A fost odată România Mare: Vâlcovul – Veneţia României

Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată - călătorie începută în insula Ada Kaleh şi continuată în Turtucaia - oraşul pictorilor. Vom vizita un orăşel cu un farmec aparte, supranumit cândva Veneţia Estului. Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistă National Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului, pentru că despre aceasta localitate din fostul judeţ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi și este situat în regiunea Odessa). Să redescoperim aşadar împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadan al revistei Universul Literar”, această lume pestriţă şi plină de pitoresc, “cu veselii, tristeţi, vrăjitori, ţânţari inteligenţi, lipoveni-francezi şi cu... nudişti”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:

"Gondolele" Vâlcovului
Vâlcovul este, dacă se poate spune aşa, format din trup şi suflet. Trupul îl reprezintă însuşi orăşelul, înrămat în canaluri - „erichi", nişte brazde cu apă, în lungul şi latul lui, de unde îi vine şi numele, din ruseşte: „vilca"- furculiţă. Aceste canaluri, unele mici şi altele mari, cum este Belgarodschi, care îşi mână apele prin tot orăşelul, până la mare, sunt comorile şi atracţiunile acestui colţ de ţară. În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simţi cum ţi se topeşte inima, devii imaterial, te mângâie şi te alintă o tăcere cu şoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeească, fără început şi sfârşit. O notă de cântec, rătăcită, înţeapă duios inima şi vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ţi se va strecura, nechemată în sânge şi vei suferi, vei căta în stele o iubită şi, după câteva zile, eşti cel mai bun om, blând, gingaş în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la şcoală, obiectul muzică ţi-a fost decorat totdeauna cu indulgenţă, cu nota 5.”

Vâlcovul pe harta României Mari
(...) Vaporul, o autentică mătuşica sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, îşi încetineşte mersul. Sirena behăie fals şi cu toţii amuţim şi strângem geanta sau geamantanul, mai aproape. O pereche - el profesor dela Vâlcea şi ea fată de oameni cuminţi - aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat şi s'au tot privit ochi în ochi, pierduţi şi izolaţi. Acum se desprind, jenaţi, din braţe şi întreabă:
- Ce s'a întâmplat?
- Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care par'că fuge spre noi.
- Vâlcov? Când a trecut vremea?

Podeț din Vâlcov - 1932
Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc şi de malurile minunate şi sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obişnuim cu parfumul specific al locului — miroase apăsător a peşte — ne îndreptăm spre o clădire aşezată la malul Dunării şi înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre uliţa principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate şi bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podeţe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câştigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf şi bieţii lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podeţele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cişmigiu, unde barele, deşi din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. 


Vâlcov - Veneţia României Mari
Canalul cherhanalelor - Vâlcov (1929)
Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foşnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimţi clănţănitul dinţilor; regreţi că nu te afli acasă, la tine, în siguranţă, visând la stele şi respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuţe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină şi întunericul fuge ruşinat, la braţ cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!

Vâlcov - Veneţia României Mari
Case în Vâlcov (1936)
La Grişa...

Ne aşezăm, pentru masă. la restaurantul lui Grişa. E un local vestit. O curte cu gutui, măsuţele răsleţe însemnând „o grădină de vară”. În drum, am uitat să vă spun, am făcut o prietenie în persoana lui Mişutca, băieţandru de vre-o 16 ani, care fumează, vorbeşte gros şi are chip îndrăsneţ. Îi ofer sticla cu vin şi un pahar să se servească! Mişutca se strâmbă, dispreţuitor, la pahar şi se ospătează. Apucă sticla delicat, cu patru degete, cel mic lăsându-l liber şi întins, demonstrându-ne astfel buna sa creştere şi, fără alte complicaţii, răstoarnă jumătate de conţinut, în gură. Apoi, simţinduse îndatorat pentru „trataţie", dispare puţin timp şi, pe urmă, vine cu un alt flăcău de seama lui, cu o „garmoşcă" enormă. Muzicantul se dovedeşte la înălţime. Instrumentul, în mâinile lui, e un fulg şi cântecul, sălbatic, înflăcărat, aţâţă picioarele lui Mişutca. El ocoleşte vertiginos mesele, în dansul acesta original, trepidant, care este „cazacioc". Se rupe brusc din ritmul vijelios, drept în faţa sticlei, se ridică şi o altă gâlgâitură îi animă gâtlejul.
- Ce faci Mişutca? îl întreb, zâmbind.
- Guleaiu! - mă lămureşte el grav - adică, petrec.

Vâlcov - Veneţia României Mari
Biserica ortodoxă in Vâlcov

(...) De altfel, revărsarea unei voci mănoase, puternice şi frumoase, acompaniată de câteva instrumente, mă cam lămureşte şi, în liniştea feciorelnică, nepângărită de vr'un alt sunet, muzica aceasta îndeplineşte o adevărată minune. Înduioşează şi atinge toate fibrele şi parcă ai sbura spre ei cu rugămintea: Luaţi-mă şi pe mine! Vreau să beau. Să cânt şi să dansez. Totuşi, o stânjeneală se strecoară şi mă ruşinează: la această oră, când toţi dorm?
- Uite-i cum petrec! observă Polifronâci, râzând în surdină, şiret.
- Nu vă supără? încerc eu terenul.
- De ce să ne supere? De aia se numeşte că sunt boieri. Au bani şi se veselesc. Fără muzică e urât . Apoi ne uităm şi noi cum se petrece la ei. Asta e partea lor !

Canal din Vâlcov
Destăinuirile lui Polifronâci

(...) Polifronâci nu rezistă mult tăcerii şi începe să vorbească. Primele cuvinte se pierd risipite; nu-l ascult. Apoi întorc capul şi-l privesc. Pletos, cu barbă lânoasă, încreţit la frunte, — luna cu razele ei, se oglindeşte în părul uns şi obrazul lui pare aureolat ca la sfinţii din icoane. Uit că e un biet pescar lipovean şi cred că în faţă-mi stă un sihastru. Involuntar, prind spusele lui şi mă concentrez. Astfel, din vorbele lui, simple, necăutate, aflu micile bucurii precum şi păsurile lui şi ale pescarilor.
După ce îmi descrie, amănunţit, pe toate rudele lui, cu nepoţi şi strănepoţi, nume şi pronume, griji şi necazuri, trece şi la descrierea, mai generală, a populaţiei. Din noutăţile vieţii lor cea mai recentă a fost descoperirea unui sort nou de peşte, în cantităţi mari, nemaivăzut şi necunoscut vreodată. Explicaţia ar fi metamorfozarea pe care o suferă unii peşti, după veacuri. Apoi, din cuvintele lui netivite în citate, filosofii sau sugestii, mi se desemnează această realitate crudă a vieţii lipovenilor pescari. De dimneaţă până'n seară, iar adeseaori, zile şi nopţi întregi, ei se hărţuesc năprasnic, tenace, în sudoare şi sânge, cu marea şi capriciile ei, nici odată ajunşi să fie cunoscuţi de lumea largă, pentru viaţa lor sacrificată, în scopul lor atât de puţin preţuit, cum este alimentarea pieţei noastre sau universale, cu peşte. Acasă se războiesc cu alte imagini ale vieţei lor: cu „optovichi" (engrosiştii), „pereepeţ" (perceptorul) şi adeseaori cu inundaţiile.

Vâlcov - Veneţia României Mari
Canalul  Vâlcovului (1929)

Toţi locuitorii sunt săraci. Anul întreg, ei se aprovizionează cu obiectele şi alimentele strict trebuincioase traiului, pe datorie, de la aceşti engrosişti, vreo trei la număr. Acestora pescarii le datorează averi. După începerea pescuitului, aproape întreaga recoltă, cu înşelări şi scăderi la cântar, sub motiv că peştele este ud, intră în mâinile engrosiştilor, pe un preţ redus, pentru acoperirea datoriilor în mărfuri, de obicei cedate scump. Cealaltă parte a recoltei trece la „pereepeţ" şi la ei rămâne puţin sau nimic din munca depusă. Dar cât peşte nu se strecoară, pe sub mână, persoanelor în mâinile cărora se află puterea să le facă şicane şi să-i oprească de  pescuit! Asta însă nu se află niciodată. Pescarul ştie să tacă spre a nu-şi atrage răsbunarea. Ei se conduc după o zicală, populară în viaţa lor: „Pe Dumnezeu nu-l vezi, iar până la Vodă este departe " şi nu crâcnesc, nu se plâng, îşi duc cu resemnare, religios, viaţa de câine. În schimb, Duminica, cu ultimul ban, asudat şi chinuit, se înfiinţează la cârciumă.Beau mult, dansează până la ultima fărâma de putere „cazacioc" şi în acest fel îşi scutură necazurile şi uită că mâine se înhamă de-a capăt, la aceeaşi poveste. Viaţa lor se închide adeseaori, năpraznic, în fundul mării. Rarii lipoveni cari mor creştineşte, acasă, tot în apă îşi odihnesc oasele. In cimitir, după săpătură de jumătate de metru, e apă şi coşciugul se aşează în ea: prin apă trăesc, mor, se chinuesc, şi acolo-şi află şi culcuşul.

Vâlcov - Veneţia României Mari
Imagine din Vâlcov (1939)
de pe coperta revistei "Natura"
Despre messieurs Luca et Maxim, vrăjitoare și despre nudişti

Azi e sărbătoare. Dimineaţa, lipovenii, până la sfârşitul obedniei la biserică, se „distrează" cu ceaiul. Această desfătare pare să n u fie din cele uşoare şi prielnice trupului. Sudoarea puternică, multă, luceşte pe feţele lor; mai se furişează în farfurioara din care sorb lichidul; ei mai aleg un firicel de zahăr, îl pun între buze şi dinţi, suflă ca din foaie să mai răcorească lichidul şi-l trag cu gură ţuguiată şi numai termină să respire, mulţumiţi, senini. Se va sfârşi slujba religioasă şi apa fierbinte a ceaiului se va înlocui. Ceainicile vor dispare; va răsări „garmoşca" şi o tobă şi beţia, solidă, săţioasă, se va încinge, până ce Grişa va refuza să le mai dea vin. Contemplările şi gândurile mele se întrerup la apropierea lui Grişa, care se interesează dacă nu-mi va face plăcere să vorbesc franţuzeşte cu lipovenii. Aceste două noţiuni: lipoveni şi limba franceză, apropiate, par ca negativul şi pozitivul, care mereu se îmbrâncesc. De aceea, neîncrederea, ironică, mă trădează.
- Poftiţi, poftiţi, să vedeţi! mă îndeamnă Grişa.
Am fost, am văzut şi urechile mi-au auzit. Sunt doi lipoveni - Maxim şi Luca; cam de vreo 50 de ani, pescari amândoi şi cu chipurile obişnuite: blonzi, bărbile roşii şi cu nişte cămăşi ce se închee la gât, într'o parte, „cosovorotchi“.La apropierea mea s'au sculat şi mi s'au adresat în limba curentă franțuzească, accentuată puternic de acea notă cântătoare, specific slavă. N'am răspuns dar am râs cu hohote, mult, spre nedumerirea lor şi pe urmă ne-am împrietenit. In timpul marelui răsboi Rusia a făcut un schimb de flotă cu Franţa, urmând obiceiul statelor amice şi cei doi prieteni — lipoveni, pe atunci marinari, au nimerit în Marsilia, unde au stat mulţi ani şi după răsboi. La urmă, dorul învingând, au venit acasă şi iarăşi sunt pescarii: Luca şi Maxim.

Vâlcov - Veneţia României Mari
Regele Ferdinand pe pontonul din Vâlcov (1925)

(...) Vaş povesti de o vizită făcută unei vrăjitoare - lipovence, tot astăzi, dar cedez promisiunilor date amicului meu I. Gh., care m'a speriat cu toate pacostele din lume, care îmi vor cădea pe cap, dacă ea va afla despre divulgarea publică a activităţii sale, - şi tac. Superstiţia e mare lucru! Vă spun doar la ureche: dacă vi s'au făcut farmece, cumva, vreodată, ea află. Se desbracă noaptea, goală, se frământă, iar dimineaţa, rezultatul e ca în palmă. Tot ea, dintr'o privire, descoperă dacă bărbatul face uz de palme în căsnicie. Puneţi-vă în gardă, amatorilor de senzaţii şi de păcate, nu însoţiţi pe domnişoare la această nouă Mafalda.
Formalităţi ca la frontieră. Se cercetează acte, legitimaţii şi, în fine, plecăm. Parcurgem tot Vâlcovul, liniştit şi cuibărit pe ambele maluri ale canalului. Marea ne întâmpină, jucăuşe, şi desmierdătoare. Vreo 15-18 km., în lotcă, străbatem marea ca nişte autentici pescari, curagioşi şi grozavi, înghiţind de ruşine vaeele rebele, isbucnite la clătinările mai pronunţate ale bărcii. Ajungem sdraveni şi mulţumiţi de sfârşitul călătoriei. Volciocul este o plajă plăcută, întinsă, cu o mulţime de căsuţe din „lampaci". Datează mai de demult, însă n'a ajuns să fie cunoscută înăuntrul ţării. Aici vin să-şi petreacă vacanţa locuitorii din oraşele apropiate de Vâlcov. Comod, fără amenajări speciale, lumea petrece, simplu, ca acasă. Se găsesc şi unele doamne şi domnişoare gătite şi vopsite, aducând atmosfera plajelor cunoscute. Pe alături, tinerii bronzaţi fac de sentinelă şi aceleaşi idile vechi, ca lumea, se ţes pe nisipul mării şi se sfârşesc odată cu sezonul. Dar prietenul meu, surâzând ştrengăreşte, vrea să-mi arate altceva.
Intr'adevăr la vreo 3—400 m., pe malul Limanului, nămolul probabil că are calităţi miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii şi bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, şi aşa, în costumele lui Adam şi Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, şi de aceea, spiritul practic al economiei şterge orice jenă.

Pod peste canal
Plimbarea prin Vâlcov s'a terminat. Vaporul ne poartă spre alte meleaguri, Vâlcovul se micşorează, rămâne departe, soarele apune şi simţi cum tristeţea şi nostalgia după locul părăsit se aşează nepoftită, în suflet şi zici: Rămâi cu bine, oraş al viselor, nu te voi uita !


Sursa: articolul “Vâlcovul – Veneţia României” – semnat Serafim Cadan – publicat în “Universul literar”, numărul din 17 septembrie 1938, răsfoit în Biblioteca Digitală a B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Domnul Nae, dumneai Sița și clondirul cu rom


Vă invit să facem împreună o vizită pe la periferiile Bucureștiului. Ca de o obicei ne vom întoarce în timp (în anul 1934) și - tot ca de obicei – nu vom pleca singuri în periplul nostru, ci însoțiți de un reporter din perioada interbelică, acuns în spatele inițialelor “I. T.” (Ion Tic ?). Gazda noastră va fi patronul cofetăriei din colț” căruia – o să vă convingeți și voi - nu degeaba vecinii îi spuneau ureche de aur". Ne vom așeza nevăzuți la masa încărcată cu savarine și pe care tronează clondirul cu rom, alături de prietenul nostru, domnul Nae, de coana Sița și de “cei trei copii, cumnata, verișoara și cele două mătuși care au ocupat două mese, așezate cap la cap”. Dar să nu lungim vorba: vă promit o petrecere pe cinste!

Periferiile Bucurestiului

   La cofetăria din colț, dumnealui, dumneaei, cei trei copii, cumnata, verișoara și cele două mătuși au ocupat două mese, așezate cap la cap, așa cum obișnuiește familia onorabilului Domn Nae în fiecare Duminică după-amiază.
    Cofetarul, care în orele libere face și pe frizerul mahalalei, este un om la  curent cu moda și cu cerințele publicului consumator. De aceea a introdus radio - un crâmpei de pâlnie răgușită, careși alternează glasul cu trilurile celor doisprezece canari, podoaba și mândria întregului cartier.
   Domnul Nae se simte cu mult mai bine cu acest obicei duminical, în sânul familiei, pe care o poate opri de la ispitele centrului zgomotos. Mănâncă omul prăjituri, ascultă muzică, discută. O singură dată a avut o neplăcere de atunci se ferește de savarine ca de Satana.
   Era într'o Duminică. Dumneaei, Sița, povestea cu patos întâmplarea de la cărturăreasă, o femeie care i-a ghicit numele, prenumele, anul nașterii și i-a spus atâtea amănunte din viața de familie, încât nu mai încăpea nici o îndoială că zgripțuroaica era de aproape înrudită cu necuratul. I-a spus despre dumnealui, Domnul Nae, cum s'a lăsat de băutură și cum din când în când trage cu coada ochiului la nevasta lui Niță - vecina cea sprâncenată și gureșă. Ca s’o încredințeze și mai mult că știe tot – vede tot a adăugat și amănuntul senzațional că Domnul Nae are... o aluniță sub țâța stângă... Femeia s'a încruntat, a scuipat în sân tremurând ca varga și a ascultat partea a doua: viitorul.
   Domnul Nae, căruia întâmplarea de la cărturăreasă îi înfipsese un cuțit drept în inimă, pentru că zgripțuroaica de cărturăreasă nu era alta decât fosta lui iubită, care se răzbuna cum putea mai bine - afecta un aer de completă indiferență. Încerca omul să schimbe vorba întrebându-și cumnata de rezultatul bătăii de alaltăseară despre care a auzit, dar la care, din nefericire, n'a putut lua parte, fiind prins la o întrunire politică; despre isprava unui flăcău pe care-l cunoștea și cumnată-sa și care a izbutit cu farmece să scoată din minți pe cea mai cuminte femeie din mahala. Zadarnic. Dumneaei, Sița, prinsă în focul profețiilor cărturărești, povestea de zor, în timp ce copiii, cumnata, mătușile erau numai ochi și urechi. Mâncau cu toții pe nerăsuflate savarinele cu rom, pe care cofetarul șiret le servea cu destulă grabă, fără ca cineva să fi comandat repetition”.
   De necaz, Nae înghiți și el, ca niciodată, trei-patru bucăți. Și practic cum e, în loc să stropească prăjiturile cu romul din clondirul pe care cofetarul îl lăsase la discreție, puse mâna pe sticlă și din câteva înghițituri bune o goli. Cofetarul, ca să-i facă plăcere – erau doar prieteni - aduse a doua sticlă. În schimb ținu să-i comunice ultimele noutăți.

Bere Luther

   Insinuant, ca de obicei, patronul își dădu raportul despre toate evenimentele mahalalei. Nu degeaba vecinii îi spuneau ureche de aur". Omul povesti cu lux de amănunte flagrantul delict de adulter al Zoicăi, nevasta gușatului de la poștă, despre care s'a scris pe scurt și la gazetă; despre ceea ce s'a hotărât la întrunirea politică de alaltăseară, unde, un om de-al zilei a făgăduit pă cuvânt de onoare că va aduce în mijlocul cartierului pe Don Primar să făgăduiască și să jure că va da lumină și apă; despre svonul care s'a răspândit că Mihai, băiatul popii, umblă noaptea cu iarba fiarelor după o comoară; în sfârșit despre bătaia pe care a mâncat-o Aglaița, nepoată-sa, care a venit ieri seara cu unghiile lăcuite cu sidef și cu un buchet de flori pe care-l primise de la un țăpândău.
Nae - care de obicei savura povestirile cofetarului ceva mai mult decât prăjiturile după care se prăpădea întreaga familie - nu auzise aproape nimic. Îi vâjâiau urechile de mânie nestăpânită, așa cum i se întâmpla pe vremuri la alegeri când i se făcea a ocnăși când trimitea la spital câte 4-5 inamici care cutezau să’i înfrunte supărarea. Simțea omul că sângele îi fierbe în vine și ca să-și potolească furia se strecură pe după tejgheaua cofetarului și sorbi o a treia sticluță cu rom...
   Când cofetarul își isprăvi noutățile, Dumneaei Sița, respiră mulțumită că poate continua cu povestire prezicerilor cărturăresei.
   Și într’un târziu, când una dintre mătuși dădu semnalul de plecare, Nae – care se făcuse “Krup” – începu să cânte și să spargă paharele ca pe vremea bună când era regele chefliilor.
   Femeile, stupefiate, își făcură semnul crucii. Una șopti cu nedumerire:
   - Doamne! S’a îmbătat cu savarine!

Sursa:

- articolul “Periferie” – semnat “I. T.” – publicat în numărul din 12 septembrie 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »

În vizită la Maria Filotti

Maria Filotti 
Maria Filotti (n. 1883 - d. 1956) a fost una dintre cele mai apreciate actriţe ale României din perioada interbelică. A jucat în 167 de piese de teatru. A apărut pe scenă în compania selectă a unor mari actori ai teatrului românesc: C.I. Nottara, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu, Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu, Tony Bulandra. A fost de asemenea una dintre cele mai apreciate profesoare ale Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, societară de onoare a Teatrului Naţional din Bucureşti si reprezentantă a României în Comitetul Internaţional al Societăţii Universale de Teatru. Cred că sunt suficiente informaţii biografice pentru a vă stârni curiozitatea să citiţi un interviu acordat în anul 1932 de Maria Filotti săptămânalului “Ilustraţiunea Română”:

Casa din Vasile Pârvan nr. 12

Maria Filotti
 în faţa şemineului
“O minunată după amiază de toamnă, cu belşug de soare primăvăratec. Automobilul a oprit în faţa unui imobil înalt, alb, svelt, respirând cu destulă cochetarie liniile unei arhitecturi moderne: locuinţa d-nei Maria Filotti, distinsa şi talentata noastră artistă, din str. Vasile Pârvan No.12. Câteva clipe şi iată-mă asteptând “in biroul de lucru" încărcat cu cărţi, tablouri şi flori. Un ochi deprins cu “meşteşugul interioarelor" desluşeşte limpede, dintr’o simplă privire, că biroul şi celelalte “încăperi" sunt ispititoare bijuterii de artă şi de bun gust, pe care o minte înţelegătoare le-a gândit cândva, îndelung şi le-a realizat cum nu se poate mai frumos. De aceea fiecare lucru, fiecare mobilă, fiecare frântură de zid poartă ceva din căldura unui suflet adevărat de artist. O căldură umană, diferită de aceea pe care ne-o procură modernismul “artei în interior", ce e drept impresionantă, dar artificială. O căldura care împrumută lucrurilor ceva din viaţa care le-a creat...  Aşa'şi trăesc lucrurile viaţa lor tainică, fermecătoare, odihnind ochiul celui obosit, desfătând spiritul celui frământat de nimicurile vieţii de toate zilele...

Casa din str. Vasile Pârvan nr. 12
azi Casa memorială Maria Filotti
Ca să ajung în biroul cu lumina picurând printre jaluzele, am trecut prin hall-ul cel mare, în care un cămin majestos evoca o întreagă epocă: “Renaşterea italiană”. Mai târziu am putut afla că minunatul cămin este o copie credincioasă după o piesă din Palazzo Davanzati pe care d-na Filotti îl vizitase la Florenţa. Acolo am admirat şi dantelăriile sculpturii uşilor de nuc, lucrate cu deosebită măestrie după opera lui Michelozzo pe care îndrăgostiţii artei de odinioară o pot admira în sacristia Domului din Florenţa. Dar portalul sacristiei bisericii San Giorgio din Geneva, reprodus în arcada zidului care desparte hall-ul de luxoasa sufragerie! Cine ar putea trece pe lângă asemenea comori de cămin fără ca privirea să nu le dijmuiasca vraja?...”

Menageria de porţelan

Maria Filotti în anii
 primelor ei succese pe scenă
“Sus, pe un raft de cărţi scumpe, cineva a rânduit o menagerie de porţelan. Un căţel, o pisică, un cărăbuş, o gâscă şi trei elefanţi stau gata să povestească celui dintâi indiscret ce mâini delicate i-au aşezat aşa, în atitudini de minuscul muzeu. Singur un pui de raţă cu puful ca gălbenuşul oului, stă bosumflat într’un colţ. A fost pedepsit, sau îl jenează tovărăşia animalelor de uscat? Încântată peste măsură e doar pisicuţa neagră, care, cu coada ridicată în forma unui semn de întrebare, a împietrit aşa, într’o mişcare felină. Micuţa menagerie nu-i decât o colecţie de fetişe. Fiecare “animal" poartă noroc. Cine ştie! Poate că elefantul aduce mai mult noroc decât pisicuţa, cărăbuşul sau puiul de raţă. Dar superstiţia e superstiţie şi credinţa fiecăruia e adevărată lege. Mă gândeam tocmai la supersţiile marilor artişti, când o voce mlădioasa mă făcu atent că “numai şapte elefanţi aduc într’adevăr noroc": era doamna Filotti care, zâmbind, mă făcu să înţeleg că “în materie de fetiş fiecare’şi are socoteala proprie".

Maria Filotti: despre teatru şi cinematograf

La oglindă...
Îmi cerui scuze pentru vizita pe care i-o făceam poate la o oră nepotrivită şi convorbirea alunecă repede asupra câtorva subiecte de artă şi de teatru. Vorbeam pentru întâia oară cu strălucita artistă pe care o văzusem, pe scena Teatrului Naţional, în atâtea creaţiuni nepieritoare. Acelaşi glas adânc, convingător, acelaşi timbru fin şi nuanţat, aceeaşi prestanţă princiară, aceeaşi distincţie, graţie şi cochetărie captivantă. Aceiaşi ochi arzători strălucind de inteligenţă şi de aristocratică  intelectualitate; aceeaşi naturaleţe în tot ceea ce spune şi ceea ce gândeste...
- Aţi avut, D-nă, în “Pasărea de foc", o nouă şi strălucită creaţie. I-aţi asigurat, desigur, o serie lungă de reprezentaţii cu săli arhipline. Şi asta într`o vreme în care teatrele, orice s'ar spune, trec printr’o pronunţată criză...
- Cine ştie! Poate că şi genul piesei contribuie la succes...

Instantaneu cu Maria Filotti
la "cafeluţa de după amiază"
Vorbirăm apoi despre criză, despre cinema, despre prezenţa artiştilor de teatru pe ecran.
- Constataţi şi Dv., doamnă, o criză a teatrului? Există o corelaţie între aceasta şi desvoltarea gustului pentru cinema?
- Că există o criză a teatrului, e adevărat. Dar cred că, nu e decât un simplu reflex al crizei economice generale. Organic, teatrul suferă cel mult de frământările unei adaptări la atmosfera, mentalitatea şi preocupările vremii. Nu cred însă că cinematograful ar putea fi socotit drept provocatorul crizei teatrale. Concurenţa lui e de ordin, dacă se poate spune aşa, exterior, de modalitate practică. Frecventarea cinematogratului e mai comodă. Nu eşti silit să te integrezi în ţinuta şi pretenţiile sălii; uzezi de spectacol aşa cum îţi convine, intri, ieşi, rămâi sau pleci când şi cum îţi place.

Repetând un rol...
La teatru, dimpotrivă, persoana spectatorului trebuie să se supuna unei ordonanţe şi unui stil care sunt al sălii, să se integreze lor, să le suporte rigorile. Poate că făcând această comparaţie, mulţi spectatori grăbiţi au renunţat la teatru în favoarea cinematografului. Dar cred că nu pierderea acestora ar putea să determine soarta teatrului. Influenţa cinematografului este însă reală asupra actorului, aşa cum este reală asupra literaturii de pildă. Filmul dă o importanţă, un accent excesiv detaliilor. De aceia el cere un stil special concentrat, dozat, nuanţat. Actorii cari de pe scenă au trecut pe ecran, au trebuit să se adapteze acestui imperativ, dacă au vrut să aibă succes. De aceia cinematograful mi se pare că a contribuit în largă măsura să impună “un fel de a juca mai sobru, mai interiorizat", deci mai în nota vremilor noastre. În schimb cinematograful a folosit enorm de pe urma întrebuinţării elementelor educate în arta dramatică, căci a mutat astfel accentul de pe interesul aspectului exterior, plastic, pe interesul dramatic al jocului...”.

În turneu pentru promovarea teatrului

Maria Filotti acordând interviul
“Prin uşa balconului larg deschisă năvălea un soare de primăvară. Este poate cea din urmă zi frumoasă de toamnă. În bătaia razelor argintii, interiorul îşi scaldă măreţia în nesfârşitul joc de lumini... Iată o masă antică de bronz lustruit: un bulgăre de aur care arde ca într’o poveste orientală. În desmierdarea soarelui căldut, căminul îşi cânta poezia vrajei. Intrăm în sufragerie. Oglinzi de cristal pe care de abea le cuprinzi cu ochii, împodobesc pereţii... Un asernenea perete stă sprijinit pe umerii unor lei de marmoră de Carrara: o sculptură pompeiană de savuroasă factură. Cristale, porţelanuri fine, tablouri, flori, obiecte de artă, rânduite cu grijă completează cum nu se poate mai frumos acest colţ de interior. Reluăm firul convorbirei:
- Mi-aţi putea spune, doamnă, ce mai studiaţi pentru actuala stagiune?
- Deocamdată plec într'un mare turneu de propagandă culturală. Şi celelalte oraşe au dreptul să cunoască producţiile artistice ale Capitalei...
Cineva ne întrerupse brusc convorbirea: d-na Filotti era chemată la telefon.
Cine a avut norocul să vadă ca şi mine “cuibul d-nei Filotti", a rămas impresionat de ceea ce a putut realiza, după ani de muncă şi inimoase străduinţe. O latura nouă, puţin cunoscută marelui public şi totuşi o manifestare din acelaşi domeniu al artei, care întregeşte personalitatea acestei strălucite şi occidentale artiste, fruntaşă a primei noastre scene.”

Sursa: articolul “Un ceas la d-na Maria Filotti” – semnat “T.” – fotografii semnate “Rădulescu” – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 9 noiembrie 1932 răsfoita în Biblioteca Digitală a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Cei mai frumoşi ani…

Vă propun un joc început mai demult pe paginile blogului. Şi vă provoc şi pe voi, stimate doamne şi domniţe ale anului 2018 să vă jucati puţin împreună cu mine, răspunzând la o întrebare delicată şi uşor indiscretă:  “Care sunt cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei?” Pentru că vreau să vă ajut, transcriu aici câteva dintre răspunsurile date de doamne şi de domnişoare curajoase în anul 1906, păreri exprimate în cadrul rubricii “Anchetele revistei Moda Nouă Ilustrată” (numerele din 20 mai şi 5 iunie). În ce constă jocul? O să “amestec”  răspunsurile şi comentariile voastre cu cele date acum un veac de străbunicele noastre. Nu atât de demodate pe cât am fi tentaţi să credem… Pentru culoare, o să presar prin articol fotografii ale cititoarelor revistei “Moda nouă ilustrată”. Și tot pentru culoare o să păstrez și ortografia originală a textelor:

 D-şoara Lilli, cu o dulce dragoste, Loco:

D-şoara Aurora 
Minoescu - Caracal
“Deşi am fost condamnată de soartă încă din leagăn, deşi ca copil şi ca fată tânără am avut şi am numai decepţii, cred totuşi că cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei, sunt acei petrecuţi între adevăraţii părinţi şi între fraţi cari se iubesc. E viaţa cea mai fără de grije, sunt zilele cele mai frumoase; neapărat; încă fără experienţă crezi că tot ce zboară se mănâncă, nu cunoşti încă lumea cu toate decepţiile ei, aştepţi ziua de mâine spre a petrece şi mai mult şi toate astea până realitatea le ia locul. Îţi făureşti visuri şi idealuri, ai numai grija petrecerilor şi a persoanei tale. Oricât de bine ar fi ca măritată, când îţi cunoşti menirea pe pământ, pentru o adevărată soţie şi mamă nu pot lipsi grijile celor cari te înconjoară şi îi iubeşti. Frumoşi sunt şi anii aceştia, nu pot fi însă comparaţi cu anii fericiţi ai adolescenţei.”

D-şoara Vanilia de la Putna:

Cecile Schwartz
 Roşiorii de Vede
“Cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei sunt la 30 de ani. De ce? Pentru că pentru orişice femeie la vârsta de 30 de ani e mijlocul vieţii, e treapta cea mai de sus urcată; ajunsă acolo, stă sus şi mândră priveşte în trecut şi se judecă singură, având mintea bine coaptă şi dându’şi seama de drepturile ei, servindu-se şi de frumuseţea ce i-a hărăzit-o natura; însă dela 30 ani în sus începe a scoborâ treptele una câte una până la sfârşit, timp în care e cuprinsă de regretul tinereţii. Însă mai putem zice că cei mai frumoşi ani pot fi şi anii copilăriei până în momentul când faci primul pas al căsătoriei. Conchid că la anii tinereţelor trăim cu speranţa viitorului şi la bătrâneţe cu amintire trecutului.”

D-şoara Myrita-Palmo, Roman:

D-şoara Elena
Drăgulescu - Loco
“Deşi sunt tânără şi încă necăsătorită, nu pot răspunde cu exactitate la această întrebare; totuşi, după părerea mea, cred că cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei sunt atunci când e căsătorită şi trăeşte într’o armonie perfectă. Ce e mai plăcut să vezi decât o pereche tânără care se iubeşte sincer şi e model de virtute? Cu ce plăcere atunci îşi aşteaptă soţia pe bărbatul ei iubitor, cu caracter frumos, bun şi blând! El la rându’i cu ce iubire şi dragoste o înconjoară pe drăgălaşa’i soţie. Nu e nimic mai plăcut de văzut, decât intimitatea unor soţi cari se iubesc şi sunt credincioşi unul altuia.Nu vorbesc decât de acei cari se iubesc şi sunt de o credinţă sfântă unul altuia.Cât priveşte de restul ce trăesc numai în certuri şi necazuri, din diferite cauze, aş fi de idee că, pentru acele femei, cei mai frumoşi ani ai vieţii lor au fost numai acei pe cari le-au trăit la părinţi. Căci oricât de săraci ar fi părinţii, ei veghează cu iubire asupra copiilor şi-i cresc în speranţe înalte, dar la urmă soarta decide destinul fiecăreia: unora le dă prea multă fericire, altora de loc.”

D-na Gavrilescu
Vaslui
Brunetele cu ochi de foc, Odobeşti:

“Anii cei mai frumoşi din viaţa femeei este când suntem domnişoare; atunci suntem tinere, frumoase, totul din prejurul nostru ne este drag: natura, florile, cântul, plimbarea etc. De când, dacă ne căsătorim, încep grijile de casă, de copii, nu mai trăim acele ceasuri fericite şi pline de iluzii pe cari le trăiam şi visam când eram domnişoare; aşadar părerea noastră este că anii cât suntem d-şoare sunt anii cei mai frumoşi din viaţa femeii.”

D-şoara Olghetta
 Papadopol - Brăila
D-şoara Ellen Davidescu, Galaţi:

“Întreaga viaţă a unei femei poate fi frumoasă dacă va şti cum să se conducă: ca d-şoară să ştie să’şi păstreze prestigiul şi demnitatea; ca soţie să fie model, în orice împrejurări să fie geniul bun în viaţa conjugală, ca apoi să poată avea bătrâneţi fericite, înconjurată de fii şi nepoţi.”

D. locotenent Constans Petrovici, Focşani:

“Cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei sunt imediat după ce dânsa e aptă pentru măritiş, căci atunci inima ei e un focar vibrător, atunci sunt anii în care simte flacăra sfântă a dragostei. Până atunci dânsa nu înţelegea rostul anilor ce zburau, în inimă se lupta cu necunoscutul. De la măritiş trece la o eră nouă, anii şi petrece în fericire, şi acei ani sunt cei mai plăcuţi din viaţă.”

Ţiganca cu ochi negri, Tg. Neamţ:

Marcella Capsa
 Piatra Neamţu
“Cei mai frumoşi ani din viaţa femeei sunt anii copilăriei, deoarece nimeni nu e mai fericit decât un copil care nu ştie nimic altceva decât de iubirea părintească şi dezmierdările părinteşti. Iubite cititoare, cred că, în timpurile de faţă, în viaţa d-voastră mai jună sau mai înaintată, totdeauna vă gândiţi şi spuneţi: de ce nu mai sunt încă o dată copilă? Şi de ce n’am regreta oare aceşti ani, când sunt atât de frumoşi şi fericiţi? Eu cel puţin toată viaţa mea voi regreta numai anii copilăriei, atât acum că sunt în anii tinereţei, cari în ziua de azi sunt numai ani de suferinţe, cât şi la o vârstă mai înaintată, căci numai ca copilă am trăit fericită, neştiind atâtea suferinţi ce înconjoară viaţa adultă.”


URMEAZĂ RĂSPUNSURILE VOASTRE, ALE DOAMNELOR, DOMNIŢELOR ŞI ALE ALE DOMNILOR... DE AZI



Iulia-Cristina Uta, București: Anii următori momentului în care în sfârșit începe să se iubească pe sine, ca om, știe cine este, ce vrea să facă în viață și este fericită.

Ionuț: Fiecare parte a vieții are momentele ei cheie care te marchează.

Yelena Lăcrămioara, Iași: Bună seara! Cei mai frumoși ani cei de după 30 până... probabil la 40!



dordefemeie: Cea mai frumoasa parte a vietii oricui, fie barbat fie femeie, este aceea in care i se deschid ochii asupra frumusetii, urechile asupra cuvintelor alese, inima asupra iubirii, si sufletul asupra lui Dumnezeu. Cand se intampla asta? Poate chiar acum, sau poate in alta viata :) Scuze daca nu am raspuns chiar la subiect :)

Anonim: Hmmm...:) Cei mai frumoși ani...? Sunt anii în care simți că ești FERICIT și TRĂIEȘTI!

EVE A GREEN: Mă joc și eu cu voi!!! Cei mai frumoși ani sunt anii de iubit. Și ăștia sunt toată viața noastră. Nu existăm in afara lor. Cu toate clipele lor de fericire, durere, agonie, extaz, candoare, deprimare. Eu cred că nu trebuie să încetăm să iubim și să ne adunăm anii de fericire din frumusețea care ne înconjoară. Și din iubirile noastre. Dar pentru că era vorba de anii frumoși ai unei femei, la ea totul e mai simplu… Femeia adună iubire pentru a o dărui mai departe. De multe ori în forma ei pură sub formă de prunci. Și știe cel mai bine să de-a la o parte nimicul și supărările atunci când își iubește bărbatul. Iar ea e fericită atunci. Unele dintre noi clădesc minuni de fericire in anii de creație. Depinde doar de noi. Să nu ne oprim. Anii mei de fericire au fost mulți. Vreo 44 până acum...


PANDHORA: Este evident că nu se poate generaliza, atâta timp cât oamenii sunt diferiţi şi percepţia asupra a ceea ce înseamnă cei mai frumoşi ani va fi diferită... Ca să răspund la această întrebare ar trebui să fac referire la ceva foarte personal şi care, evident, nu ar fi înţeles la valoarea reală de un terţ... Aşa că o să încerc un răspuns pe cât posibil general valabil. Cred că cei mai frumoşi ani sunt cei în care faci ce îţi doreşti, faci asta cu plăcere, cei mai frumoşi ani sunt cei în care fiecare dimineaţă înseamnă bucuria că începe o nouă zi... Când dimineţile nu ne mai bucură înseamnă că frumuseţea vieţii noastre păleşte...


Citește mai mult... »