Gâlceava înțelepților cu lumea (optimism și pesimism interbelic)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial. Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. În anul 2017 – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:


P E S I M I S T U L

O P T I M I S T U L

- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt
dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...

- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...

- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...

- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...

- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...

- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...

- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...

- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!

- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.
- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...




În anul 2017 suntem la trei ani după anexarea Crimeei de către Federatia Rusă, partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și la un pas de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?

Citește mai mult... »

Despre viață și moarte la Niculițel

Societatea românească interbelică, deși aflată într-o plină evoluție dinspre tradiționalim înspre modernitate, era una extrem de mozaicată. Tabloul real României interbelice este marcat de contrastul puternic dintre imaginile surprinse în marile orașe și târguri – aflate într-un proces intens de modernizare - și cele ale lumii satului în care dăinuia o societate încă tradițională. Lumea satului se schimba însă și ea, și avea să se schimbe radical în anii de după război. Satul românesc de azi are azi o cu totul altă față, dar păstrează încă fărâme din ceea ce a fost odinioară. Tocmai de aceea, reportajele publicate în presa interbelică care aveau ca subiect lumea satului românesc au o savoare deosebită. Ele au valoarea unor adevărate  instantanee surprinse într-o lume care peste doar câțiva ani avea să se prefacă radical.

Un astfel de reportaj publica revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 24 martie 1937. Autorul acestuia - prozatorul și publicistul Nicolae Papatanasiu – imortaliza cu ajutorul stiloului și al aparatului fotografic câteva imagini surprinse în satul dobrogean Niculițel:

Satul românesc interbelic

“Nu pot alunga din tiparul privirii imaginea lui Moş Irimie, din Niculițel, care într’o seară mi-a lămurit în viu grai slovele cirilice dintr'o bucoavnă veche, cu coperţi şi lăcătă. Învăţătorul satului mă îndemnase să-mi aleg găzduirea în casa curată a acestui bătrân. Mi s’a infăţişat, zi de zi, un unchieş încă viguros, cu mintea limpede, de o înţelepciune ce se apropie de piatra scumpă.
- E un ţăran de la care poţi învăţa multe, chiar dumneata. Acu’ te superi că vorbesc aşa! Vei vedea! - îmi spuse învăţătorul.
Ştiinţa pe care o avea Moş Irimie despre fel de fel de lucruri, cuprindea botanică, medicină, religie, astronomie, agronomie, meteorologie... O enciclopedie întreagă!
Duminica, îşi lua locul în strană şi cu glasu-i un pic subțirel, intona psalmi şi da răspunsurile. Era mâna dreaptă a învăţătorului, bunul sfătuitor al tuturora, căci cuvântul lui avea greutate şi îndemn adânc.
- Mulţi nu şi-au dat copiii la şcoală... Cel puţin la şcoala din sat! Multă trudă am avut cu mulţi! Că oamenii-s îndărătnici sau neînţelegători. În tot chipul! Şi vezi  matale, bine de tot n-am izbândit! A mai chemat domnul director şi pe jandarm, cu slova legiuirii... Câte nu le-am spus eu semenilor mei despre minunile din cărţi.  Am irosit atâtea vorbe!

Satul românesc interbelic
Hora copiilor
O fată cheamă la gard pe mătuşa Sultana, baba lui Moş Irimie. Şoapte îndelungi.
- Bine. Iaca, vin îndată! - spuse mătuşa Sultana.
Şi revine înspre casă.
- Da ce-i, babo?
Ia, fata Lenuţei a lui Toader...
- Te-a chemat, cumva?
- Da, e Toader rău de tot...
- Cum aşa? Că l-am văzut, mai ailaltă seară, sanătos-tun!
- Nu ştiu! E greu...
- N'au chemat doctoru’? - întreb eu.
- Nu! Au trimis după mine... I s’o fi făcut...
- Ce înseamnă asta?
- I s o fi pus greu, maică...
- Iar fi bune leacurile tale, babo, dar eu zic că tot mai bine e să aduc pe domnu’ doctor... Are ştiinţă de multe...
- Nu spun nu, da' adu-ţi aminte că pe Ionică, al vecinului, tot nu l-a putut scăpa doftoru’. Şi-acum se caină sărmana măicuţ, că n’a trimis după mine, măcar că eram certate...
- Eu domnule, mă uit la baba mea şi mă minunez foarte. Multe întâmplări minunate am văzut cu ea. Câţi nu s’au vindecat cu descântul ei şi cu leacurile ei - îmi vorbeşte Moş Irimie, când baba lui iese în curte. Ea e moaşa satului, doftoriţa obştii! Eu am ajuns să pricep că domnul doctor ştie şi poate multe face. Dar oamenii sunt îndărătnici. Aşa au apucat - spun ei. Nu se dau, cu una - cu două pe mâna lui. Doar la aman...
- Și-atunci e prea târziu, nu-i aşa? Știi ce, Moş Irimie! Haidem şi noi într’acolo. Să-l văd şi eu pe badea Toader. Doctor nu’s, dar tot mă pot dumiri de e făcătură sau altă boală cu rost ştiut.
- Dacă vrei, om porni într’acolo .
O aflăm pe mătuşa Sultana în exercițiul funcţiunii. Tocmai turnase într'o strachină trei guri de apă ne'ncepută. Noroc că e Marţi. De-ar fi fost Miercuri trebuia s'aştepte Joia, că de desfăcut nu se descântă decât în astea două zile! În apă a cufundat un ban de argint găsit, legat cu un fir de lână roşie de un fir de busuioc de la foloştocul popii, pentru aghiasma ajunului Bobotezii. În patul de scânduri, pe care-i aşternută doar o rogojină şi-un mindir, zace Toader. Îmi reamintesc cu greu chipul omului întins, sfârşit de boală, în faţa mea. E căruţaşul care m‘a adus în Niculiţel, în căruţa lui nou-nouţă şi cu leagăn, de la Isaccea...
- Badea Toader, am auzit că ţi-e rău! De-aia am venit!
Glasul slăbit îngână o mulţumire. Îi e greu să rostească vorbele. Baba Sultana e stânjenită de prezenţa noastră. Fac semn lui Moş Irimie și ieşim în pridvor. De acolo auzim frânturi de versuri din descântec, întovărăşite de mişcarea banului legat de ramura de busuioc, în strachina de lut:

De dimineaţă m’am sculat.
Pe faţă m’am spălat,
Lui Dumnezeu m’am rugat...
La biserică am plecat,
Când, la mijloc de cale,
M'am întâlnit cu fermecătoarea cea mare.
Din urmă luatu-mi-o.
De urât făcutu-mi-o,
Cu chedică de mort închedecâtu-mi-o.
Cu chele de urs îmbrăcatu-mi-o.
Când la biserică am ajuns,
Uşile mi s’o închis.
Lumânările s’au stins,
Icoanele cu dosu’s’a’ntors,
Ochii mi s’o’mpăinjenit...
Nime’ nu mă auzia,
Şi nimeni nu mă credea...
Numai Maica Precista,
Maica Domnului,
Jos s’a dat
Şi m’o’ntrebat...
Nu te mai văicăra.
Că Maica Domnului te-a’nvăţa,
Îi pleca pe drumul lui Adam,
La fântâna lui Iordan.
Acolo apă-i lua,
Pe faţă te-i spăla,
Te-i spăla de dat,
Te-i spăla de fapt,
Te-i spăla de strigare
De tot uratul cel mare...
Să fie descântecul de leac,
Făcutul să rămâie cât un fir de mac!


Nicio ameliorare, nu-i vorbă! Dar descântul va fi repetat de încă două ori! Ne apropiem de pat şi cercetez pe nevastă şi pe bolnav.
- Cum i-a venit?
- L-o prins ameţelile şi durerea de cap!...
- E făcătură, c’aşa vine! - intervine baba Sultana.
- Pe urmă? Cu pântecul cum stă?
- Amarnic... Îi e greu…
Iau lampa cu lumină săracă şi-o apropii de chipul bolnavului.
- Parcă i-e mai bine! - spuse nevasta...
E doar o părere... Încerc să aflu temperatura şi iau mâna grea a omului. Atunci, în palmă, descopăr semnul de care mă temusem. Petele nopţii, ca nişte maci, ale pelagrei (notă: boală numită și făcătură, pecingine rea sau boala porumbului, cauzată de o dietă deficitară, întâlnită mai ales la cei care consumă mari cantități de porumb). Desfac repede cămaşa. Pe piept, flori de muşcată sângerie...
- Vezi astea, Moş Irimie?
- Bube?
- E boala porumbului! Pelagra... De mult zace?
- De ieri. A dus-o pe picioare o vreme... L-a doborât însă!
- Trebuie să chemăm neapărat, doctorul... Aici, numai el are cuvantul! Altfel, badea Toader nu mai scapă - spun în treacăt femeii, care-şi joacă ochii, ezitând, între bolnav şi baba Sultana.
- Ce stai? - intervine energic Moş leremie. Măi, ţâcă, ia fugi tu repede până la domnu’ doctor!... Hai, fuguţa! Tu, babo, descântecele tale numai de dragoste să le spui, ai auzit?...
Casa lui Toader e toată din chirpici, aşa cum se durează pe-aci locuinţele oamenilor. Pe jos, podeaua e numai din lut. Observ că bolnavul doarme în aceeaşi odaie cu nevasta şi cu copilaşul cel mic. Oricum e greu! Şi Niculiţă, care a fugit la doctor, tot aici îşi are culcuşul… Pruncul scânceşte în scutecele lui. Mă apropii şi-l privesc! Sărmanul Toader, pocită odraslă a adus pe lume! Îmi apare icoana unui copil degenerat dintr'o carte de higienă. Un trupuşor slăbuţ, un cap prea mare, cu priviri idioţite...

Satul românesc interbelic
Adăpatul cailor - la fântână
Ies în drum urmărit de imaginea aceasta clinică. Mai la vale, la cotitură, e cârciuma lui Kir Pandelis. Țârâie o scripcă de ţigan de la ţară, chipurile un cântec de jale. Un glas lălăie, în răstimpi înjură şi se'ncurcă în iţele vorbelor. Moş Irimie m'a ajuns, din urmă. Pe fereastră desluşim pe beţivul din cârciumă. Mă'ntorc spre bătrân, cu priviri întrebătoare.
- Are o poveste tristă... Cum a ajuns să bea, nu ştiu. Dar lui Kir Pandeli i-au intrat pe mână şi ogorul şi vitele lui Stoica! Pe rând…
- Mai are ce bea?
- Poate, casa... N’a folosit nici un sfat… Nimic…
- Să nu-i mai dea de băut…
- Nu se poate… E amarnic la mânie! A intrat spirtu’n el, ca o dihanie şi cere mereu, mereu.
- Cum o să sfârşească omul ăsta, moş Irimie?
- L-o lua Dumnezeu…
- Copii are? Nevastă?...
- Are! Vai, de ei… Noroc că tatăl ei s’a milostivit şi a luat-o cu copii cu tot, în casa lui… Stoica a dat el să se mânie… Dar bătrânul i-a băgat spaima’n piept. I-a spus că-l omoară, dacă-l prinde pe-acolo... Acu’, Stoica zice că bea de necaz că i-a plecat nevasta...
- Dar până-atunci?
- Numai el ştie!...
Țiganul întinde un oftat pe-o strună de cântec şi adaugă:

Am o mândră subţirică,
Mi se suie pe opincă,
Şi-mi dă guriţa, de frică...

Şi-apoi, în altă trăsătură de arcuş mai sprintenă:

Mândruliţă, trup de flori,
Când te văd mă ia fiori,
Din tălpi până'n subţiori…
 
- la, vecinul meu, Mihăiţa... Coleaşă! E sărac lipit pământului. Doar un petec de pământ are spre mănăstirea Cilicului... L-a ajutat, mereu! El pâinea şi-o scoate mai mult muncind pe la alții decât pe ogorul lui. E şi cărăuş, că l-am împrumutat
să-şi ieie cai şi căruţă. Are copii mulţi. Casă grea. Anevoie se’mplineşte. Dar nu bea. Patima asta nu l-a pălit! Nu! Domnul director l-a sfătuit cum să câştige şi’n alt chip: cu leasa, cu rogojinile, cu stuful... Munceşte ca un rob. Şi nu-l vezi vreodată întunecat. Nu-i este sufletul înegrit de amărăciune. În toamnă i-a murit fetiţa cea mare. Boală de piept. De pe ogor n’a adunat mare lucru. Ia, aşa... Sărăcia, ca şi spirtul, îţi fură minţile. Mihăiţă însă are suflet de piatră. Mă minunez şi eu, om bătrân…

***

Înserarea şi-a stins, de mult, cele din urmă lumini albastre. Noaptea pluteşte asupra satului ca de smoală. Când luna se arată uşor înroşită, ca de o dogoare, de dincolo de piscul muntelui, moş leremie îmi lămureşte chipul ciudat în care e zugrăvită faţa astrului:
- Vezi, matale. În luna cea plină se zice că-s doi fraţi, blestemaţi de Dumnezeu  pentru că cel mai mic a sărit cu bătaia la cel mai mare. Şi asta nu se cade să faci! Dumnezeu i-a pus în Lună ca să-i vadă toată lumea, pentru învăţătură! Se desluşesc tare bine!...
Am ascultat uimit glăsuirea bătrânului. S’a’ntruchipat, în clipa asta, lângă mine, făptura vie pe care a născut-o Firea aşa - şi numai aşa! Moş leremie mi-a desluşit aşezarea stelelor în constelaţii, a zodiacului ştiut doar de el, mi-a vorbit de tot soiul de flori şi de buruieni; mi-a lămurit cum se răsfrânge în sufletul lui Treimea Dumnezeirii şi viaţa lui Christ, încât am crezut că mi se’nchipuie în ochi un vitraliu scump, împlinit din multe şi felurite iconiţe zugrăvite pe glajă… Simţea ploaia după mirosul văzduhului, după aşezarea frunzelor, după socoteli tainice şi neştiinţifice…  Credea în descânturi dar şi în cunoştinţele medicului. De vrăji, se temea… În poveştile pe care l-am rugat să mi le istorisească, a amestecat tablouri dintr'o viziune nouă a lumii şi-a tâlcurilor care-o ocârmuiesc… Sufletul lui e o apă curată. Înţelepciunea i-am aflat-o în spuse. A dus o viaţă simplă, între muncile ogorului şi bucoavne.
- Ferească Domnul de pacostea patimei! Dacă vine, s’a sfârşit cu noi! Nu-i după voia noastră! Diavolul de-abia aşteaptă să te rătăceşti pe meleagurile lui!
Vorba se'ndreaptă apoi către alte soiuri de brazde din sufletul omului…
- Păi, nouă ni-i sufletul pus în cântec! - apucă să spună Moş leremie.

Satul românesc interbelic
Duminică - în sat
Dinspre deal prind a bate câinii şi zarvă se porneşte... Şi svonul nu se stinge până târziu. Apoi, vestea a venit în câteva vorbe, că ni se părea c'o presimţisem! Ce trebuia să se'ntâmple, s'a sfârşit de-acu! Stoica plecase drept spre casa unde s'adăposteau nevasta şi copiii. Tatăl Marandei l-a zărit din casă, în bătaia lunii şi i-a ieşit înainte. Ce vrei? Pe Maranda? De nu ieşi din ogradă, slobod puşca în tine!
Stoica sau n'a'nţeles sau îl trăgea aţa... A urcat spre casă, să intre la Maranda... Bătrânul nu l-a lăsat să păşească nici cât ţine un şanţ, ca şi apăsat pe trăgaci! l-a trimis un pumn de alice de lup în piept. L-a fulgerat, nu alta!
- Numai aşa s’a sfârşit cu amarul lui Stoica! - şopteşte Moş Irimie. Dumnezeu să-l ierte! Aşa e mai bine!

Sursa: articolul “În satul românesc – Sufletul și trupul” – semnat N. PAPATANASIU – publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 24 martie 1937

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.


Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)


18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:
- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.
El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.
- Ne ducem la fund, mi-a spus el.
Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.



Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:
- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.
Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmăgrat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.
Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.
Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.
Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.
Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.
Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.
Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.
Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:
- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.
Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.
Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.
Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.
După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.
Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.
Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:
- Rumanski! Ruznanski!
Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”
 
De la Constanța la Sizopole (Sozopol) pe Google Maps
Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (I)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.



Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

“Ați auzit de aventura celor patru copii plecați din Constanța cu o barcă de pescari ca să ajungă… în America? Tocmai în America. Nu și-au luat cu ei nici apă, nici alimente, nici hartă sau compas și n'au vrut să se gândească nici la necesitatea acelui mic talisman în care cred toți marinarii moderni: busola. Singurul lor instrument modern de navigație a fost un ceasornic deșteptător, cu clopoțel deasupra. Atât. Au navigat 21 de zile. Au trecut prin furtuni, au răbdat de foame și de sete, au suferit de răul de mare, dar într’a douăzecișiuna zi au ajuns. Din întâmplare poate, numai din cauză că ceasornicul deșteptător nu era cel mai bine ales instrument de precizie, sau poate chiar din nepriceperea căpitanului expediția s'a terminat la Varna. Asta nu însemnează nimic și vina nu e numaidecât a celor patru marinari. Ei s'au dovedit curajoși, destoinici și rezistenți. Unul singur a plâns pe drum și acela numai odată când s'a ivit un vapor în zare.
Nu, vina nu-i a lor. Mai degrabă e vinovată Bulgaria care le-a pus Varna în drum. Fără Varna ei ajungeau cu siguranță în America. Drumul lor era de-a lungul coastei. Mergând așa pe lângă coastă ajungeau cu siguranță, dacă nu în America, cel puțin în Indii, și-ar fi făcut un voiaj foarte frumos. Istoria marinărească e plină de exemple care întăresc presupunerea. Dar asta e altă chestie.

Am fost alaltăieri la Constanța și am stat de vorbă cu cei patru eroi. Cel mai mare, Nicu Ionescu, capul expediției, are 17 ani. E absolvent a patru clase de liceu și un pasionat cititor al lui Jules Verne. A auzit de Alain Gerbault și de voiajurile lui, a citit literatura marinărească alui Jean Bart și a ascultat nenumărate povestiri despre mări și oceane de la marinarii Constanței și de la pescarii lipoveni. În aventura de pomină, Nicu și-a notat chiar, așa cum fac toți marinarii din cărți, întâmplările mai de seamă. Cum nu putea scrie în caietul pe care-l luase înadins, pentru că i-l udase marea, el și-a crestat cu briceagul notele în văpseaua de pe puntea de la babord. Mi-a arătat aceste note sgâriate, cu un legitim orgoliu:

- Aici am scris toată întâmplarea noastră. Voiam să se știe ce s'a întâmplat cu noi, în cazul când am fi naufragiat, căci barca ar fi fost desigur găsită de pescari.
- N'ai vrea să mai scrii o dată toată întâmplarea. S'o povestești zi cu zi, după notele însemnate pe barcă.
- Pentru ce s'o mai scriu acum?
- S'o publicăm.
- Și la ce folosește?
- Mai știi?! Poate că o citește cineva care are mijloacele să te îmbarce pe un vapor. Nu vrei să te faci marinar?
Copilul se uită în ochii mei cu ochii strălucitori de speranță.
- Altfel cum vrei să știe lumea că ești curajos, că ești gata să pleci, cum ai mai plecat, pe mare? Scrie, și poate că citește chiar ministrul armatei și vă va băga pe toți patru în vre'o școală de marină.
- Și ce să scriu?
- Tot ce vi s'a întâmplat, așa cum ai scris aici, pe barcă. Ce vi s'a întâmplat în ziua întâi, în ziua doua și așa mai departe până la sfârșit.
- Un fel de caiet de bord?
- Așa, chiar un caiet de bord.
- Dacă îl scrii în două zile, până duminică seara, mi-l aduci la hotel și-ți făgăduiesc să-l public. Scrie tot ce îți aduci aminte.

A doua seară mi-a adus un caiețel de “dictando”, cu zece file, scris curat și citeț. Zece file în care stă scrisă cum nu se poate mai frumos, o aventură marinărească, din care orice romancier ar fi construit o carte de 300 de pagini tipărite dacă le-ar fi scris în birou, cu carafa de apă și ibrikul de cafea dinainte. Așa, totul se rezumă la zece file de caiet de dictando. Mici modificări de gramatică și pe ici pe colo, de stil, cu grijă însă să nu luăm nimic din savoarea ei specială, și socotim povestirea cu totul demnă de lumina tiparului.

Iat-o:

 Am furat barca lui frati-meu, ca să plecăm în America, eu împreună cu Jean Stere, Ștefan lonescu și Petrică Răiciulescu. Dacă ajungeam în America, scriam acasă ca să nu fie supărați fiindcă le trimetem bani cât face barca.
Pe Petrică îl întrețineam noi trei și-l băgam în școală. Aș fi vrut să nu-l luăm cu noi. Până în seara când am plecat nici nu știam dacă o să-l luăm. El a venit la mine și mi-a spus că o să arunce apa afară din barcă cu ghiordelul (notă: găleată făcută din lemn sau din pânză impermeabilă, folosită la bordul unei nave), când o să fie furtună, și când o să fim pe coastă după debarcare, el o să stea lângă ea, s'o păzească. I-am spus că e prea mic și dacă i se întâmplă ceva, tată-său mă va face pe mine responsabil. Am încercat să-l înșelăm. I-am spus că nu plecăm decât sâmbătă și să vină atunci, să stăm de vorbă. S'a dus acasă. Noi plecam în seara aceea. Cu un ceas înainte de îmbarcare am trimis pe Jean după el. Mi-era milă să-l las. M'am gândit la durerea lui când o să audă că am plecat singuri. A adus provizii: o pâine și un pepene.
Ștefan a mai adus o pâine, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă și un ceas deșteptător. L-a furat de la soră-sa. Eu am încărcat în barcă un rând de haine noi, două cămăși, doi saci goi și o litră de unt. Busolă n'am găsit. Pe cea mai proastă îmi cerea 100 de lei. Proviziile ne ajungeau două zile, cu economie. A doua zi seara trebuia să fim la coastă ca să ne aprovizionăm din nou. Dacă nu puteam fura nimic de prin grădini, cumpăram. Toți patru aveam la noi 450 lei. La ora 6 seara eram în barcă.
 
La ora 6 seara eram în barcă...

18 Iulie: Marea liniștită. Vânt de la uscat. După o jumătate de ceas nu mai zărim decât farul din port. Jean Stere ne sfătuiește să vâslim în direcția coastei. Mi se pare că-i e cam frică. El zice însă că se teme să nu pierdem orientarea.
Se înoptează bine. Farul se vede tot mai mic. La ora 10, vântul se întețește. Tangăne așa de mult, că lui Jean îi vine rău. Se culcă încolăcit. Zice că i-e somn. Ștefan și Petrică trag mereu la ghiordele. Las un minut ramele ca să-l acopăr pe Jean cu sacii. Îi ridic capul ca să-i pun pălăria dedesupt. Nu mai poate să se țină, varsă și-i moale ca pâinea muiată.
- Ai rău de mare, Jeane?
- Mor. Lasă-mă să mor.
Marea aduce hula și ne-o varsă în barcă, din toate părțile. Până la miezul nopții vâslesc într'una. Dacă nu trage nimeni la lopeți fiecare val se frânge în barcă. Mi-e teamă că vine furtună mare și nu las nici pe Petrică nici pe Stere să se culce. Trebuie să tragă amândoi la ghiordele ca să nu se umple barca.
Cerul e tot acoperit. Lui Petrică i se pare că urlă o geamandură.
Urlă marea.
Farul nu se mai vede de mult.
Vâslesc numai ca să nu las valurile să intre în barcă. Direcția am pierdut-o de mult. Fulgeră în toate părțile cerului. Mi-e frică de uragan. Suntem uzi la piele și nu știm dacă a început să plouă.
Jean nu se mai mișcă.
Din când în când simt ceva cald împroscându-mi picioarele. Nenorocitul s'a răsucit și a venit cu capul sub bancă. Varsă pe picioarele mele. Ăsta n'o să ajungă niciodată marinar. Piciul de Petrică e mai tare decât el, gogeamite golanul. (Jean Stere are 15 ani iar Petrică 10 N. R.).”



Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată
Citește mai mult... »

Frumusețile Trascăului - de ieri și azi

Mărturisesc că, până acum, cuvântul trascău nu mă ducea cu gândul decât la Munții Trascăului - o importantă grupă montană a Munților Apuseni - sau la celebrul rachiu de fructe. Am aflat însă că Trascău este și numele unui vechi sat din Transilvania din județul Alba, considerat de reporterii de la mondonews.ro ca fiind unul dintre cele mai frumoase sate din România. Interesant este că în anul 1933 un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” - L. u. Molnar – era și el impresionat de frumusețea localității situate în nordul Depresiunii Trascăului. Mai mult, imaginile care însoțeau articolul publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei interbelice îmi permit să fac un colaj – de ieri și de azi” – fotografic. Să îl însoțim așadar pe reporterul interbelic în vizita sa prin Trascău (denumire utilizată până în anii '60; localitatea poartă azi numele de Rimetea):  

“Un drum greu, pe o șosea plină de gropi, într’un autobuz care face cursa de la Cluj la Turda; și totuși un drum pe care niciodată nu-l poți regreta; dacă n'ar fi decât minunata vale a Ariesului și încă plimbarea nu ar fi fost făcută de prisos; ajungând însă apoi la Trascău, simți adevărata plăcere: melodiile vesele ale poporului care locuiește acolo se prelungesc din munte în munte, contribuind la pitorescul fermecător al tabloului.
 
Eisenmarkt, Eisenburg
"Frumusețea neînchipuită a locurilor în care trăiește poporul din Trascău"
(legenda fotografiilor din "Realitatea Ilustrată" - 7 decembrie 1933 
Este Duminecă. Clopotele bisericilor sună toate, în vreme ce poporul merge gătit la rugăciune. Căruța de țărani, care înlocuiește în momentul de față autobuzul, merge lin, de astă dată pe un drum admirabil. Cerul este albastru, fiind pictat ici-colo de un norișor alb. La fiecare cotitură ai o surpriză nouă; totuși la un moment dat, atenția se concentrează asupra unei stânci de o formă bizară, care-ți face în primul moment impresia unui monstru marin. Stânca datează din timpuri străvechi, fiind utilizată chiar de Romani ca punct de observație. La fiecare pas, forma pietrei se schimbă. Despicăturile încep să iasă la iveală și întregul complex se deslușeste abia acum.

Eisenmarkt, Eisenburg
Biserica din Trascău - în 1933 și azi
Primele case apar alături de plopii tremurători. Un stil de clădiri cu totul aparte, dând impresia peste tot de mulțumire și de înțelegere generală. În mijlocul satului se găsește biserica al cărei turn uriaș în patru colțuri are săpat în el anul 1829. Poporul iese tocmai din biserici. Se remarcă la tot locul o veselie exuberantă. Are oare curcubeul atâtea culori? Bărbații poartă, aruncată numai pe un umăr, o haină scurtă numită “Karzagany", călcând mândrii și siguri de ei. Femeile, fetele și copiii râd mereu, fiind învestmântate cu porturi de toate culorile. Cu toții dispar apoi în casele albe și frumoase.
 
Eisenmarkt, Eisenburg
Case din Trascău - ieri și azi
Acesta este poporul din Trascău. Originea lui trebuie căutată prin anii 1141-1161, când Geysa II s'a stabilit acolo cu poporul lui; de asemenea minerii bavarezi s'au stabilit în acele regiuni sub contele de Stiria. Din această amestecătură de Bavarezi și Stirieni a chemat regele maghiarilor Geysa II minerii la Trascău, dându-le privilegii speciale. Satul și documentele au fost arse cu prilejul invaziilor, pentru a fi apoi pus la loc sub domnia lui Endre III în anul 1291 cu aceleași privilegii. Ei nu plăteau impozite și nu erau obligați la serviciul militar. Trascăul era considerat “Libera villa".
 
Eisenmarkt, Eisenburg
Moșneag, tânără fată și femeie din Trascăul de ieri
Partea germanică a strămoșilor a lăsat încă și astăzi nume de familie ca Ekhardt, Gendel, Anger, Faber, Griwald și Gabel. Locuitorii Trascăului nu se mai ocupă azi cu lucrul minelor de fier. În case domnește totuși belșugul. La picioarele stâncii “Szekelyko" ei exploatează pământul și acest lucru le rentează foarte bine. Nimeni nu vorbește nemțește aci. Cu toate că întâlnești de multe ori figuri blonde - adevărate tipuri germane - nu auzi vorbindu-se decât românește și ungurește. Ei țin totuși la portul lor vechi din mătase grea și colorată, cu toate că acestea costă foarte scump.”
 
Eisenmarkt, Eisenburg
În fața casei  - în straie de duminică
Surse:

- articolul “poporul din Trascău” - text și fotografii de L. u. MOLNAR – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »