de artă bisericească și o străveche tradiție monahală de
înaltă și pilduitoare spiritualitate:
Agapia în 1938
“Satul
cu căsuțele curate și primitoare - unele adăposturi de maici care n'au mai avut
chilii în curtea mânăstirei - ne vestește că suntem în preajma sfântului lăcaș.
Așa cum sunt înghesuite, mai ales spre capătul dinspre mânăstire, dovedește
începutul unei nou așezări care tinde spre ridicarea unui târgușor, în
nepotrivire poate cu gândurile acelora care întemeind mânăstirea, au conceput-o și-au dorit-o cât mai ferită de lume. Așa cum se prezintă astăzi, satul
pare o gardă voinică de case, căscioare și chilii, care străjuiește poarta
mânăstirei. Unele sunt case de oraș, destul de impunătoare, altele chiar cu
oarecari pretenții arhitectonice. În general, satul este simpatic, curat, gata
să primească și să adăpostească vilegiaturiștii care-și aleg drept loc de
odihnă aceste frumoase meleaguri (…).
Oprim
în fața mânăstirei. O arcadă tăiată în zidul extrem de gros, scundă și largă,
lasă să se vadă curtea largă a mânăstirei, împrejmuită, jur-împrejur, de
chilii. În curte, spre poartă, biserica zugrăvită de Nicolae Grigorescu, pe
care inspirația și geniul acestui mare pictor au făcut-o celebră. (…) Făcurăm un
scurt popas în curtea mânăstirei, căreia chiliile cu albul lor imaculat îi
împrumută un aer solemn, majestuos. Chiliile
sunt destul de mari și de înalte. Deasupra lor se înalță saloanele stăreției,
atelierele, arhondăria, muzeul și un paraclis destul de frumos și de
interesant. Un ceardac larg, circular, leagă pe toate laturile aceste încăperi.
Arcade și stâlpi de lemn împodobesc ceardacul care dă o înfățișare atât de
plăcută întregii construcții. Așa cum se înalță, în bătaia soarelui de
dimineață, mânăstirea cu ceardacul odihnitor, pare o mare și veche casă
boierească, voioasă și primitoare. Nimic din tristețea zidurilor de mânăstire.”
Obiecte magice: “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat”
În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba
fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de
eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele
lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul
unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit însă secretul dobândirii acestor obiecte cu
puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara
satelor”:
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pent...
-
În zilele pe care le trăim, începutul Postului Mare – Ziua de Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, aceas...
-
Motto: colo-n deal la mandravela a pierdut-o jean pe stela toți s-au dus cum-necum pe jos sau călare cu ulcică-ntre picioare hai noroc și u...
-
Mărțișorul - un micuț obiect prins în piept cu un șnur alb-roșu - simbol al primăverii, al renașterii naturii și al speranței, dăruit celo...
-
Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor" , aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale s...
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...