Bunicii Bucureștilor: De vorbă cu Moș Toma (109 ani)

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. Astăzi vom povesti cu Moș Toma, cel mai în vârstă locuitor al Bucureștiului interbelic, despre negustorii bucureșteni de altă dată:


„Pe Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", l-am găsit stând la masă, în grădină, la umbra unui pom, împreună cu cele două fete ale sale: coana Ana Tomescu, în vârstă de 72 ani şi coana Ecaterina Florian, în etate de 57 ani. Moş Toma mănâncă şi el de toate, fără nici o fereală.

Moș Toma - "Bunicul Bucureștilor"
- Am muncit până la vârsta de 105 ani – ne spune. Azi am 109. La adânci bătrâneţe am fost mic negustor şi-mi câştigam pâinea vânzand lămâi şi altele în piaţa Banu Manta. Dacă vrei să ştii, ţi-aş povesti câte ceva despre vechii negustori bucureşteni. Înainte de toate erau cinstiţi! Se’ntreceau, care de care, să dea marfă cât mai curată, mai trainică şi mai bună. Cavafii, cojocarii, işlicarii, postăvarii, lumânărarii şi alţi meşteşugari n’aveau căutare dacă nu lucrau marfă cinstită. Iar brutarii erau bătuţi cu nuiele, la spate, în piaţă (piaţă se numea tot târgul) în văzul tuturor, când erau prinşi cu lipsă la cântar.

Prăvălii de altădată
În anul 1847, în ziua de Paşte, a fost cel din urmă mare foc din Bucureşti, când au ars multe prăvălii, case de ale marilor negustori, o parte din hanul Sf. Gheorghe-Nou cu hrube boltite, pline cu mărfuri şi chiar mai multe biserici, în cari unii îşi adăpostiseră avuţia de furia prăpădului. Deşi negustorii bucureşteni erau cunoscuţi ca cinstiţi şi aveau mare credit în străinătate, la Lipsca şi în alte părţi, de pe unde ne soseau mărfuri, totuşi vestea focului celui mare, cari pârjolise târgul, a adus îngrijorare în rândurile fabricanţilor de peste graniţă. Ei au trimis pe dată împuterniciţi de-ai lor, spre a cădea la învoială cu negustorii păgubiţi de pe malul Dâmboviţii, oferind scăderi însemnate celor care ar voi să plătească imediat toată datoria. Târguiala asta supără grozav pe negustorii bucureşteni, atât pe toptangii (notă: negustori care vindeau cu toptanul, angrosiști), cât şi pe cei cari vindeau cu paralâcul (notă: negustori care vindeau cu amănuntul). După o consfătuire ce s’a ţinut la Carvasaraua domnească din strada Colţii (un fel de antreposit-vamal), s’a hotărât ca toţi negustorii din Bucureşti să plătească pe deplin şi îndată după foc, fără nici o amânare, toate datoriile ce aveau în străinătate, spre uimirea fabricanţilor europeni, care veniseră anume să se învoiască cu scăzământul. Am văzut o dată pe un mofluz (negustor care nu-şi plătise datoriile) închis la hătmănie, cu butuc la picioare, pe când la prăvălia lui era erotocrisie (un fel de sindic al falimentului)… Iar pe un simigiu l-am văzut ţintuit cu cuie, chiar la uşa prăvăliei lui...
- Vre-un osândit la moarte ai apucat, moş Toma?
- De o aşa privelişte mi-a fost totdeauna groază. Dar am auzit că pe ucigaşi şi pe hoţi îi băga în fiare sau îi spânzura pe locul unde se fac acum Moşii…”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: Din amintirile lui Moș Iancu

Festivalul “Luna Bucurestilor” – organizat în perioada 1935 – 1940 cu scopul de a promova oportunitățile pe care le oferea în acea perioadă Bucureștiul și pentru a crea premise pentru dezvoltarea comertului, industriei, culturii și turismului – a fost considerat cel mai important eveniment anual din Capitală. “Luna Bucureștilor” a fost de asemenea și o perioadă destinată pentru “afirmarea unui obicei vechi românesc: cinstirea bătrânilor”. La manifestările organizate cu acest prilej erau invitați și cinstiți cei mai bătrâni locuitori din acea vreme ai urbei de pe Dâmbovița. Reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” Alex F. Mihail nu putea să nu profite de acest prilej pentru a descoase pe câțiva dintre “bunicii Bucureștiului”. Vom afla pentru început, de la Moș Iancu, din strada Sinagogii, câteva dintre amintirile sale din vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă, dar și câteva sfaturi prețioase pentru a ajunge la adânci bătrânețe”:


NUNTA DE DIAMANT

În str. Sinagogii am dat peste soţii care se pregăteau să-şi serbeze nunta de diamant, fiind pe pragul celui de-al optulea deceniu al căsătoriei lor. E vorba de lancu şi Sarah Altersohn, cu cea mai lungă căsnicie din Bucureşti, care însă nu s'au prezentat la concurs. Bătrânii s'au căsătorit în primul an după sosirea lui Carol-Vodă la Bucureşti.


Când am păşit în idilica lor locuinţă, din fundul curţii, mama-mare, în ale cărei trăsături regulate se mai pot citi urmele frumuseţii de odinioară, bandaja cu grije la mână pe moş lancu.
- S’a lovit la un deget! - îmi explică infirmiera improvizată.
Imediat după asta alergă sprintenă la bucătărie - era ora prânzului - ţinând să-şi servească ea personal la masă tovarăşul de viaţă.
- Să nu crezi tot ce-ţi va spune lancu... - aruncă o vorbă, în treacăt.
- Cum, eu sunt mincinos!? Te-am înşelat vre-o dată? - ripostă oarecum ofensat soţul.
- Apoi să judece domnu... Acu’ 70 de ani, când ne-am logodit, mi-ai dăruit broşa asta şi lănţişorul, pe cari le mai port şi azi la gât. ‹‹E aur curat, tot atât de veritabil ca şi părul tău bălai!›› - mi-ai spus atunci, făcând pe grozavul. Şi când colo ‹‹aurul›› tău s’a albit. Era numai argint poleit…
- Dar şi părul tău de aur - răspunse moşul zâmbind - s’a argintat şi el…
În urma acestei riposte glumeţe, reprezentanta sexului guraliv se declară învinsă, lăsându-ne să să stăm de vorbă.”


DIN AMINTIRILE LUI MOŞ IANCU

„Moş lancu a apucat şi pe Mihai Vodă Sturdza, pe care evreii din Nordul Moldovei îl numeau ‹‹Roş-Împărat››, pentru că avea părul bronzat. El este acela care-a întemeiat orăşelul Mihăileni, de la vechea frontieră spre Bucovina, colonizându-l mai ales cu evrei. A mai văzut alaiul lui Cuza Vodă, trecând pe ulițele noroiase ale Bacăului, într'o caleaşcă condusă de surugii călări pe opt cai înaintaşi. Domnitorul, în călătoria ce făcea prin Moldova, urma să fie găzduit în casele boerului Docan. Surugiii, după obiceiul lor, goneau ca vântul. Când ai cotit peste podeţul din faţa curţilor boeruiui băcăoan, roţile de dinainte au luat tot podeţul, prea şubred, iar caleașca a rămas în șanț. Speriați că s'a întâmplat o nenorocire, s'au repezit toţi slujitorii din ogradă şi chiar boerii, care așteptau în ceardac. În cele din urmă l-au ridicat pe umeri pe Vodă şi astfel l-au dus pe sus, până în casă. Un doboșar - de altfel singurul care era în tot Bacăul, spune Moş lancu - fusese pus de boerul Docan să stea la poartă și să bată toba când o sosi Domnitorul. Cuza-Vodă, făcând mult haz de această întâmplare și de primirea neașteptată, dădu un semn cu mâna doboșarului, ca să înceteze. Dar nu-i putu potoli zelul. Plin de entuziasm, doboșarul nu observă ordinul Domnitorului, continuând să bată mereu cu mare larmă, până ce Vodă intră în casă. Așa se călătorea pe acea vreme, așa erau uliţele oraşelor de provincie şi chiar ale celor două Capitale... - ne spune Moș lancu.”



CUM SE AJUNGE LA ADÂNCI BĂTRÂNEȚE?

„Moş lancu povestește multe. Vom spicui poate, altă dată, din amintirile sale. Deocamdată relevăm că bătrânii din Str. Sinagogii nu s'au despărţit nici o zi, în cursul lungii lor căsnicii; se culcă devreme, se scoală de dimineață. Asta-i regula vieții lor. N'au pierdut nici o noapte în petreceri fără de rost, afară de câteva seri cu prilejul unor evenimente în familie: căsătorii, etc. N'au ținut niciodată și nu ţin nici azi vre-un fel de dietă. Mănâncă de toate: carne şi legume... Nu și-au făcut nici când vre-o analiză medicală.

- Dar şi părul tău de aur...
- Nu e bine ca omul să știe când e bolnav! - îmi spune cu filosofie moş lancu. Eu şi cu baba mea spunem mereu că suntem sănătoși... Și poate de aceea și suntem! Când începi să te vaiți și să te cocoloșești, nu e bine... Am auzit că este un doctor mare la Paris, care vindecă pe bolnavi, punându-i să spuie că sunt sănătoși... Cred că dacă dimpotrivă ar sili pe un om sănătos să zică, în fiecare zi: ‹‹Eu sunt bolnav! Eu sunt bolnav!›› și dacă l-ar mai îndopa cu doctorii, omul s’ar îmbolnăvi la sigur .
- Deci ce sfaturi dai d-ta tinerilor, ca să ajungă sănătoși până la adânci bătrâneți? - am întrebat pe Moş lancu.
- Trebuie să muncești, să nu fii leneş, să nu-ți frămânți sufletul invidiind pe alții, să nu pierzi nopțile, să fii cumpătat în toate și mai presus de toate să-ți spui, în fiecare zi, ca o rugăciune: ‹‹eu sunt pe deplin sănătos, nu mă doare nimic!››.”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată
Citește mai mult... »

De Ziua Marinei

Pentru că în zilele acestea Forțele Navale Române sărbătoresc Ziua Marinei, cel mai important eveniment al verii de la Constanța, vă propun un “fotoreportaj interbelic” cu aceiași temă:

“Realitatea Ilustrată” – 21 august 1930:

‹‹La 15 August s’a sărbătorit Ziua Marinei. Începuturile marinei româneşti se pierd în legendă. S’ar fi găsit urmele unei corăbii a lui Ştefan cel Mare... 
Printre primele unităţi ale marinei noastre moderne, se numără canoniera „Fulgerul” şi vasul „România”, care au cooperat cu forţele de uscat în războiul de la 1877. Marinarii noştri fuseseră atunci debarcaţi, căci vasele româneşti erau trecute ruşilor. Şalupa „Rândunica” a scufundat tot atunci un vas turcesc, iar bateriile noastre de coastă scufundară un monitor. La 1880 s’au comandat crucişătorul „Elisabeta”, - care era pe vremea aceea cel mai modern vas de război din Marea Neagră, bricul şcoală „Mircea”, pe care şi azi elevii de la marină învaţă meşteşugul navigaţiei, precum şi trei torpiloare. Dăm alăturat fotografia echipajului acestui bric, care a ocupat şi-a făcut paza cuirasitului rus „Kneaz Potemkin” , abandonat în raza portului Constanţa, la 7 Iunie 1905, de către marinarii ruși.

Echipagiul român de pe brikul „Mircea”, 
care la 7 Iunie 1905 a ocupat cuirasatul rus
„Kneaz Potemkin" abandonat da marinarii ruşi, rebeli
La 1908 s’au comandat 15 vapoare şi 8 vedete, iar după război 4 canoniere din Franţa şi 2 distrugătoare din Italia, „Mărăști” şi „Mărăşeşti”. Între timp - acum vreo câțiva ani - Serviciul Maritim și-a lansat confortabilele sale vapoare de pasageri, spre mările Sudului şi Orientului. Peste vreo două luni, ne vor sosi contratorpiloarele “Regina Maria” și „Regele Ferdinand”, precum și submarinul „Delfinul". În timpul răsboiului din vasele S. M. R., cu echipaje sub comanda ofiţerilor români, au fost prevăzute cu tunuri de mare calibru, după cum se vedeți și în curioasa fotografie alăturată, la pe bordul „Daciei”. Aceste vase deveniseră vase de luptă. Tunul de pe „Dacia”de 303 m.m. era comandat de căpitanul Păun. (Fotografii şi date puse la dispoziție de dl. căpitan în marină Tonegaru).››

Vaporul „Dacia“ care sub comanda
 d-lui căpitan V. Păun a fost armat în timpul războiului


“Realitatea Ilustrată” – 25 august 1932:

‹‹La 15 August a avut loc la Constanţa, o mare serbare navală la care a participat Regele Carol, Voevodul Mihai şi membrii guvernului. Fotografiile pe care le publicăm aici reprezintă:

1) Voevodul Mihai discutând cu domnul ministru Eduard, în timpul unei pause, la bordul vasului „Constanţa”



2) „Neptun" călătorind pe valuri, o frumoasă performanţă nautică a unui marinar.



3) O barcă, participantă la un concurs nautic



4) Regele Carol, Voevodul Mihai şi marii comandanți participând la celebrarea serviciului religios.



5) Regele Carol, Voevodul Mihai și dl general Samsonovici, noul ministru al armatei, urmărind desfăşurarea concursurile nautice.



6) Seara, vasele de război și cele comerciale cele comerciale au fost splendid iluminate.››



“Realitatea Ilustrată” – 24 august 1933:

‹‹În ziua de 15 August a fost sărbătoarea marinei. Fotografiile noastre au fost luate la Constanţa, cu acest prilej:

1) Defilarea vaselor de război


2) În memoria marinarilor căzuţi in război sau în luptă cu valurile, au fost aruncate în mare ancore de flori


3) Tot în ziua de 15 august și în prezența Suveranului s’a inaugurat gara maritimă a portului Constanța››




“Realitatea Ilustrată” – 19 august 1934:

‹‹Serbările marinei s’au desfăşurat săptămâna aceasta la Constanţa cu un fast deosebit. Au asistat Regele, Principele Nicolae, Voevodul Mihai şi membrii
guvernului.



Cu prilejul prezenței Înalților demnitari în localitate s’a dezvelit bustul marelui poet Mihail Eminescu. Regele a ținut cu acest prilej un discurs impresionat proslăvind memoria lui Eminescu.››



“Realitatea Ilustrată” – 21 august 1935:

‹‹De Sf. Maria s’au desfăşurat şi anul acesta mari festivităţi maritime la Constanţa. În port a avut loc o pioasă solemnitate pentru comemorarea eroilor marinei noastre regale căzuţi în războiul pentru intregirea neamului. Un număr imens de cetăţeni a ţinut să asiste la desfăşurarea solemnităţilor onorate de prezenţa Suveranului şi a întregului guvern.
 
Slujba religioasă de la bordul vasului “Regele Ferdinand”
Imediat după sosire Suveranul a trecut la bordul distrugătorul „Regele Ferdinand". După punerea în mişcare a vaporului s'a oficiat serviciul religios, Apoi s'a scufundat în apă o imensă coroană de flori în formă de ancoră, având pe panglici următoarea inscripţie „Marina Regală Romană. Recunoştiinţă eroilor marinari“. Cu prilejul aceleiaşi zile s'au inaugurat Casa Bărcilor, un minunat loc pentru sporturi nautice.››

Defilarea vapoarelor “Nava bază” și “Regina Maria”

“Realitatea Ilustrată” – 24 august 1938:

‹‹Muncă și voie bună – acesta este numele noii organizații, în care muncitorii din fabrici și lucrătorii manuale de tot felul vor găsi posibilitatea să-și utilizeze în mod plăcut și folositor timpul liber. Activitatea noii organizații a și început și sub auspicile ei, un grup de peste o mie de muncitori minieri din Ardeal au făcut o excursie întăi la București si apoi, de Ziua marinei, la Constanța. Publicăm câteva instantanee din vizita făcută la Constanța de acești excursioniști.

1) Sosirea trenului cu excursioniști în gara Constanța


2) La masa comună prezidată de dl. Stavri Cunescu din Ministrul Muncii


3)Excursioniștii au făcut o excursie cu vaporul; momentul îmbarcării››



Citește mai mult... »

Periferiile se amuză (Animație în Ferentari)

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit și acum să plecăm împreună într-o vizită insolită printr-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei “Realitatea Ilustrată”. De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este luat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era înca neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vâltoarea evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună prin mulțimea îmbrăcată de duminică, venită aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

‹‹ Vie animație în cartierul Ferentari... Un “Moși” în miniatură funcționează aici cu mult succes. Socotind după lumea care se îndreaptă spre locul de unde năvălesc pe străzi sunetele asurzitoare ale tromboanelor. Pe o scenă improvizată pe un camion, trompetiștii au făcut loc “trupei” care se recomandă:
- Poftiți înăuntru că începe reprezentația! – îndeamnă impresarul Nu mai sunt decât câteva locuri – rostește cu glas tare deși știe bine că n’a vândut bilete nici de un pol.
...Și reclama se prinde. Din mulțimea de “gură-cască” se desprind unul câte unul spectatorii.
- Numai cu cinci lei intrarea veți vedea ce n’ați mai văzut! – urlă prin trompetă impresarul.

Orchestra de trompetiști
Apoi a tăcut. Reprezentația lui, pe care nu o pot lămuri din ce e compusă, a început. Dintr’o baracă de pânză și cuverturi pătrund afară, când și când, aplauze. Impresarul surâde. Programul place – își spune el desigur, în momentul când e întrerupt de-un străjer, elev de liceu:
- Domnu’, ați spus că ne arătați „femeia care scre cu degetele de la picioare” și “omul care înghite sticlă”. Am dat cinci lei și n’am văzut nici una nici alta.
- Taci, surprind pe impresar, îndemnând pe școlar. Vrei să-mi alungi clientela? – Uite, îți mai dau drumul și acuma fără taxă. E matineu! Numerele senzaționale sunt seara. Vino atunci că prezint și un match de box!... Te las gratis, dar să îmi mai trimiți băieți de la școală.
Am apreciat și îndârjirea cu care elevul își susținea cauza, nevoind să se lase păcălit, și considerația pe care i-o arăta patronul, căutând să-l îmbuneze cu tot felul de promisiuni.




***

Iată-ne acum în fața „căișorilor”, după ce-am făcut eforturi considerabile să străbatem prin mulțimea „îmbrăcată de duminică”, venit aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și “gurițe”. “Căișorii” fac parte, fără îndoială, din patrimoniul copilăriei. Așa, ca mingea, bilele, șotronul. Care dintre noi, privind mânjii fără de viață, dar colorați în tot felul, nu se vede, cu ani în urmă, adus de părinți și urcat pe calul cel mai aprig și cel mai frumos pictat? În sunetul de marș al trompetelor “căișorul” începe să se învârtească, în timp ce unele fețe de copii prind a se îngălbeni de amețeală.
- Țin’te bine, Nicule! – își avertizează copilul un părinte grijuliu.
- A fost frumos, Gică? – întreabă, când vârtejul a luat sfârșit, o bunică, pe nepotu-i grăsun, care nu vrea să descalece.
- Ihiii! Mai vleau o dată!
Am lăsat în urmă “Plăcintăria Elitei”, unde servitoarele și ucenicii se delectează cu gogoși calde - și călcând peste covorul de coji de semințe – am ajuns în fața “spirometrului”.
- Numai cu un leu vă puteți încerca puterea plămânilor! – strigă un bătrân slab, cu cioc și fără dantură.

Înghițitorul de săbii
- Bravo! – se adresează tot el unui băiat de prăvălie cam de vreo cincisprezece ani. Ai plămânii buni. S’a ridicat apa până sus, unde scrie “atlet” și “record”.
Un pirpiriu își încearcă și el forța. Apa din eprubetele spirometrului se urcă destul de mult, dar nu ca înainte, ci doar până la indicația “bărbat voinic”. O domnișoară din cartier, cu rochia roșie și geantă de mărgele, suflă și ea în tubul spirometrului. Rezultatul o mulțumește: “femeie normală”. Acum a plătit taxa (sau “TAXA 1 LEU” – ca să reproduc precis firma) un bărbat înalt și puternic, cu mâini enorme și mușchi serioși. Apucă tubul și suflă. Gândeam – ca și toți din jur – că va sparge sticlele și ne va împroșca pe toți cu apa roșie a eprubetelor. Dar, Minune! Lichidul se ridică foarte puțin. Bătrânul șugubăț și fericit că aparatul i-a rămas intact se grăbește să anunțe:
- Femeie gravidă!
Lumea se pornește pe-un râs frenetic, potolit însă repede de agitațiile mâinilor musculoase ale voinicului.
- Imposibil, protestează el. E o pungășie!
- Ce te revolți domnule pentru asta? – protestează blajin bătrânul. Nu știi că în America se dă un premiu de 1 milion de dolari pentru un caz ca al dumitale.
Voinicul n’a priceput prea bine despre ce e vorba, pentru că n’a cerut relații și s’a mulțumit să plece spărgând de zor, între dinți, cojile de semințe. ››

Copiii - cei mai entuziaști spectatori
Sursa:

- articolul “Periferia se amuză” – autor Liviu Floda – publicat în numărul din 21 mai 1940 al revistei “Realitatea Ilustrată
Citește mai mult... »

Povestea primelor teatre bucureștene

Teatrul de la Cișmeaua Roșie

Spre deosebire de cel din lumea occidentală, unde spectacolele de teatru au început prin a fi o modalitate de distracție populară și abia apoi s-au impus în lumea nobilimii, teatrul bucureștean a fost încă de la primele sale reprezentații o modalitate de recreere a clasei avute. Primele spectacole de teatru din București au fost organizate de Domnița Ralu, fiica lui Caragea Vodă, într-o sală a Curții Domnești. “Acolo se întâlneau boierii vremii, și sub auspiciile domnești petreceau seri din cele mai frumoase asistând la spectacole date în limba greacă de trupa Domniții”.(1) Repertoriul acestui teatru improvizat era stabilit de Domnița Ralu – care nu se sfia să urce ea însăşi pe scenă, interpretând câte un rol mai mărunţel - împreună cu Costache Aristia, conducătorul trupei. 





Spațiul de la Curtea Domnească era însă unul impropriu pentru reprezentații teatrale. De aceea, din inițiativa domniţei Ralu, a fost construită în 1818, “pe locul liber de la Cișmeaua-roșie”, o sală destinată organizării de baluri și de reprezentații teatrale “chiar în cuprinsul Palatului Domnesc, cam în colțul de astăzi al Căii Victoria cu strada General Berthelot. A fost o sală foarte simplă, lipsită complet de ornamentație și în care cuvântul românesc n’a răsunat niciodată, cele vreo câteva piese jucându-se fie în grecește, fie în franțuzește”.(2)



Până prin 1830 spectacolele de teatru au fost organizate mai mult prin casele boierești (în casele boerului Nicolae Ghica mai cu seamă). “Dar cum omul întotdeauna caută un confort, cum aspiră continuu spre mai bine, și elevii și auditorii de la clasa lui Aristia în dorința de mai bine, nu se mulțumiră cu câteva scene făcute în strâmtoarea clasei, ci închiriară o sală mai mare, a Pitarului Andronache, de lângă Sărindar. Noua sală era un fel de teatru al celor mulți, acolo având accesul oricine, spre deosebire de teatru pe care în același timp îl întreținea Aristia în casele Vornicului Nicolae Ghica, unde era un teatru numai pentru nobilime. (…)Bucureștii aveau în stagiunea 1830-1831 trei teatre în care se juca în patru limbi: în italiană pe scena lui Kreiwig, în românește pe scena din casele lui Ghica, iar pe scena Pitarului Andronache se juca în grecește și franțuzește.”(1)

Teatrul Momolo



Venise așadar timpul pentru a se construi în București o sală de teatru cu caracter permanent, destinată publicului larg: “Cam peste douăzeci de ani s’a inaugurat în București a doua sală de teatru – Teatrul Momolo – unde în anul 1834 elevii școlii Filarmonice au jucat prima piesă în limba românească.

Pe locul, proprietatea lui Iordache Slătineanu – în colțul pe care-l face actuala stradă Edgard Quinet cu strada Academiei – bucătarul italian Ieronim Momolo a clădit acest teatru, acum mai bine de o sută de ani. Clădirea avea ziduri de paiantă cu moloz și era căptușită cu scânduri. Sala, lunguiață și cu tavanul jos, avea un rând de loji, despărțite între ele cu un stâlp de lemn pe care era așezată o lampă. Teatrul Momolo avea cincisprezece rânduri de bănci, învelite cu chembrică (notă: țesătură subțire de bumbac, vopsită într-o singură culoare și bine apretată), formând cele trei staluri. În fund era galeria pe șapte trepte, cu lavițe goale de lemn. Lângă scenă de afla loja domnească, îmbrăcată în roșu, iar peste drum de această lojă, față’n față, erau trei canapele în care lua loc Curtea.



Luminatul sălii se făcea cu ulei de rapiță și cu lumânări de seu. Când venea Vodă la teatru - și lucrul se întâmpla des când nu era amenințat cu mazilirea – lumânările de seu erau înlocuite cu lumânări de ceară. Când Vodă își făcea apariția în teatru, întreaga sală se ridica și striga de trei ori în șir: Trăiască Măria Sa! Cum candelabru nu exista, mai târziu s’au aninat niște lămpi – în sală era cam întuneric. Scena era mare – s’ar putea spune prea mare pentru cele câteva decoruri pe care le avea teatrul. Actorii se îmbrăcau în trei camere și actrițele de-a valma în două. Alături de sala de spectacol era bufetul. Prin colțuri erau așezate sobe de fier și de zid. Garderobă nu exista și de aceea feciorii, cu hainele pe braț, își așteptau stăpânii fie pe stradă, fie la intrarea teatrului.”(3)

Primul spectacol în limba românească



După cum am văzut deja, spectacole de teatru în limba română se mai jucaseră în București – în spații particulare însă, spectacolele fiind destinate doar unui public restrâns. Se născuse însă ideea creării unui teatru naţional. În anul 1831, Ion Câmpineanu, păstrător al documentelor fostei “Societăţi Literare” de la Braşov, precum şi ale „Risipitei Societăţi Literare” din 1827, are iniţiativa înfiinţării “Societăţii Filarmonice”, care va funcţiona oficial începând din anul din 1833. 


Printre fondatori se numărau Ion Heliade Rădulescu şi Costache Aristia. La început, Societatea Filarmonică a funcţionat în casa lui Ion Câmpineanu. Filarmonica avea ca scop crearea unei „şcoli de declamaţie şi de muzică vocală”. Inaugurarea şcolii a avut loc la 15 ianuarie 1834. Profesorii acestei școlii de teatru au fost: Ion Heliade Rădulescu, director și profesor de literatură și mitologie, Costache Aristia, care preda “mimică, declamațiune și limba franceză”, Bongianini, “profesor de musică”, Costache Michalache, profesor de limba română, Schlaf, “piano”, Duport, preda “danțul și scrima”, Winterhalter, profesor de istoria artelor, secretar și bibliotecar.(4)


Tinerii care au studiat la această școală au fost actorii primei piese de teatru jucate “în limba românească” și destinată publicului larg. Premiera a avut loc la București, în 29 august 1834, la teatrul Momolo. Piesa jucată, “Fanatismul sau Mahomet prorocul” de Voltaire, tradusă în română de Ion Heliade Rădulescu, a fost un mare succes. A doua zi ziarul „Curierul Românesc” scria: “era cu neputinţă să descrie cineva patriotismul şi naţionalitatea ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entuziasmul şi aplauzul cel mare la sfârşitul fiştecărui act…


Mertă să menționăm și protagoniștii acestui eveniment:


Doamna Caliopicântând Cavatina din opera Piratul de Bellini, a dat cele mai mari nădejdi de izbutire la muzică și tot parterul rămânând mulțumit de glasul cel dulce și mare al cântăreței românce”.

Nicu Andronescu - în rolul lui Mohamed – “carele în toată rola a dat cele mai mari nădejdi de perfecție, înfățișând pe cât se poate de bine ambiția, diplomația, impostura, gelozia și acel caracter sângeros”.

Ioan Curie - în rolul lui Zopir – “a arătat toate sentimentele câte insuflă pe un cetățean, patriotismul, virtutea, iubirea de fiu și characterul acel trufaș care însuflețește pe un vrăjmaș vrednic de cinste”.

Diamand Nicolae – în Zeid – “a dat nădejdile cele mai mari, prin vioiciunea sa, că pe curând vom vedea pe scena românească pe Orest, pe Hamlet, pe Brutus și alții, și cu cea mai vie expresie a zugrăvit fanatismul și amorul”.

D-ra Ralița Michalache – în Palmira – “care când s’a pus în pension atunci a început și slovenirea, care în vreme de șapte luni trecute, cu cea mai mare silință și repejune, a sărit de la cetit la rola sa îndestul de grea, ca să zugrăvească smerenia, amorul cel mai înfocat, fanatismul acela femeesc și copilăresc în sfârșit”.

Michalache Costache - în Omar – “și-a săvârșit a sa rolă cu cea mai putincioasă scumpătate, zugrăvind toată diplomația unui ministru, și ceea ce dă și mai bună nădejde este că în gura sa nici decum nu se auzia rima versurilor”.

Costache Dumitru - în Fanor – “a dat asemenea nădejdi minunate de a înfâțișa un sfetnic domolit și povățuitor, și asemenea versurile în gura sa, făcând să se audă a lor armonie, își ascundeau rima”.

Triumful de care s-a bucurat reprezentația de la Teatrul Momolo din 29 august 1834 a deschis Societății Filarmonice drumul “destinat construirii unui Teatru Național”. Aveau să treacă însă aproape două decenii până când, “după continue sforțări care au fost încununate de succes tocmai în 1852”, a fost inaugurat Teatrul Național din București.(4)

Surse:

(1) I. Xenofon – “Filarmonica de la 1883” – studiu publicat în anul 1934 de editura “Munca literară” din București 
(2) Ioan Massoff – „Istoria Teatrului Național din București” - studiu publicat în anul 1937 de editura librăriei “Universala” Alcalay&Co. București;
(3) Ioan Massoff – „Teatrul Momolo” – articol publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, nr. 6 - 20 iunie 1945
(4) George Băiculescu și Ioan Massoff – „Teatrul românesc acum 100 de ani” - studiu publicat în anul 1935 de editura „Vremea”



Citește mai mult... »

Carol și Elena – Dragoste în exil

În articolul anterior -  ‹‹Carol și Elena – Idila››  - am citat primele dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:

‹‹ Oriunde, eu și Carol, am fost în decursul iernii 1926, fuga noastră era vestită totdeauna prin ziare. Se publicau poveștile cele mai fantastice și toate erau crezute. La Veneția – paradisul dragostei și al poeților – am găsit o clipă de odihnă. Adesea ne furișam noaptea târziu, când nu mai era nimeni care să ne spioneze, ca să facem o plimbare pe canalele mai dosnice ale Veneției, în gondolele conduse de oameni care habar nu aveau cine suntem. În legănarea bărcii nevinovate, sub razele reci ale lunei, pluteam fără scop și fără destinație, turburând arareori liniștea nopții cu câte o vorbă două, de abia șoptită, ambii cuprinși în suflet de pacea pe care o inspiram unul altuia și care este cea mai dulce formă a prieteniei omenești.


Prințul spunea: „Înțeleg că sunt țapul ispășitor. I-am dezamăgit: știu că mă vor numi laș și dezertor, mă vor deplânge ca pe unul care cutreieră fața pământului, ca pe un alungat, fără familie și fără țară!” La acestea îi șopteam: Poți să te înapoiezi; nu încerca să îndrepți singur lucrurile, se vor îndrepta de la sine. Oricând te poți reîntoarce, dacă socoți că e bine. Nu te necăji.” El niciodată nu răspundea la aceasta și o simțiam bine că el se necăjește, fără să spună vreo vorbă. „Dânsa suferă”, spunea el, și eu știam că se gândește la mama sa, Regina Maria. Știam și eu că dânsa suferă și că Prințul meu nu poate face nimic spre a-i alina întristarea. De aceea, cea mai mare parte din timp tăceam și prin tăcere îl făceam să înțeleagă că îi împărtășeam grijile. Nimeni nu se poate încrede în intrigile meschine care înconjură tronul. Lumea dinafară nici nu bănuiește cât de multiple sunt aceste conspirațiuni.





DORINŢA DE A RĂMÂNEA ASCUNŞI

De la Veneţia, care a însemnat pentru noi amândoi pace și romantism, Carol şi cu mine am plecat la Nizza, Monte Carlo și Cannes. Ne-am amestecat în lumea de petrecere a Cazinoului şi am încercat să ne pierdem pe noi şi toate grijile noastre pe mesele de joc, pe plajele și prin cafenelele de lux. Dar totdeauna ochii iscoditorii ne urmăreau şi limbile viclene cleveteau. Eram însetaţi de dorinţa arzătoare de a ne izola, ca să fim numai noi amândoi, doi inşi care se iubeau într’adevăr, şi care voiau să se ascundă de ura şi învălmășagul lumii. Un prieten ne-a considerat odată că am fi în „luna de miere”. Am zâmbit cu amărăciune, gândindu-mă la această caracterizare a timpului pe care îl petreceam în atâtea griji. Totuşi noi aveam iubirea. Nimeni nu ne-o putea răpi.
Să încercăm la Biarritz”, a sugerat odată Prinţul.
Ideea a fost bună, pentru că pe coasta Bască am putut să ne pierdem în lumea de spanioli, francezi, italieni, greci şi argentinieni. Am locuit la Hotel Palace şi petreceam ceasuri întregi pe ţărmul mării. Amândorura ne place baia de mare şi aici am căpătat cei doi câini, ai noştrii, perechea minunată de Schnauzer-Pincers, pe care îi avem cu noi la Neuilly. De fapt, avem o familie numeroasă de câinii care mă iubesc şi mă privesc fără mustrare în ochii lor. Câinii au însuşirea să te înţeleagă cu inima, şi nu judecă după legile şi calapoadele omeneşti. Sunt o adâncă mângâiere pentru mine.
Cea mai multă vreme am stat la Biarritz. Când a sosit primăvara şi a început să fie prea cald şi cei mai mulţi oameni plecau în ţinuturile de la nord, am fost cuprinşi de dorinţa să ne întoarcem la Paris. „Să mergem şi să ne adăpostim într’o casă liniştită, departe de mulţime, şi să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor...”. Această idee a venit de la Prinţul meu, dar n’aş putea fi sigură că nu am exprimat şi eu aceeaşi dorinţă. „Da...” şi de fapt nu ştiu care dintre noi a dat acest răspuns. Astfel „luna noastră de miere” a luat sfârşit.
 
Pe plaja din Biarritz
Am venit la Paris şi am găsit această casă. A fost nevoie de mult curaj spre a ne afişa în faţa lumii, ca o pereche de îndrăgostiţi - un soi de sinceritate eroică, căci ne dădeam seama că vom fi priviţi ca nişte oameni care păcătuiesc împotriva precedentelor sociale. Între timp s’a stârnit o adevărată furtună pentru noi, şi avalanşe de mustrări veneau furioase împotriva noastră, din România. Carol - niciodată nu voi putea insista destul - nu are acea însuşire aleasă care se numeşte tact. Dânsului îi repugnă să se ascundă îndărătul unei măşti de cuvinte ticluite şi de maniere dibace. Pentru dânsul aceste subterfugii înseamnă ne-onestitate. Toată viaţa lui a suferit de această lipsă de „savoir faire”.

Intrigi și bârfe...
Astfel, în urma nesfârşitelor dojeniri, Carol s’a oţelit şi sub impulsul mâniei a renunţat la drepturile sale la tron. După cum am mai spus, Primul Ministru Brătianu, care caută să stăpânească România, nu are nevoie de un om cu voinţă ca Prinţul Carol. Partidul său voieşte să-l scoată din linia de succesori ai tronului. Pentru aşi atinge acest scop, dânşii trebuie să rupă orice legătură între Carol şi familia sa. Dânşii i-au otrăvit mintea, înfăţișând „afacerile de iubire ale lui Carol” şi chipul în care el îşi „înjoseşte ţara”. I s’a dat ordinul să se înapoieze imediat la Bucureşti şi să semneze abdicarea sa. Dânsul a refuzat aceasta. Emisarii guvernului au promis că, dacă el va semna abdicarea, dânşii se obligă să ţină secret acest act mai multe luni, în timpul cărora el va avea timp să se răsgândească. Carol a semnat. Promisiunile au fost călcate în picioare. Imediat s’a anunţat în public actul, în vreme ce trimişii au căutat să interpreteze greşit, atât sentimentele lui Carol către familia sa, cât şi pe ale familiei sale către Carol.


„AM FOST LĂSAŢI ÎN PACE“

Din clipa semnării am fost lăsaţi într’o pace relativă. Aveau acum în mână ceea ce doreau - renunţarea sa la tron. Ceea ce mai rămânea de făcut pentru complotiștii din intuneric era să continue să prezinte, într’o lumină proastă, purtarea lui Carol, să-l arate ca nepăsător şi ingrat faţă de interesele României, precum şi viața sa „desfrânată” cu mine la Neuilly. Dintre pereţii muţi ai vilei noastre încerc să trimit lumii acest mesagiu de simplu adevăr.

Vila din Neuilly
Mulţimea trece prin faţa casei noastre şi priveşte îndelungat la dânsa, închipuindu-şi scenele care se petrec înlăuntru, perechea veselă care se desfătează în dragostea nepermisă, într’o atmosferă sensuală - o femeie îndrăzneață, rea, care a înlănţuit şi ţine în ghiarele ei ascuţite un Prinţ de neam regesc, exilat din ţara sa, o victimă a dragostei!
Cât de deosebite sunt faptele!
În casa noastră se găseşte puţină veselie, afară doar când suntem în disperare şi încercăm să râdem şi să glumim, spre a nu ne cufunda prea mult în marea întristării. Actualmente trăim la fel cu cu mii de tineri căsătoriţi, înconjuraţii de respect, fiindcă au fost fost binecuvântaţi de biserică şi au aprobarea societăţii.
Menagiul nostru este simplu. Avem trei servitori: camerierul care totodată conduce şi automobilul lui Carol, când nu şi-l conduce singur, o cameristă şi o bucătăreasă, toţi trei români. Am avut un bucătar francez, dar ne place bucătăria românească - ostropel de pui, plăcintă cu carne şi altele asemenea - şi n’am putut învăţa vre’un bucătar francez să ni le facă, poate pentru că parizienii socot că arta lor culinară e cea dintâi în lume. Noi însă ţinem la bucătăria noastră din ţară.


CAROL ŞTERGÂND TACÂMURI

Când am închiriat vila, nu ne-am putut găsi servitori. Timp de şase săptămâni nici nu am avut vre'un slujitor şi Prinţul, împreună cu mine, făceam toate treburile casei. Eu nu sunt o gospodină rea - mama mea sa îngrijit de aceasta - şi cu plăcere am văzut de curăţenie, am şters praful, am pregătit mâncarea și am spălat vasele. Prinţul mă ajuta cu voie bună, făcându-şi toată partea lui de lucru, în facerea paturilor, măturatul odăilor, ştergerea tacâmurilor şi a farfuriilor şi deschizând uşa dacă suna cineva. Dacă, cu umerii săi largi, lovea vre’un vas, sau cu degetele neobişnuite, strica vre’o farfurie, râdeam amândoi şi eram mândră de dânsul, cum ar fi fost oricare femeie când îşi vede bărbatul că-i sare într’ajutor. Comandam tot ce ne trebuia la telefon, dar uneori mergeam singură să târguiesc carnea, fructele şi legumele, după cum ar fi făcut oricare soţie de funcţionar. Îmi  plăcea aceasta. Şi dacă n’aş fi urmărită cu atâta insistenţă aş face-o şi acuma.
Ce lucru minunat este să iubeşti şi să descoperi aceasta în viaţa intimă! Nu am gusturi extravagante; Carol nici el. Îi place autoturismul şi sborul, dar în afară de aceste două sporturi costisitoare, socot că dânsul ar putea trăi fericit, cu 12 mii de dolari pe an, în America.


PRINŢUL PLĂTEŞTE 265 DOLARI CHIRIE PE LUNĂ

Întrucât mă priveşte pe mine, şi desigur mă vor crede toate femeile, declar că mai bucuros aş fi femeia iubită a unui om sărac, într’o casă mică și a noastră, cu perdele albe curate, cu o mică grădină în jurul ei, în tovărăşia copilaşilor şi a căţeilor, care să se joace iarna în preajma focului, decât să fiu o regină nefericită - şi numai Dumnezeu ştie că toate reginele sunt nefericite.
Voi încerca acum să zugrăvesc, în cuvinte, casa noastră „plină de păcate” şi o zi oarecare din viaţa noastră „destrăbălată”. Prinţul Carol plăteşte chirie 80 mii de franci pe an pentru vila sa din Neuilly. Cred că aceasta reprezintă cam 265 dolari pe o lună, în banii voştrii, americani. Este o casă simplă şi era parțial mobilată când am ocupat-o. Am mai adus şi noi câteva lucruri personale - cărţi, tablouri, tapiţerii, bibelouri, lucruri salvate din prăbuşirea casei mele de mai înainte, inclusiv un piano mare. Am brodat un şal cu motive româneşti, pe care l’am întins peste piano şi pe care aşez fotografiile pe care le preferă Carol: copilaşul său Mihai, Regina Maria, fratele său Nicolae, surorile sale şi tatăl său mort, Regele Ferdinand. Mai am atârnate nişte colivii de păsări în faţa ferestrelor odăii de culcare, de unde o pereche de canari ne înveselesc cu cântecul lor, şi o draperie simplă încreţită.


Vila noastră se găseşte pe Bulevardul Binneau, în fundul curţii, şi un zid de piatră desparte grădina din faţa vilei de trotuar, având o poartă de fier care se deschide pe un drum pietruit, care conduce la verandă. Avem un salon, o bibliotecă, o sufragerie, toate la parter, cu bucătărie, cămară şi toate celelalte dependinţe în partea dinapoi, pe unde se poate ieşi în grădină şi la garaj. La etaj avem 6 camere - apartamentul nu se deosebeşte cu nimic de camerele hotelelor obişnuite în care locuiesc călătorii comuni, cu familiile lor. Carol primeşte lunar, din România, bani, venituri ale imobilelor, castelelor şi moşiilor sale, moştenite de la tatăl şi unchiul său.
Rareori ne sculăm dis de dimineaţă, fiind obişnuiţi să ne culcăm târziu, dejunul îl luăm în camera mea  - cafea cu brioşe (un fel de cozonac) şi fursecuri. Aceasta, de obicei, cam pe la amiază. Ne îmbrăcăm apoi spre a primi pe vizitatori. Câteodată, de dimineaţă, ieşim şi mergem călare la „Bois de Boulogne”. Vara trecută am jucat din când în când tennis, anul acesta ne lipseşte însă energia necesară. La început, eram vizitaţi de puţini oameni. Acum vizitatorii s’au înmulţit, în mare parte aviatori români, printre care Carol are mulţi prieteni. Ne place să avem oaspeţi, dar noi nu ne ducem la nimeni. Prinţului îi place să facă lungi călătorii cu automobilul şi să călătorească.


„EU NU MĂ PLÂNG"

În timpul după amiezii ies uneori la plimbare cu câinii şi mă joc în fiecare zi cu dânşii în grădină, căci sunt atât de drăguţi. Adesea avem la masă oaspeţi aleşi, din numărul restrâns de amici care ne iubesc şi care nu vin ca să ne spioneze şi să ne critice. Printre aceştia este un scriitor francez, un deputat din Franţa şi o artistă româncă: Elvira Popescu - care actualmente uimeşte Parisul. Nu ne obosim jucând cărţi, îndeosebi bridge. Partidele noastre se termină noaptea târziu. După aceea mâncăm, cu puţin vin, dar cu multă voie bună. Nu discutăm chestiuni grave şi nici afaceri politice, despre care Carol se opreşte să vorbească de când aceasta l’a înstrăinat de familia sa Regală.
 
"Perechea minunată de Schnauzer-Pincers,
pe care îi avem cu noi la Neuilly"
Acei care îl numesc pe Carol încăpăţânat, rigid şi sfidător, ar trebui să-l vadă serile acasă, fericit, între prietenii săi, simplu, binevoitor, iubitor şi făcând tot ce poate spre a nu intrista pe prietenii săi cu grijile sale. Ceea ce îi lipseşte lui Carol este o mamă iubită, care să-l inţeleagă. Şi uneori sunt în situaţia ca să-l tratez, ca şi când ar fi un copil, iar eu mama sa. Încerc să-i îndrept gândurile şi conversaţia și,  în oarecare măsură, mă ascultă. Aceasta a dat naştere poveştilor despre influenţa
mea” şi „acapararea mea vicioasă“ asupra sa. Este natural ca mulţimea să fie pornită împotriva unei femei care s’a devotat din iubire, încercând să mângaie pe un om, în nenorocire.
Nu mă plâng. Eram de la început pregătită la sacrificiu şi la suportarea oprobiului public pentru Carol. Sunt gata să înfrunt orice adversitate ce mi s’ar pregăti. Între acestea pentru mine e o fericire să fiu cu Carol, care este un om al culturii şi un gentleman adevărat. Ce se numeşte un gentleman? Un om de creştere aleasă, cu consideraţie, îndrăzneală şi fidelitate în principiile sale. Aceasta e ideea mea despre un gentleman şi aceasta este Prinţul Carol.




Îi plac cărţile ştiinţifice. Îmi amintesc de o seară, care a urmat unei zile de grele încercări, în care toate se păreau că au mers pe dos. Dânsul şedea în odaia din etaj, tăcut, descurajat, cu totul abătut, ţinându-şi capul în mâini, în semiobscuritatea lămpii de masă. Servitorul a adus un pachet, care pentru mine nu prezenta nici un interes şi l-am lăsat nedesfăcut. Ochiul obosit al lui Carol a căznit asupră-i şi, desfăcând pachetul, s’a înviorat ca electrificat. M’am apropiat să văd ce-l poate interesa atât de mult. Şi ce era? Nimic alta decât două volume, scrise de un aviator francez, asupra mecanicei, pilotajului şi construcţiei aeroplanelor. Carol a stat până la trei dimineaţa, absorbit de ele, nepăsător la tot ce-l înconjura, inclusiv la mine.
Citeşte mult şi englezeşte, gazete şi reviste. Adesea îl invidiez văzând cât de bine stăpâneşte o limbă de care eu am atât de puţină cunoştinţă. Îmi place literatura românească, istoria ţării mele şi folklorul; citesc uneori şi nuvele franţuzeşti. Îmi place, în mod deosebit, Maurice Dekobra. Acasă, în mod obişnuit, vorbim cu Carol franţuzeşte, limbă care poate fi socotită drept grai de societate în România. Toţi românii cu educaţie vorbesc franceza, germana şi uneori engleza. Engleza pe care o vorbeşte Carol e foarte frumoasă. Câteodată stă cu mine de mă învaţă englezeşte.
Viaţa noastră e atât de liniştită! Hotărât că nu suntem fluturi sociali, eu nu mai mult decât Carol.››

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927

Citește mai mult... »