Vremuri grele (De ieri? De azi?)

Vremuri grele

M'am oprit la casa scundă
De la margine de sat,
Palizi și cu ochi’n lacrimi
Doi copii stăteau la sfat:

- Grea-i viața! - zise unul
Grea și plină de păcate,
Tata a murit în luptă,
Și murim de foame, frate!
Cel mai mic cuprins de spaimă,
Trist începe să îngâne:
- Mama noastră e bolnavă
Și în casă nu e pâine!

Noaptea, când venea pe dealuri,
M'am oprit lâng'un isvor,
Povestea încet pe iarbă
Un țăran c'un cerșetor:

Și-n anu-acesta demnitarii
Ce sufăr foame și tânjesc,
Primi-vor iar bacșișuri grase,
Căci e-obiceiul pământesc!
- Grele vremuri - spuse bietul
Cerșetor - și-s răi stăpânii!
Ori și unde voi să intru
Mă amenință cu câinii!
- S'a mărit fârtate, birul,
Vai de noi - șopti țăranul -
Ne sugrumă sărăcia
Și cu greu se face banul!”

Luat-am bățul pribegiei
Și-am pornit înspre oraș,
Două umbre se'ntâlniră -
Erau doi sărmani slujbași:

- N'am un ban pentru chirie -
Zise unul alb ca varul,
De trei ani aștept zadarnic,
Nici un spor, și-i mic salarul.
Celălalt zâmbi ironic
Greu lovit de-al sorții val:
- Boala-mi roade'n piept, păgână.
Voi muri într'un spital!...
Și dacă băncile și-acuma
În falimente-au să sporească
Atunci directorii de bancă
Ajunge-vor ca să cerșească!

M'am oprit apoi la ușa
Bietului poet sărac,
Unde gândurile'n aur
Și’n smaralde se prefac.

- Stau cu muza mea de vorbă
Și tăcerea e de piatră.
Sunt flămând - cânta poetul -
Și nici foc nu am în vatră.
Laurii i-ași vinde-acuma
Pentr-un pol, sărman poet, -
Bate iarna la fereastră,
Blana mi-e la amanet."

JUSTIN ILIEȘIU – “Realitatea Ilustrată” (8 ianuarie 1928)


Citește mai mult... »

Drame pe Dunăre

Ne-am început zilele trecute, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita în lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viaţa portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant.” În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce dinnou la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea“În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

     Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.
- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.
Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelii. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei
În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.
- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.
Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.
- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro.

* * *

Şi călătoria în lungul fluviului începe aşa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.
În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937
Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.
În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte.

* * *

În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:
- Dimitraki! Dimitraki!
Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:
- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.
- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937
- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.
Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos dedragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...
— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)

* * *

La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!
- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

 ...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu
Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »

Oameni din porturi

Reportajul e un gen minor, un roman mic, abia schițat. De-abia ai prins să-l scrii, să lămurești ceva, că trebuie să lași ca fotografiile: priveliști și chipuri, să vorbească, în joc de alb și negru și să închei. Un film cu vorbe și imagini.” – spunea N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român) în debutul reportajului său “Oameni din porturi” – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Cu toate acestea, articolul publicat este o dovadă că reportajul literar nu este în nici un caz “un gen minor”. Nicolae Papatanasiu a reușit cu ajutorul cuvintelor să imortalizeze imaginea unei lumi cu adevărat aparte. Vă invit să redescoperim împreună lumea pierdută a “oamenilor din porturi” de altădată:



Dacă încerci să îmbrăţişezi într'o privire Brăila, ápo to Yatziti, cum spun Grecii din port, adică dinspre Ghecet, ea nu se desvăluie decât în parte: docurile, şantierul şi pescăriile, magaziile de cereale - şi tocmai sus, pe dâmb: grădina publică, cu turnul de apă, durat în ciment: ciudat mausoleu. Portul, cu danele lui, cu pontoanele, cu şiragurile de şlepuri goale, cu cele două-trei vase uriaşe - de mare, negre sau roşii, adevăraţi titani pe lângă remorcherele minuscule - acest port cu palatul alb al agenţiei N.F.R.- ului, în faţa căruia vine să acosteze “Gălăţeanul”, vaporul “Principele Mircea” - alb ca o lebădă, portul cu clădirile fumurii, cu fabricile inactive, cu tramwayul acelaşi ca’n cărţile poştale de-acum cincisprezece ani - gonind spre docuri, de unde se'ntoarce gol – pentru că n'are pe cine aduce în oraş - portul Brăilei îl ai în faţă, coborând de pe pontonul “pasagerului”. Se deapănă aici un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant. Viaţa portului s’a risipit, s'a stins. Elevatoarele, aceste ciudate animale mişcătoare care mi-au uimit copilăria cu huruitul şi forma lor, cu jocul braţelor şi-al roţilor, (ceea ce le dădea un aspect de automat, dintr'o baracă de panair) au încremenit acum, lângă şlepurile cu hambarele goale, lângă remorcherele cu cazanele stinse. Apele fluviului îşi scriu cu poleială firul, în mijloc. Acolo, cursul e mai repede, mai năvalnic. La chei, undele molipsite parcă de atmosfera întregului port, sunt mai molcome, undelemnii, lâncezind între trupurile negre - ca de balene titanice, ale şlepurilor.

Vedere din portul Brăilei
Doar vapoarele de pasageri, dinspre Silistra sau Turnu-Severin mai răzvrătesc, cu sbaturile, măruntaiele apelor. Atunci undele clocotesc ca de o mânie surdă şi adâncă, se sbat cu puteri nebănuite, ca şi cum ar voi să asvârle pe uscat somonii de smoală care par a fi șlepurile sau svârlugele remorcherele. Nu izbutesc însă decât să le clatine, să le lovească unul de altul trupurile lor de tablă, să clatine lanţul ancorelor, să intindă parâmele de sârmă – legate tocmai la ţărm de stâlpi de fier - să trezească din visare pe căpitanul care fumează din pipă, pe-un colţ din hambar. Ochii lui fug o clipă după năluca vaporului, care trece spre ponton, la debarcader. Toată minunea unei călătorii e perindarea aceasta cinematografică, pe lângă bord, a ţărmurilor, a vaselor! Şlepul lui e prins alături de alte cinci, înţepenite în legături. Ancorele lăsate în clisa apelor, s’au afundat în adâncuri. Au trecut luni de zile de când n'au mai încărcat hamalii prăfuiţi nici un bob de ovăz, în hambarele ERNESTINEI. Cu o lună şi ceva in urmă, au ieşit din iernat, de pe canalul Ghecetului. Odată cu gheţurile topite, ERNESTINA a fost adusă aici. Alături se află S. R. D. 326, apoi: CLITEMNESTRA; ARIADNl, IFIGENIA şi KRITI.

* * *

Barba Costa, de pe ERNESTINA, e un căpitan desprins din seria acelor pitoreşti personagii, pe care neasemănat de viu le-a zugrăvit Panait Istrati în Amintirile lui Adrian Zograffi. Capetan Costa nu e prea bine croit; trupul îi e firav, chiar faţa îi e brăzdată de riduri. Ochii de cerneală sunt adumbriţi de smocurile dese și albe ale sprâncenelor. Pentru aceasta, privirea lui e întunecată, pătrunzătoare. Mâinile lui Barba Costa sunt roşii, au vinele întinse şi ridate. Mâinile acestea, când mângâie zulufii de aur ai micuţei Elenachi, nepoţica lui, căreia îi spune paramithia me tin Orèea tu cosmu (basme cu frumoasa lumii). În căsuţa de lemn, durată pe podeaua de fier a şlepului, capetan Costa ține şi pe Dimitraki, băiatul lui mai mare, care e căsătorit cu Marigula. E bună şi harnică Marigula, cum nu se aşteptase nici chiar Barba Costa care de când răposata Fotini s’a stins dintre vii, nu are vreo încredere în femei. Și-ar fi dorit bietul Barba Costa, ca acea împrejurare să se lege de viata şi numele lui de căpitan de şlep. Dar ce poţi face împotriva întâmplării? Costa întârziase peste măsură, să-şi afle tovarăşe în traiul său pe şlep. Şi pe Fotini - care era atât de tânără şi frumoasă, fata lui Capetan Vasili, de pe TTIPEA (Pireu), a luat-o pentru că bătrânii, părinţii lor, buni prieteni, hotărâseră să se facă cumbari (cuscri). Când a avut loc nunta la Evanghelistra (catedrala greacă din Brăila), nepotrivirea dintre Costa şi Fotini era aşa de vădită încât toate babele comunităţii dădeau din cap, priveau una la alta cu înţeles şi şopotiau. În ziua următoare nunţii, ERNESTINA a fost purtată spre Giurgiu, pentru cereale, de un remorcher. Oricât a susţinut bătrânul ca tinerii căsătoriţi să rămână pe uscat, Costa nu s’a învoit. ERNESTINA aluneca în sus pe fluviu, în sforul apelor. Costa, în cabina cârmei, nu slăbea din ochi aţa de argint a mijlocului apei dar nici pe Fotini, care robotea în cutia bucătărioarei, veselă, luminoasă, cu ochii mari şi buni, cu trup unduios şi svelt.

Caruțe cu marfă în portul Brăilei
Căsnicia le-a fost rodnică. După doi ani, au venit la pe lume Dimitrachi şi Andreea, băieţii lui din dragostea lui cu Fotini. Ti hronia! (Ce vremuri!). O lumină s’aprinde sub sprâncenele lui capetan Costa! Gândul se'ntoarce şi se poticneşte de întâmplarea cea groaznică. A! Ton Kerata! (Câinele!) Câinele era Teodor, băiatul cel negricios pe care-l avea de ajutor pe şlep! Kerata! – mai scrâşneşte bătrânul când deapănă în două clipite împrejurarea. A! Fotini! Fotini! Cum de-a vrăjit-o Teodor cel negricios? Cu mandolina şi glasul lui cald, seducător? Cu vioiciunea trupului - care spinteca apa înot ? Cu istorisirile lui despre Odyseea, călătorul din mituri?
Şi-aminteşte o scenă, în noapte, când şedeau câteşitrei pe punte, în vreun port de pe Dunăre. Costa cu Fotini pe scaun, cu ochii vrăjiţi - uitaţi pe apele poleite de lună, şi Teodor - pe acoperământul hambarului, cântând cu pasiune, întovărăşit de piculinarea mandolinei:

“Samiotisa me tis eliès,
Ke me ta mávra mátia...”
(Fată din Samos, cu aluniţe
Şi cu ochii negri!...)

Apele clipoceau mirific, pe lângă trupul şlepului.

“Samiotisa, Samiotisa,
Pote tha pas stin Sámo?”
(Fată din Samos, Fată din Samos,
Când ai să pleci spre Samos?)

Sau -mai vioi, mai tulburător, cântecul acela de mare:

“I hálassa levendo-pnihtra
Thalassa farmakeri,
Esi canis to nisi-mas,
Pánta mavra na fori!”
(Mare, care ne îneci feciorii,
Mare amară,
Tu faci ca insula noastră
Să poarte, mereu, zăbranic negru!)

Andreea care era o fire sensibilă (avea pe-atunci şase ani), a încercat o adâncă durere când mama lui a fugit cu Teodor, într’o barcă, spre Sulina. De-abia a a putut să-l liniştească Barba Costa. Dar a doua zi, micuţul şi-a stins amarul în chip tragic, în apele tulburi şi învârtejite de anafoare ale Dunării. Cu icoana lui Andreea în priviri, Barba Costa coboară pe schelă, spre mal. De moartea frumoasei Fotini a auzit, mai târziu… Tot Dunărea a primit şi trupul femeii lui, chinuită de remuşcări. Costa se opreşte la mijlocul schelei şi se uită duşmănos la neliniştea apelor învolburate. A trecut un remorcher spre docuri. Duna! Putana! (Dunăre! Femeie stricată!) Aşa îşi scrâşneşte el necazul, de câte ori amintirea se abate ca un talaz. Dar pe Fotini a iertat-o, de mult!

* * *

Din urmă, îl ajunge capetan Spiro. El n'a avut nici o amărăciune. E gras, rotund, greoi. Are ochii bulbucaţi şi lăcrimoşi. E nedespărţit de ziarele greceşti, pe care le citeşte amănunţit, de la titlu până la reclamele de Locum de Sirra. Poartă şi-acum sub braţ: Elèfteron Vima şi Etnos. Are însă şi Spiro o supărare, în ultima vreme. Areti, fata lui de optsprezece ani, a ajuns o neastâmpărată. Flirturi, serate, ceaiuri, dans, patefon, toalete! Asta nu e, de fel, a bine! Aşa spun toţi vecinii de pe şlepurile din preajmă. Spiro a scăpat însă frânele căsniciei. Coana Evridiki dictează. Fata trebuie să se mărite! Să umble prin cercuri înalte, printre bogătaşii comunităţii! Cine ştie? E frumoasă şi poate se amorezează vreun băiat bogat de ea. Nu se mai sfârşesc plimbările cu barca, în baltă, la Ghecet, la Filipoiu, cu banda cea sgomotoasă de băieţi şi fete. Mandolinele, ghitarele şi glasurile se împletesc, răsunând până tarziu, în noapte. Barba Costa, care n'are de fel somn, îi aude când se'ntorc, când leagă barca şi coboară pe schele, la ţărm.
O! Cântecele acestea! Mandolinele!...

* * *

Ar trebui să vină şi capetan lani, dar e reţinut în pat, de un junghi, săracu'! Drumul la cafenea e scurt. Mesele orânduite în faţa prăvăliei (“Cafeneaua căpitanilor de şlep”) îşi aşteaptă clientela cotidiană. Fiecare căpitan face pereche cu altul, la câte o măsuţă. Cafegiul îi adastă pe fiecare la ora hotărâtă, cu cafeluţa-amară sau dulce, în filigeană ori ceşcuţă, cu ceai ori rahat. Le ştie Gheorghi tabieturile la toţi. Îi primeşte pe cei doi, trăgând de un colţ al mustăţilor lui mari. Se interesează de sănătatea lui capetan lani, de pe CLITEMNESTRA, apoi le aduce cafeluţele, cu caimac şi-un pic de rom.

* * *

În cafenea se aud glasuri şi râsete. Spiro descifrează în ziar vestea pe care întreg portul o ştie, încă de-aseară. Venizelos a murit! (notă: Eleftherios Venizelos a fost un revoluționar elen și un om politic carismatic în perioada interbelică, premier al Greciei în perioadele 1910–1920 și 1928–1932) Şi cum toţi Grecii din Brăila sunt venizelişti înfocaţi, faptul e comentat mereu.
- Epèthane ke o kaimènos o Venizelos! - dă din cap Spiro şi caută privirile lui Costa. (A murit şi sărmanul Venizelos! - se tălmăceşte).
- Theòs horèston! (D-zeu să-l ierte!) – şopteşte Barba Costa. Reportajul din Elefteron Vima se destramă în rostirea sacadată a glasului lui Spiro.

Hamali în pauza de masă
Împrejurul biliardului se mişcă trei siluete, nu prea obişnuite pe-aci. Pălăvrăgesc fără încetare, râd, ochesc bilele, trag şi iar râd. Un secund de pe un vapor de călători, Panaitescu, roşu şi slăninos, istoriseşte celorlalţi, un grec şi-un român, una din aventurile lui de pe vas, într'una din călătoriile spre Turnu-Severin. E o întâmplare banală, dintr'o nuvelă din Kuprin, parcă. O duduie singură şi sentimentală. O declaraţie de dragoste din partea lui. A invitat-o în cabină – unde are radio. Apoi, finalul erotic, descris în amănunţimi. Tacurile nu mai nimeresc, cu efect, bilele albe şi roşii. Panaitescu ăsta, mare Casanova! Ha! Ha! Ha!...
- O fată, bre! M-m! Ce știti voi, mă!
- Ha! Ha! Ha! - He! He!
Râd gurile cu dinţii galbeni de tutun, râd ochii neruşinaţi și sticloși.
- Ha! Ha! Ha!

* * *

Cu două mese mai încolo, şade singur lângă paharul cu ceai, în care lichidul s'a răcit, bătrânul capetan Manoli. Faţa lui galbenă pare şi mai palidă, pentru că Manoli e abătut. Spiro care și-a întrerupt lectura despre înmormântarea lui Venizelos, la întrebarea cercetătoare a lui capetan Costa, îl lămureşte. De-abia mai îndrăzneşte bietul Manoli să iasă în lume, de ruşinea ce-a păţit-o! Caliopi, fata lui, bruna cea drăcoasă din banda în care se învârte şi Areti (aici faţa lui Spiro se'ntunecă puţin), i-a făcut lui Manoli mare ruşine! A fugit cu unu din Bucureşti, într'o noapte. Acum s'a intors şi nici nu mai vrea să vină acasă. Stă numai pe la variete-uri, în dancing-uri. E cu unu, un babalâc, unu care face politică. Ceasul rău! Săracu Manoli!
- Vre puşti!... se răsteşte deodată, Spiro către un băiețaș de pe stradă. Pane 'sto selèpi! Se zitài i màna-su! (Fugi acasă! Te caută mumă-ta!).
- Ohi! - (Nu vreau!) - se strâmbă puştiul.
- A, sihameno pràma!... (Stricăciune mică!)
Şi revenind la Caliopi, exclamă:
- Ti Keratza, vre pedi-mu! (Ce zgaibă, dom'le!).

* * *
- Kani, lèi, emborio! Pende, exi scubriţes! Afto ine emborio? (Cică face negoţ! Cu cinci-şase scrumbii! Ăsta e negoţ?)
Exclamaţia izbucneşte din adâncul sufletului unui domn binişor îmbrăcat, ras proaspăt, cu ochelari de baga. Gesticulează violent, ceea ce face ca toate privirile să se îndrepte spre el, curioase. E un angrosist care vine în toate după amiezile să bea o cafea şi să stea un pic, la taifas, cu prietenii. Prăvălia lui e vis-a-vis, încărcată de butoaie de untdelemn şi elies (măsline), lăzi cu lămâi, portocale şi alte “delicatesuri”.  Privirile comesenilor s'au retras, pe ziare, între piesele de table sau ghiulbahar, pe cărţile de joc, împărțite ca pentru concină dreaptă.

În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

                   Continuarea aici: Drame pe Dunăre 


Citește mai mult... »

Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit și acum să plecăm împreună într-o vizită insolită prin lumea crâşmelor rău famate și a “derbedeilor și pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română“ C. Luca, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”. E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer” din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea fi însă una a oricărui alt loc- de ieri sau de azi - în care “oamenii cinstiţi își beau cafeaua păzindu-şi buzunarele și în care poliţiştii intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:

“Am intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții. Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș. Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de cămin. Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați›› de jutori au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească›› la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida›› interesantă, își părăsise postul, iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției, activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.

"Cafeneaua haimanalelor"
Într'un colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
- E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
- Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
- Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare, salvarea e la Leiba.

Leiba - "bancherul barbugiilor"
În alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
- Ești un pungaș! – urlă unul.
- Escrocule! - ripostează celălalt.
- Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi. Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip lombrozian cu figură de urangutan, bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proemlnenți  De-a curmezișul frunții are o cicatrice, rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei, deslegându-le limba cu câteva țigări.
- He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți banii de care am ‹‹ușurat›› atâția barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți›› de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți›› cu parale. ‹‹Curăț›› câte trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica Lazăr. Dacă ‹‹elefanții›› sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››, căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la ‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru 11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul›› a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.
- Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
- Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl ispitesc eu.
- Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai›› o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››, nu-ți părea rău. Aveai pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată›› și faci închisoare de pomană.
- Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
- He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc… până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta, știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.

"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc
 muncitori basarabeni în căutare de lucru..."
- Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
- Ba eu îs hotărit, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă opri:
- Poate mai aveți o țigară, cucoane?
- Da!
Însă în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
- Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
I-am răsturnat toate țigările în palmă și am plecat râzând.


Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene: Cafeneaua haimanalelor” semnat de C. Luca – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” numărul din 17 iunie 1936 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”


“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.”(1) Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convigerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.”(2) Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Martiriul

Istoria martiriului familiei lui Constantin Brâncoveanu este una foarte bine cunoscută: bănuit că s-ar fi aliat în secret cu alte țări creștine și că uneltea împotriva turcilor, dar și pentru că sultanul vroia să pună mâna pe marile averi ale acestui domn, pe care îl numeau “Altin-Bey" (“Prințul  de aur”), Constantin Brâncoveanu a fost arestat în anul 1714, cu o zi înainte de Buna Vestire. A fost dus la Țarigrad (Constantinopol) și închis în închisoarea Edicule (“Cele șapte turnuri”).

Ziua de 15 August 1714, o duminică, a fost hotărâtă pentru omorârea nefericitului Brâncoveanu și a copiilor săi. Încărcați de lanțuri și păziți de slujitori turci, ei au fost duși înaintea sultanului Ahmet al III-lea, care aștepta într'un foișor împodobit lângă mare. În jurul său erau toți miniștrii puterilor europene aflați la Țarigrad, și căpeteniile turcești. În apropiere sta călăul, cu iataganul scos din teacă. Din porunca sultanului, imbrohorul cel mare întreabă pe Brâncoveanu să răspundă unde și-a ascuns averile și dacă se leapădă de legea creștină și trece în legea turcească. Numai așa puternicul padișah îl va lăsa cu zile; altfel îl va ucide și pe el și pe copiii lui. În acest timp, Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, și fetele, plângeau de ți se rupea inima. Brâncoveanu răspunse atunci sultanului:
- Împărate, altă avere decât aceea ce mi-ai luat-o nu mai am; cât pentru legea creștinească, de ea nu mă leapăd; în această lege m'am născut și am trăit, în această lege vreau să mor eu și feciorii mei. D-zeu să răsplătească fiecăruia după faptele lui!

Familia lui Constantin Brâncoveanu
(Mănăstirea Hurez)
După aceea sultanul îl mustră pe Brâncoveanu pentru necredința lui față de Poartă, și dete poruncă să înceapă uciderea. Osândiții la moarte îngenunchiară și făcură o scurtă rugăciune. Un cronicar al vremii spune că atunci când călăul s'a apropiat de ei, cu iataganul în mână, Brâncoveanu crezând că pe dânsul îl va tăia mai întâi, zise fiilor săi cu glas tremurător:
- Fiii mei, iată, toate averile și orice am avut am pierdut, să nu ne pierdem încai sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei! Și nu băgați seama de moarte, priviți la Hristos mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi, și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați nici nu vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta. Feții mei, încă o dată vă zic: stați cu curagiu! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puțin să ne mântuim sufletul și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!
Dar hainul de împărat poruncise ca întâi să fie uciși copiii, ca astfel chinul părintelui lor să fie si mai grozav. Pieriră unul câte unul: Enake Văcărescu, cumnat și credincios boier al lui Brâncoveanu, și cei patru copii ai Domnului: Constantin, Ștefan, Radu și Mateiu, acesta din urmă în vârstă numai de 16 ani. Când a fost să taie pe Mateiu, bietul copil, înspăimântat, rugă pe sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Dar nefericitul său tată îi dete curaj să înfrunte moartea și-i zise:
- Mateiaș, Mateiaș! Mai bine de o mie de ori mori în legea ta creștină decât să te faci păgân turc!
Copilul, încurajat de aceste inimoase cuvinte, strigă gealatului:
-  Vreau sa mor creștin. Lovește!
Omorâtorii trecuseră prin toate chinurile pe sărmanul nostru domn Brâncoveanu: chinuri pentru mărturisirea de averi închipuite; chinuri pentru lepădarea de legea creștină; chinuri ca părinte și om. Îi venise și lui rândul acum să scape prin moarte de această viață amară și să le arunce în obraz chinuitorilor săi tot disprețul său. Brâncoveanu își roti ochii în jurul său și văzând aproape pe soția cu fetele și cu un nepoțel, începu să strige de mânie:
- Aceasta e soarta tuturor acelora care au nenorocirea de a se naște ca să slujească unui tiran!
Martiriul Brâncovenilor - Constantin Lecca
Înălțându-și ochii rugător spre cer, de unde vine mila și îndurarea, el își puse liniștit capul pe tăietor. Și călăul sbură dintr'o lovitură acel îmbătrânit cap, care vreme de 25 de ani strecurase prin toate furtunile mult încercata noastră țară. O priveliște mai tristă dar și o pildă mai vie de tărie și de curaj în fața morții ca uciderea lui Brâncoveanu nu cred să mai fie, oricât de bogată este în crime și în fapte de tărie istoria omenirii. Brâncoveanu și fiii săi ar fi putut să scape cu viață, dacă ei s'ar fi turcit, așa cum le cerea cu stăruință sultanul; dar ei au păstrat până la sfârșit sufletul neîntinat de legea turcească și au murit ca niște adevărați martiri ai credinței strămoșești. Capetele celor uciși au fost purtate în sulițe prin oraș și apoi au stat trei zile la poarta cea mare a seraiului; iar trupurile fără viață au fost aruncate în mare, din porunca marelui vizir Ali-bașa.”(1)


Povestea osemintelor Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu

Trupurile morților au fost pescuite de niște pescari greci și îngropate la mănăstirea Calhi (notă: Mănăstiriea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki), nu departe de Țarigrad. Doamna Maria cu nepotul său, cu nora și cu ginerii au scăpat cu viață, plătind vizirului 50 mii taleri, împrumutati cu camătă prin prieteni credincioși casei lor, și au stat în surghiun în Asia Mică trei ani, și de abia după moartea veninosului Ali-bașa s'au întors în patrie. În 1720, Doamna Maria a adus în țară și osemintele soțului ei, în biserica Sf. Gheorghe Nou; deasupra mormântului său este o candelă, pe care cuvintele săpate în metal prețios amintesc piosului creștin că acolo jos, sub lespedea de piatră împodobită cu flori, zace trupul aceluia care a fost odată
Brâncoveanu Constantin,
Boer vechi și Domn creștin,
a cărui viață bogată în fapte bune a stins-o răutatea de fiară a oamenilor.”(1)
 
Candela Mariei Brâncoveanu
Într-adevăr, era cunoscută existența în biserica Sf. Gheorghe Nou din București a unei lespezi de marmură albă, împodobite cu un chenar format din ghirlande de flori și pe care erau săpate o reprezentare alegorică înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă și un fir de crin cu trei flori în mână stângă, pe care este săpată stema Ţării Românesti. Lespedea nu avea însă nici un însemn care să dovedească că sub ea ar fi fost înmormântate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Descoperirea din anul 1914 a unei candele din argint filigranat pe care este inscripționat cu litere chirilce textul: ”această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)” a constituit o primă dovadă că în mormântul din biserica Sf. Gheorghe Nou au fost depuse osemintele domnitorului. Expertiza osteologică făcută în decembrie 1932 de către prof. dr. Mina Minovici şi de prof. dr. Francisc Rainer - au atestat faptul că sub lespedea de marmură fără pisanie se află osemintele voevodului Constantin Brâncoveanu.(4)

Reînhumarea osemintelor

În 21 mai 1934, conform unei hotărâri a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost organizată în București o ceremonie impresionantă cu ocazia reînhumării osemintelor voevodului martir Constantin Brâncoveanu. Fastul evenimentului a fost consemnat - în cuvinte și în imagini - într-un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 30 mai 1934): “Națiunea, recunoscătoare, a ținut să reînhumeze rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu, după cum se cuvenea. Rămășițele fostului domnitor au fost transportate la Patriarhie, unde s'a oficiat un serviciu religios la care au luat parte M. S. Regele Carol al II-lea, Marele Voevod Mihai, principele Nicolae și întreg guvernul. Biserica era reprezentată prin Î. P. S. Patriarh Miron Cristea, înconjurat de episcopi, arhierei, protopopi, precum și de toți preoții, călugării și călugărițele din București și delegați din întreaga țară. După oficierea serviciului religios, Patriarhul Miron Cristea a evidențiat într’o impresionantă cuvântare, marele sacrificiu făcut de Constantin Brâncoveanu pentru creștinism. Pe tot cuprinsul cortegiului se găseau piedestale pe care se aflau talgere în care ardea tămâie, ce înmiresma drumul pe care trecea cortegiul cu rămășițele martirului creștinătății. Și astfel, după mai bine de trei sute douăzeci de ani, poporul român a cinstit cu recunoștință memoria unuia dintre cei mai nobili domnitori, care de s’ar fi lepădat de credința strămoșească, nu ar fi avut de suportat chinurile de nedescris, ce i-au fost hărăzite lui.”


În încheierea discursului rostit cu ocazia ceremoniei Î. P. S. Patriarhul Miron Cristea spunea: “Ne închinăm deci și ne vom închina vecinic în fața osemintelor lui, ce acum stau în fața noastră. Și vom urma în veci îndemnul sufletului său, care în aceste clipe zburând deasupra noastră, ne conjură pe toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, boieri și țărani și toate generațiile următoare, zicându-le: Să știți c’a murit creștin Brâncoveanu Constantin. Deci creștinească și românească să rămână această țară, pentru care s’au adus atâtea jertfe, în frunte cu un rege bun român, bun creștin și fiu al Bisericii sale, acum și pururea și în veci vecilor Amin! (3)



Câteva luni mai târziu, în ședinţa Sfântului Sinod din data de 30 noiembrie 1934  prezidată de Patriarhul Miron Cristea, a fost lansată ideea canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest act de canonizare avea să fie finalizat în anul 1992. Candela originală a Mariei Brâncoveanu, care s-a aflat 45 de ani în custodia Muzeului Național de Istorie a României, a fost reașezată deasupra mormântului fără nume al lui Constantin Brâncoveanu în 9 august 2016.


Surse:

(1) articolul “Uciderea lui Vodä Brâncoveanu” – semnat Gr. Teodossiu – revista “Albina” – numărul din 17-24 August 1914
(2) articolul “Reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu” – revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 30 mai 1934
(3) articolul “Solemnitățile comemorării lui Constantin Brâncoveanu” - ziarul “Adevărul” – numărul din 22 mai 1934
(4) articolul “Mormântul cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu” – semnat de Preot Paroh Dr. Emil Nedelea Cărămizaru


Citește mai mult... »