Fotoreportaj interbelic în lunca Dunării

Imaginea României interbelice nu ar fi una completă dacă nu am adăuga la măreția noilor “block-house-uri” din centrul marilor orașe și instantaneele luate în lumea mahalalor de la periferia orașelor sau imaginile localităților pitorești dar încă foarte sărace aflate la o aruncătură de băț de acestea. Tocmai de aceea vă învit să facem împreună o vizită în două localități din apropierea Bucureștilor: în satele Herești și Greaca, din lunca Dunării. Ghid ne va fi și de astădată un reporter interbelic, V. Gheti pe numele lui, și articolul “Viața în baltă a pescarilor”, publicat de revista “Realitatea Ilustratăîn numărul din 29 septembrie 1937:

“La sud de București, la o distanță de 30 de km., pe malul stâng al fluviului Dunărea, se află unul din cele mai mari lacuri ale țării noastre, care alimentează Bucureștiul cu pește. Lacul care are o vechime istorică, nu este altceva decât valea de altădată a fostei mări de care ne vorbesc geologii, rămânând aici - ca o masă de apă aparte de fluviu – mostră a vechii mări. Și poate că ar fi secat, rămânând o vastă câmpie, pe care grecenii ar fi cultivat-o, dacă nu ar avea legături cu Dunărea, care îl alimentează cu apă. Pe o întindere de 136.000.000 mp., dă cetățeanului prima noțiune de mare. Bărci de pescari iscusiți se pierd în zare și pescuiesc ziua întreagă, ca apoi seara să se retragă la vad. E o viață aici pe care n'o cunosc mulți. E viață de coloniști.”
 
La pescuit
CONACUL DE HEREȘTI

Ne vom opri din drumul nostru către balta din lunca Dunării, pentru câteva clipe, în satul Herești, ca să aruncăm împreună o privire asupra unui vechi monument istoric: un palat de piatră ridicat în timpul domniei lui Matei Basarab, mai apoi devenit conac al prințului sârb Miloș Obrenovici. Conacul era în anul 1937 în paragină, așa cum este se pare încă și azi:

“În ziua de 10 sept., m'am decis să fac o vizită lacului Greaca, mai ales că acum este sezonul peștelui. În treacăt am vizitat în satul Herăști vechiul domeniu al boierului Herosiu, cumnat cu Matei Basarab. Aici am găsit vechiul castel al prințului Miloș Obrenovici, azi în stăpânirea d-lui Dinu Stolojan. La umbra lui, sub stema princiară, am poposit câteva minute. Azi se găsește în părăsire, cu tot luxul de care se bucura altădată. În iarna anului 1931, o mână rea i-a dat foc. Cum în sate nu există popmieri, iar de la București n'au putut veni în ajutor prea repede, mărețul și cochetul castel s'a prăbușit în flacăra focului ce-l mistuia. Totuși și azi își mai păstrează măreția. Curtea, cu frumosu-i parc princiar, azi e plină de buruieni; iar pe zidurile castelului s'a urcat o plantă agățătoare, parcă înadins să-l astupe, spre a nu mai fi văzut.

Ruinele conacului prințului sârb Miloș Obrenovici
Tot aici se povestește că sunt îngropate comorile prințului Milos; iar încercarea de a le căuta a fost în zadar. Ca o urmă a istoriei și a trecerii pe aici a prințului, a mai rămas biserica din preajma castelului, cu clopotul ce și azi, spun oamenii, pronunță când este tras, numele prințului: Mi-loș!”

Biserica din Herești - 1937

VIAȚA ÎN BALTĂ

Ne vom continua acum călătoria înspre Greaca, un sat de pescari din lunca Dunării. Numele localitatii provine de la o grecoaică, proprietară de moșie care avea un han in partea locului, călătorii povestind despre popasurile lor "la grecoaica cea frumoasă", prescurtat "la grecoaica". Prima atestare documentară a localității Greaca datează din anul 1532, cu ocazia trecerii prin aceste locuri a lui Vlad Voievodul (Înecatul) Domnul Țării Românești (1530-1532), care a elaborat două documente prin care întărea stăpânirea jupânului Fârtat Pârcălabul asupra satului Oneștii de Jos și acorda viniricitul Cernăteștilor Mănăstirii Snagov. (cf. http://www.primariagreaca.ro/)

“În fine, conduși de simpaticii dascăli Radu Constantinescu și Gogu Vornicu, am coborât în valea bălții și ne-am apropiat de locul unde se importă peștele, numit vad. Sute de căruțe, venite de prin zori, așteptau ieșirea bărcilor cu pește. Pentru sătenii din jurul bălții, peștele a ajuns un aliment indispensabil, cu toată scumpetea lui. 

Pescari pe lac
Pe marginea lacului sunt întinse corturile pescarilor, la număr vreo 30. O adevărată colonie de turtucăeni. Ei își au un șef, o conducere în viața lor de toate zilele și un angajament cu boierul, care-i dl. D. Alimăneșteanu, actualul subsecretar la finanțe. Peștele iese de bună calitate atunci când nu bate vânt și-i timp frumos. 

Pescari împletind un năvod
Pentru curiozitatea cititorilor, dau și kg. de pește care ies pe zi, la cele trei vaduri: circa 150 de mii de kg. pește, din care jumătate se trimite la oraș, iar restul se vinde sătenilor. Ca un gest de bună înțelegere, d. Alimăneșteanu importă săptămânal pește gratuit sătenilor d-sale din jud. Muscel; iar celor din jurul bălții, cu un preț mai redus.
 
Recolta pescarilor
Dacă una din părțile atractive ale bălții e ostipetul, nu mai puțin interesantă e masa, luată sub corturi, în mod cu totul Colonial, sorbind cu poftă cea mai delicioasă ciorbă pescărească și mâncând un pește la proțap cu o dexteritatea ce n'o întrece nici cea mai bună bucătăreasă bucureșteană. Femei din jurul bălții vin mâncare, cu alimente, cu vin și iau pește. Ar fi un schimb în natură ceea ce în contabilitate numic troc sau trampă. Aici se poate vedea foarte bine.
 
În vad, femeile lucrează și ele
Pescarii își au și ei interesele lor. Sunt nemulțumiți de felul cum sunt tratați, mai ales că nu câștigă prea mult. Cota lor e de 35%, din care, făcând socoteala, pe perioade, nu le iese nici 50 lei pe zi. În dese rânduri au făcut proteste, dar nu li s'a îndreptat situația. Majoritatea dintre ei au familii numeroase, sunt datori și au copii în școli. Apoi, viața lor de baltă, ca a unor adevărate lebede, le scurtează din ani văzând cu ochii. Par trași la față, cu ochii stinși și mânile tăiate de solzii peștilor. Seara, în jurul focului, se strâng spunând când and glume, când basme, sau ascultând în noapte, vuietul valurilor și semnalul paznicului din larg; căci balta balta noaptea se păzește, pentru ca să nu vâneze și sătenii.”
 
Mâncare și vin în schimbul peștelui
Citește mai mult... »

Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter strain

În toamna anului 1937, la redacția revistei “Realitatea Ilustrată” se prezenta un tânăr berlinez “de vreo 35 de ani, înalt, bine legat, cu o frunte largă și abia bolborosind câteva cuvinte românești”. Nu era altul decât “dl. Rudolf Birnbach, un renumit reporter fotograf din Berlin”. În timpul întâlnirii avute cu secretarul de redacție, reporterul german și-a exprimat surprinderea pe care a avut-o descoperind “frumusețea și eleganța Bucureștilor”, “pe care – din auzite – îl credea cu totul altfel”. Discuția din redacția revistei interbelice nu a rămas – din fericire pentru noi – doar una amicală. În numărul din 29 septembrie 1937, revista “Realitatea Ilustrată” publica un amplu fotoreportaj cu titlul “Surprizele pe care le încearcă un străin pe străzile Bucureștiului”. Vă invit să privim împreună fotografiile “luate” de reporterul Rudolf Birnbach pe străzile Capitalei, fotografii însoțite de comentariile de rigoare:

“Am fost invitat la o familie cunoscută care locuia într-un apartament dintr’un blockhouse. Priveliștea care mi s’a înfățișat ochilor, în momentul când am pășit la fereastră, a fost uimitoare: Jos de tot, strada părea un furnicar, iar pe celălalt trotuar se înălța un block tot atât de înalt și impunător ca cel în care ne aflam noi.
Și de-a lungul întregului bulevard se înșiruie, unul lângă celălalt, block-house-urile… Asta e o trăsătură pur americană, căci în toate capitalele europene sunt block-house-uri, însă semănate ici, colo, printre clădirile vechi; niciodată nu vezi străzi întregi, mărginite de clădiri una mai înaltă și mai nouă decât cealaltă.
Din punct de vedere arhitectonic, blockurile bucureștene sunt mult mai vioaie și mai estetice decât cele americane, care, în majoritatea cazurilor, dau impresia unor clădiri fără viață. Bucureștii cresc vertical, nu orizontal ca alte orașe. Cu o ușurință uimitoare se dărâmă clădiri vechi, încă destul de solide, ca să se ridice în locul lor bloc-house-uri.”:

Bucureștiul văzut de sus
“Se observă că în București se și lucrează. Lipscanii cu vitrinele și firmele lui, cu magazinele ticsite de mărfuri și clienți, face să te crezi încă o dată pe Broadway-ul new-yorkez”:

Lipscanii - "Broadway-ul" bucureștean
De asemenea: “Plimbarea de dimineață și de după amiază ce Calea Victoriei este o curiozitate care impresionează plăcut pe orice străin”:

O plimbare pe Calea Victoriei
“Amuzantă pentru străin e și plimbarea pe șoseaua Kiseleff din fiecare duminică dimineața. Bărbați, începând de la vârsta de 20 până la 70 de ani șed comod pe scaune și primesc defilarea doamnelor și a domișoarelor”:

Urmărind "defilarea doamnelor și a domnișoarelor"
Oricât ar fi omul de ocupat în București, găsește totdeauna timp să-și ia masa în liniște. Din această pricină, bucureșteanul, cu toată viața care-i pulsează în vine și cu tot temperamentul său vioi, nu este aproape deloc nervos, ca mulți alți locuitori din orașele mari, ci rămâne mereu gentil și serviabil”:

Bucureșteanul "găsește totdeauna timp să-și ia masa în liniște"
După toate aceste laude însă, reporterul berlinez trebuie să constate și că: Străinul obișnuit să vadă muncind numai oameni maturi, ramâne extaziat în fața sutelor de copii care muncesc pe străzile capitalei noastre”:

 
Copiii care muncesc...
Imaginea nocturnă a Bucureștiului impresionează și ea pe reporterul interbelic: “O avere se cheltuie pentru curentul electric și pentru reclamele cu neon. Multe colțuri de pe bulevarde amintesc de broadwayul american”:

Bucureștiul interbelic - noaptea

Citește mai mult... »

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu


Marioara Voiculescu a fost fără îndoiala una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F.O. Fosian o caracteriza astfel: Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.(1)

Primii ani

Marioara Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, svăpăiată”, motiv pentru care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”. Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza astfel: “Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul 1929 revistei “Realitatea Ilustrată”:

“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:
- Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!
Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.”(2)



Marioara Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre LiciuÎn anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul Julietei din “Romeo și Julieta”.  A urmat rolul principal din “Casta-Diva”. Perioada este evocată trei decenii mai târziu în interviul din “Realitatea Ilustrată”:

“- Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta din “Romeo si Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.
- Care a fost prima piesă în care ați jucat?
- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam, din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă: regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.
- Cui îi datorați d-v. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?
- Lui Gusti.”.(2)


Amintiri vesele, amintiri triste

În anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de personaje pe cele mai importante scene ale țării. A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Pentru că nu îmi propun să fac în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustratăîn anul 1929:

“- Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.
- Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.
- Totuși, vă rog o amintire veselă.
- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de imprejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia imite la această scenă cântecul privighetorii, cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului, cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am jucat la Huși “Romeo și Julieta”.

- O întâmplare tristă?...
- Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…
- Care a fost prima d-voastră dragoste?
- Nu m'ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul e cu atât mai tragic pentru noi.
- Ce proiecte aveți pentru viitor?
- Să fac teatru și numai teatru.
- Cinematograful nu vă atrage?
- Îmi place, dar nu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele… “

Visul Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată (a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit niciodată. Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr”.(3)

Surse:
(1)        F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941;
(2)        Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
(3)        Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.



Citește mai mult... »

“VESTALELE" DIN CARTIERUL GRIVIȚEI

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună… la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Astăzi vă invit la o altă călătorie în timp. De această dată vom însoți un reporter din anul 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română” – din păcate acesta va rămâne anonim pentru noi, articolul nefiind semnat – în lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată:
  
Gara de Nord… Acolo se dă asaltul. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte sosesc provincialii care nu știu unde să descindă. “Iat-o pe Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron:
- N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.
Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.
- Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…
Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe str. Atelierului. Alături e o bodegă și stapânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara. Astfel se încheagă începutul de petrecere ce o să continuie la cârciumă și are să sfârșească cu devalizarea călătorului. Ultima victimă a “Leoaicei”, un arendaș din Romanați, când s'a văzut fără nici o lețcaie, a început să facă scandal. Dar o lovitură de sifon dată în cap l'a prăbușit la pământ într'o baie de sânge.

Dar nu numai la beție sunt storși oamenii veniți din provincie. Deseori prin încăperile prostituatelor se încing jocuri de noroc. Noul venit e lăsat să câștige la început, până ce setea de bani îi este ațâțată. Mai târziu i se dă “lovitura” și la cea mai mică obiecție e scos în ghionturi și asvârlit în stradă. Circumscripția 33-a e ocupată aproape numai cu astfel de evenimente. Ar fi de folos ca în gară, prin placarde, să se atragă atenția celor fără experiență asupra pericolului care-i amenință, căci veșnic doi ochi frumoși și un trup ispititor vor trage în cursă bietele victime.

Alte specimene ale cartierului sunt femeile care bat strada de dimineața până la orele târzii ale nopții. Nicăieri, pe o porțiune atât de scurtă ca între gară și Matache Măcelaru n'ai să întâlnești atâtea hoteluri. Sunt presărate aproape unul lângă altul și din ganguri vezi ieșind la scurte intervale femei ce stau la pândă… Sunt în regulă: au carnetele vizate. Dar ce disgrațios și încărcat de cinism este gestul lor de chemare… Intru în vorbă cu o fată care locuiește la hotel “Tranzit”. Mă prefac că o cunosc și că i-am făcut cândva un serviciu, cu prilejul unei razii:
- Merg acum mai bine treburile?
- Eh!... Cu ploaia asta.
Fata aruncă un val de salivă printre dinți.
- În ziua de astăzi când mi-am pus și eu mai multă speranță, dar văd că parcă ar fi pierit francii de pe fața pământului! Și trebuie să ții socoteală că eu sunt dintre cele mai dârze. Săptămâna trecută unul mi-a jucat o festă. Îmi tot trecea pe sub nas o hârtie de o mie de lei. Socoteam c’am dat în sfârșit lovitura. În gând îmi și acoperisem cu ea anume nevoi. Dar peste puțin timp, când blestematul a plecat și m'am coborât să-mi plătesc datoria la cameră, portarul a observat că hârtia era falsă. A fost un haz și atâta au râs toți pe socoteala mea că-mi venea să'mi iau câmpii. Mai ieși acum în stradă cu ochii plânși și chipul vânăt, ca de cioclu! N'am mâncat în ziua aceea. A doua zi tot așa… Mai trăiește dacă-ți dă mâna.
- De ce nu încerci să-ți iei un serviciu într'o casă?
- Lesne de zis, dar când te-ai apucat de meseria asta, greu să mai poți face altceva. Ar trebui să te duca doar cu jugul. Tot nădăjduiești mereu că are să-ți apară într'o zi în cale omul care să-și deschidă larg băierile pungii și vremea trece și datoriile se îngrămădesc una peste alta.
Un zâmbet tragic se încrustase pe chipul fetei. Dar deodată, ochii i s'au aprins iar colțurile buzelor i s'au arcuit în sus, umplându-i de zâmbet obrajii. Zărise omul pe care n'ar fi vrut să-l scape din mâini.

Astfel, prin preajma vitrinelor, printre trecători, pe bordura trotuarului, răsar mizerele vânzătoare de plăceri de-o clipă. Pe strada Atelierului, în fața hotelului Moldova, roiește un grup întreg. Vazându-le apărând pe toate deodată, sergentul din post e apucat de o veselie subită. Se ia cu ele la hârjoană, prefăcându-se că le izgonește în interiorul curții. Cu bastonul de cauciuc le atinge ușor coapsele și ele scot țipete ascuțite întovărășite de hohote prelungi de râs. Mai încolo o tovarășe de breaslă stă de vorbă cu un bătrân zdrențuit. Bărbatul e beat și femeia repetă de câteva ori, privindu-l în ochi, suma la care are pretenție. Cu toată amețeala, omul dă din cap negativ. Plictisită, ea îi aruncă o sudalmă și se alătură de grupul celorlalte.

Cu venirea serii mișcarea se accentuează. Profesionistele sunt atunci mai în largul lor. Trag de mână, șoptesc cuvinte dulci, pline de promisiuni… Chiar trecătorul fără bani se hazardeaza adesea și atunci are de-a face cu “protectorul”, care smulge clientului, fără milă, haina de pe umeri. E de ajuns un strigăt al fetei ca el să și apară. Tot el are însărcinarea să pândească raziile și la un șuier sau semn convențional, zeci din aceste rămășițe ale străzii năvălesc prin pivnițele și magazinele oamenilor căutând ascunziș. Numai cele cu carnetul vizat rămân stăpâne pe teren. Iar când oamenii poliției se depărtează, mișcarea reîncepe mai vie, pătrunsă parcă de noi puteri.”

Nu pot să închei decât gândindu-mă că nici în această lume – deieri și de azi – a vânzătoarelor de plăceri moravurile nu se schimbă, chiar dacă anii trec și chiar dacă fețele sunt altele. Concluziile reporterului din perioada interbelică sunt la fel de actuale cred și astăzi:

Ce crunt batjocorim în plin văz un mister al naturii în care sufletele ating cea mai perfectă înțelegere! Cum te doare, în momentele de luciditate apariția tinerei fete, cu chipul zugrăvit strigător, care te invită să-i cumperi grațiile! La un pahar de vin își spune povestea vieții ei, care e aproape aceiași cu a mai tuturor “profesionistelor”. A crezut în frumusețea, curățenia și statornicia dragostei, dar a fost înșelată… Și n'a pornit pe drumul de iad al prostituției după prima deziluzie, ci târziu, când toate visurile, rând pe rând, s'au năruit. Ce mulțumiri are în viața de acum?... Niciuna… Trăiește… Dar de pe urma prăbușirii morale a atâtor ființe s'a ridicat o clasă care le stoarce cu cea mai nemiloasă furie: cea a proxeneților. Nici nu ne dăm seama ce bine organizată este această armată de declasați. Ea populează arterele principale ale Capitalei cu “marfa” umană pe care n'o pierde din ochi, ca să-i poată veni “în ajutor” la nevoie.”


Sursa: articolul ‹‹ “Vestalele” din cartierul Grivița ›› - nesemnat – publicat în numărul din 21 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română
Citește mai mult... »

La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – dar diversă și pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala.

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1932, și la o vizită printr-una dintre mahalalele rău famate ale Bucureștiului interbelic. O mahala care își merita cu adevărat numele și renumele: Mahalaua Dracului. Pentru a ne simți în siguranță vom fi însoțiți în această escapadă interbelică” de reporterul “Gr.” al revistei “Ilustrațiunea Românăși de un bun prieten al acestuia, inspector de poliție:

“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.
Mahalaua Dracului - 1932
- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor.
- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale şi colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?
Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstreaza secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”

ÎN LUMEA LOR…

“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier cu șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

Cofetarul ambulant al mahalalei
- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.
- Bună ziua, maică.
- Zamfir i-acasă?
- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.
Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.
Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiiile unui om care le-a trăit aievea.”

CELEBRITĂȚILE MAHALALEI

“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.

Școala de hoți a fraților "Doctoru'"

Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.

Casa "Sobarului" - asasinul lui George Caïr
Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”

Cârciuma "Bancherului"
“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.


Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în intunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr  nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”

Sursa:

- articolul “Mahalaua Dracului – O frescă a periferiei Capitalei” – semnat “Gr.” – publicat în numărul din 3 august 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »

Cuza, statuia şi oltenii

CraiovaDomnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost fără îndoială iniţiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor(1864) nu au fost însă pe placul unor părţi importante şi influente din societatea românească şi au dus în cele din urmă la constituirea “monstruoasei coaliţii” care a pus la cale abdicarea Domnitorului din anul 1866. Această adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea ţării. O dovadă este şi povestea mai puţin ştiută a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care se află azi în faţa Palatului Primăriei Municipiului Craiova.
  
Iniţiativa amplasării unei statui a Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Piaţa Unirii din Craiova a aparţinut deputatului de Dolj Mişu Pop–Lăcriţa, subscripţia publică pentru strângerea de fonduri în acest scop fiind iniţiată în anul 1912: “Iniţiativa ridicării statuii lui Cuza Vodă pe una din pieţele centrale ale Craiovei aparţine d-lui Mişu Pop–Lăcriţa, fost deputat de Dolj de mai multe ori, care a ţinut să arate recunoştinţa oltenilor pentru faptele măreţe ale marelui Domnitor, faţă de operele sociale de covârşitoare importanţă ca: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor şi perfectarea desrobirii țiganilor, care deşi fusese legiferată au câţiva ani mai înainte de un alt Domnitor român, din cauza împotrivirii unor cercuri interesate, prea influente, nu fusese aplicată. (…)Pentru aceste umanitare şi categorice reforme sociale, se ştie că Domnitorul Cuza şi-a atras ura unei bune părţi din protipendada ţării, stăpânită încă de idei sociale refractare, cu toată influenţa şi împotrivirea celor care determinaseră revoluţia de la 1848. Această ură împotriva primului Domnitor al Principatelor Unite, s-a perpetuat până acum câţiva ani, făcând timp îndelungat ca nobila iniţiativă a d-lui Mişu Pop-Lăcriţa să nu se poată realiza mai curând. Oltenia lui Tudor Vladimirescu, primul care a ridicat steagul dreptăţii sociale cu pandurii lui recrutaţi din Gorj, Dolj, Mehedinţi şi Romanaţi, a avut în acelaşi timp şi pe marii latifundiari care natural erau potrivnici reformelor desăvârşite de Cuza Vodă, purtându-i pică ani îndelungaţi după dispariţia lui. Din această cauză, tocmai în capitala Olteniei, iniţiativa d-lui Pop s'a izbit de adversitatea unei bune părţi a oficialităţilor, aşa încât aproape întreg costul lucrării a fost suportat personal de iniţiator, de rude şi de prietenii lui apropiaţi.”

Misu Pop-Lacrita
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza
din Craiova - în medalion Mişu Pop-Lăcriţa
Ţinând cont de dificultăţile întâmpinate de iniţiator în strângerea fondurilor necesare pentru ridicarea statuii, sculptorul italian Raffaello Romanelli a fost de acord să toarne în bronz doar o copie a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, al cărui autor a fost de asemenea, moumentul din Craiova urmând să fie realizat fără să aibă în faţa soclului figurile alegorice și ale oamenilor politici din vremea lui Cuza care completează monumentul din capitala Moldovei. Deşi finalizată în anul 1912, statuia lui Cuza nu a fost amplasată într-o piaţă din capitala Olteniei decât câteva decenii mai târziu. Articolul “Odiseia unei statui a lui Cuza-Vodă”, publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1937 – consemna: “Statuia a fost lucrată în atelierele artistului de la Florenţa. Adusă la Craiova, seria dificultăţilor a culminat prin opunerea oficialităţilor de acum un sfert de veac, care n'a voit să îngăduie aşezarea monumentului în Piaţa Unirii, adevăratul centru al Craiovei. Cel mai nimerit loc, atât prin numele ce-l poartă, cât şi prin putinţa de perspectivă ce da statuii. Toate stăruinţele iniţiatorului de a obţine pentru statuia Domnitorului Unirii locul central cuvenit au rămas zadarnice. Urgisirea memoriei primului reformator al operelor sociale din ţară continua sub această formă. D. Mişu Pop a depozitat statuia într’o remiza din curtea locuinţei d-sale din strada Sf. Dumitru în aşteptarea înlăturării urgiei faţă de memoria lui Cuza, aşteptare care s'a prelungit zeci de ani.”

Nici măcar în remiza din curtea locuiţei deputatului Mişu-Pop Lăcriţa statuia Domnitorului nu avea să aibă parte de linişte. Aventura acesteia avea să continue în timpul Primului Război Mondial: “Statuia lui Cuza Vodă de la Craiova a avut parte şi de urgia trupelor germane cotropitoare, în timpul Marelui Război, care au ridicat bronzul statuii socotindu-l bun pentru confecţionat arme de război şi l-au transportat în Germania, comiţând unul din cele mai odioase sacrilegii din Oltenia. Ecoul acestei mârşăvii a ajuns până în Moldova, unde dl. Mişu Pop se găsea ca ofiţer de cavalerie. D-sa a solicitat imediat şi a găsit un binevoitor sprijin în Primul Ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, care a intervenit categoric pe lângă feld-mareşalul Mackensen, obţinând astfel readucerea statuii lui Cuza Vodă la Craiova.”  (Nu pot să nu remarc “eleganţa” oficialităţilor germane din acele vremuri în ceea ce priveşte rezolvarea acestei probleme şi să nu o compar cu reacţia unei alte puteri europene în cazul Tezaurului României).

Craiova
Statuia lui Cuza în piaţeta dintre
hotelurile Minerva şi New-York
Demersurile făcute pe lângă oficialităţile Craiovei de a fi acordat un loc în care să poată fi amplasată statuia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza au continuat încă aproape două decenii. Autorul articolului menţionat consemna: “Statuia a mai rămas în remiza d-lui Mu Pop încă vreo 19 ani, pentru că solicitările iniţiatorului de a i se da locul de cinste, într'o piaţă centrală, nu-şi găseau rezolvare. Anul trecut (notă: 1936), actualul primar Const. Negrescu a pus capăt urgisirii statuii lui Cuza, oferind un alt loc central, în piaţeta dintre hotelurile “Minerva” şi “New-York", unde monumentul a fost aşezat, soclul fiind făcut din piatră din Gura Văii, pe cheltuiala primăriei. Este drept, statuia n'are spaţiul necesar unei bune perspective, locul piaţetei fiind restrâns, dar punctul este central şi mult frecventat şi se poate numi tot loc de cinste.”

Deşi îşi găsise în sfărşit un loc în capitala Olteniei, urgisita statuie nu a avut parte de o inaugurare oficială. A stat acoperită mult timp în scuarul dintre Hotelul Minerva, Hotelul New York şi strada Mihail Kogălniceanu, “fiind desvelită” într-un mod cu totul original de “forţele naturii”: “Însă, dacă urgia oficialităţii locale a fost înfrântă, statuia mai are multe de îndurat, pentru că de un un an şi jumătate nu i se poate fixa data inaugurării, făgăduită pentru 24 ianuarie din anul trecut (notă: 1936) şi amânată mereu. Încă nici recenta aniversare a Unirii n'a fost folosită pentru desvelirea simbolicului monument, după cum se aşteptau craiovenii, pe bună dreptate, la scurgerea a mai mult de un sfert de veac de când s'a produs iniţiativa d-lui Mişu Pop-Lăcriţa. Astfel, au trecut 27 de ani, poate vor mai trece câţiva, pentru ca statuia să aibă parte de solemnitatea oficială a desvelirii, pentru că desvelirea în fapt s-a produs în urma unei vijelii mai recente, bronzul întruchipând figura măreaţă a lui Cuza Vodă rămânând în văzul tuturor ca o ultimă dreptate ce i-au acordat elementele naturii, fiindcă dreptatea oamenilor este mai greu de câştigat.”

Ce nu ştia reporterul din anul 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată” era faptul că vremurile de urgisire ale statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza se apropiau de sfârşit: monumentul a fost inaugurat oficial în anul 1939, iar un an mai târziu a fost mutat în centrul oraşului Craiova, pe latura dinspre nord a grădinii "English Park" – parc care a purtat mult timp numele de “Parcul Unirii” - în faţa actualului Palat al Primăriei. 

Surse:
- articolul “Odiseia unei statui a lui Cuza-Vodă” – semnat “F.” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1937


Citește mai mult... »