Genica Missirio – un român pe marile ecrane franceze


Cine n’a admirat în filmele proiectate la noi, pe Genica Missirio, pe celebrul artist de cinematograf, care a stârnit admiraţia lumii întregi prin silueta lui fină, prin mimica lui neîntrecută de prim-amorez, prin supleţea lui de sportsman select? Genica Missirio - care nu-i decât compatriotul nostru, Eugeniu Mitirliu - s’a înapoiat în țară, după 12 ani de şedere în Franţa, înapoiere de scurtă durată, de câteva săptămâni numai, pentru a-şi revedea familia şi patria.”


Aceste prime fraze ale articolului Celebrul artist de cinema Genica Missirio la București” – publicat în numărul din 10 aprilie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată” – sunt cele care mi-au stârnit curiozitatea. Ca urmare, am căutat informații despre acest actor român – foarte popular în lumea cinematografului francez interbelic:

Genica Missirio – pe numele lui adevărat Eugeniu Mitirliu – s-a născut în Craiova, în 9 martie 1895. În anul 1913 tânărul craiovean a plecat la studii în Franța. Odată cu intrarea României în Primului Război Mondial, tânărul sublocotenet de cavalerie și-a întrerupt șederea în Franța pentru a se alătura armatei române pe câmpurile de luptă. După terminarea războiului Genica Missirio s-a reîntors la Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept. Dar destinul viitorului avocat a urmat un alt curs; evoluția cursurilor de schimb, care au devenit rapid dezastruoase pentru punga tânărului, l-au determinat în curând să-și întrerupă studiile pentru a-și începe cariera în cinematograf, așa cum i s-a făcut propunerea.” (cf. articolului dedicat actorului de origine română Genica Missirio, publicat în revista pariziană Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926) Povestea anilor de început ai carierei de actor este evocată chiar de Genica Missirio în continuarea interviului publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:


Genica Missirio în "Realitatea Ilustrată" (stânga și dreapta)
În centru - prima parte a articolului publicat în revista pariziană Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926

CE NE SPUNE COMPATRIOTUL NOSTRU

„Am vorbit cu Missirio despre transformarea extraordinară a Bucureştilor, despre viaţa care devine din ce în ce mai occidentală, de bucureştencele frumoase, de teatru şi de... cinematograf. Ultimul capitol al conversaţiei noastre, transportă dintr’o dată pe Genica, într’o lume de visuri.
- Cinematograf! Ce sbucium! Ce viaţă! Astăzi este „en vogue" cel vorbitor, dar am convingerea că se va reveni la frumoasele filme mute, în care cuvântul ţi-l dau mimica, gesturile, silueta, cadrul, natura. Pentru cânt şi vorbă avem teatrul, avem opera, concertele.”

Genica Missirio în presa franceză interbelică:
Comœdia (29 martie 1926), Le Petit Parisien (18 februarie 1927)
Oran spectacles (29 martie 1930) și Cinéa (15 iulie 1923)
DEBUTUL

„Debuturile în cinematograf au fost grele şi mai ales triste. Zile întregi am păşit pragul marilor case de cinematograf franceze şi în faţa aceloraşi figuri amabile, în faţa saltarelor tixite de fotografii, în faţa eventualilor concurenţi, primeam invariabil acelaşi răspuns:
- Foarte bine - ne vom gândi la d-ta. Îţi vom scrie!
Şi... aşa au trecut luni de zile, plecând totdeauna cu speranţa... Îmi voi aminti totdeauna de primul fior, de marea mea bucurie, când am fost angajat pentru primul fllm, la Casa Gaumont”. De această zi este legată întreaga mea carieră. Prima mea figuraţie trebuia să cristalizeze întregul meu viitor în cinematograf. Am apărut sub regia lui Poirier (notă: Léon Poirier - regizor, scenarist și producător de film francez), în filmul Le penseur” (notă: film realizat în anul 1920), care trebuia să-l consacre - atât pe el cât şi pe André Nox (notă: Abraham-Andre Nonnez Lopes - comedian francez din perioada filmului mut, cunoscut sub pseudonimul André Nox). Într’o scenă de ansamblu, între zeci de figuranţi, mă străduiam, pe cât era posibil, să par cât mai în largul meu într’un studio – unde intram pentru prima oară. Cei care cunosc cinematograful vor înţelege bucuria mea când mi s’a spus că am fost ales pentru a face un prim plan”... Şi sucesele au urmat...
Am luat parte la turnarea filmului “Atlantida” (notă: „L'Atlantide”, film franco-belgian mut regizat de Jacques Feyder în anul 1921), unde am avut un mic rol de debutant. Aci, sub regia lui Feyder şi alături de artişti consacraţi, am pătruns o mare parte din secretele acestei arte. După doi ani, am interpretat două roluri importante în filme în care am fost mult remarcat. Curând după aceasta mi s’a încredinţat rolul principal din filmul Margot” după nuvela lui Alfred de Musset. Am jucat alături de Gina de Palerme. Mi s’a spus că am redat cea mai reuşită siluetă de adevărat husar, din timpurile napoleoniene... De atunci sucesele mele s’au tot urmat unele după altele şi câteva din filmele unde am turnat” ştiu că au venit şi în România. Ultimele două filme în care am jucat sunt Madame Recamier”, unde am redat pe impetuosul Lucien Bonaparte, alături de Marie Bell şi Figaro”, după trilogia lui Beaumarchais - unde am avut rolul sinistrului intrigant. Păcat că aceste două filme, n’au venit in Romania.”

Genica Missirio în pelicula "Margot"
pe  prima pagină din "Comœdia" (8 mai 1922)
SATISFACŢIA CINEMATOGRAFULUI

- Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care mi-a trimis-o, din necunoscut, o admiratoare... Mă impresionau de asemenea mult afişele colorate cu clişeul meu lipite pe zidurile Parisului şi mai ales am fost impresionat, când mi-am văzut numele pe ecranul operei din Paris.”

CEA MAI MARE SATISFACŢIE

„Cea mai mare satisfacţie o aveam însă - spune Genica Missirio - atunci când mă gândiam că departe, în ţara mea scumpă, înconjurată de lume şi necunoscuţi, doi ochi - ochii mamei mele – puteau să mă priviască.”

Cariera actorului francez de origine română a fost una de excepție. Cele 16 pelicule turnate, precum și articolele dedicate artistului sau filmelor în care a jucat publicate în presa pariziană a acelor ani – uneori pe prima pagină - sunt dovezi de necontestat. Din păcate, asemeni multora dintre colegii săi actori din epoca de aur a filmului mut, Genica Missirio nu a reușit să facă trecerea către cinematograful vorbitor”. Nu am găsit nici un fel de informații despre destinul actorului de după 1930, anul publicării interviului acordat revistei “Realitatea Ilustrată”.
Le Petit journal (16 septembrie 1925) - sus
Le Populaire (7 martie 1929) - jos

Filmografie:

Figaro (1929),  Madame Récamier (1928),  Poker d'as (1928),  Le chemin de la gloire (1927), Napoléon vu par Abel Gance (1927),  Belphégor (1927), Le prince Zilah (1926), Le soleil de minuit (1926), L'espionne aux yeux noirs (1926),  Le cavalier de minuit (1924),  L'affiche (1924),  Vidocq (1923),  La bouquetière des innocents (1923), Margot (1922), Les ailes s'ouvrent (1921),  L'Atlantide (1921).


Citește și alte articole din categoria: Artiști aproape uitați




Citește mai mult... »

Poveștile Balcicului


Vă invit să ne continuăm călătoria - începută mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec şi înţesate de poveşti ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom fi însoțiți și acum de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul nostru prieten Ion Tic - și de Demir, pescarul lipovean din Comorova. Să citim așadar câteva dintre poveștile pline de farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:



Țestoasele călătoare din Comorovo

“Reportajul meu începe cu povestea unei broaște țestoase. Da. O broască țestoasă de o mărime neobișnuită, care a avut reaua inspirație să străbată șoseaua Mangalia-Balcic tocmai în momentul în care un automobil hodorogit, mai mult o intenție de vehicul, ne ducea spre “Cetatea pictorilor”. Însoțitorul nostru, Danieliuc, pescar din Comorova, s'a crezut dator să oprească mașina, să prindă broasca care încerca să se ascundă în șanțul din marginea drumului și să ne povestească o sumă de năzbâtii din viața acestei blajine târâtoare. Între altele, Daniel ne povesti întâmplarea unei asemenea broaște care se culbărise în preajma “punctului pescăresc" Comorovo și care isbutise să facă o “adevărată piraterie", furând și mâncând peștele proaspăt. Cine ar fi putut bănui că o broască țestoasă“de uscat" are asemenea “apetituri"și că, mai ales, că știe să fure cu atâta îndemânare încât să n'o simtă nimeni?

Interbelic
Geamia din Balcic la ceas de rugăcine

- Când am descoperit cuibul hoțoaicei – adăugă lipovanul - i-am găsit și complicii: o colonie întreagă de broaște ascunse în scorburile de sub mal. Ar fi meritat să le ucid ca pe puii de scorpie. Dar mi s'a făcut milă și într’o bună zi le-am “dăruit" unui căruțas care mergea spre Balcic. După căteva luni, spre uimirea mea, am găsit aceiași colonie, în același loc. Am crezut că sunt alte broaște. Cum un tovarăș pescar mi-a spus că broasca țestoasă “cunoaște locul" și că, chiar atunci când se îndepărtează, ea se întoarce “la cuib", am încercat și eu să mă conving: am găurit carapacea tuturor “hoțoaicelor" pe care le-am aruncat la depărtare de câțiva kilometri de Comorovo...  Au trecut, ce e drept, aproape șase luni, fără ca “musafirii” să apară. Până într’o zi nd, spre uimirea mea, am constatat că vreo 4-5 se instalaseră în același cuib. Erau aceleași broaște țestoase cu carapacea găurită...”

Balcic – locul în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile

“Când am ajuns în Balcic - orășelul multicolor de veche și ciudată așezare - strălucea în bătaia soarelui arzător. Oameni și animale, tolăniți în porțile căscioarelor orientale, dormitau cu ochii întredeschiși, senini și fericiți. Doar un grup de copii jucăuși, la o răspântie, cât mai turburau superba liniște a acestor fericiți locuitori, cărora natura le-a hărăzit un pitoresc fără asemănare. Am admirat îndelung frumusețea acestui binecuvântat și liniștit colț în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile, în care o bizară împerechere de case, străzi și stradele înfipte într'un piept de deal, în “etaje”, altuiește o pitorească panoramă. Un colorit vioi, în contrast isbitor cu ritmul somnolent al vieții de toate zilele, împrumută decorului acel unic pitoresc care a ispitit și inspirat atâția pictori...”

Balcic
Imagini din "Cartierul tătărăsc"

Ghirahi – femeia sirenă

„În tovărășia lui Daniel am colindat câtva timp Balcicul și împrejurimile. M'a impresionat îndeosebi “cartierul tătărăsc", o minusculă și arhaică așezare în care n’a pășit niciodată picior de “străin”. Pescarul din Comorovo mi-a arătat în treacăt casa în care s'a născut Ghirahi – tătăroaica “jumătate femeie - jumătate pește"; o dansatoare despre care legenda povestește atât de multe încât un scriitor ar putea ticlui un roman.
- O sirenă?
- Poate că da. Lucru sigur că Ghirahi a jucat pe vremuri un rol de seamă în viața băștinașilor. Bătrânii spun că fata se născuse din “blestemata dragoste" a unui marinar pripășit prin partea locului, care a răpit, într'o zi, pe cea mai frumoasă dintre tătăroaice... Ghirahi purta în ochi focul care pironea locului pe cel care cuteza să-i privească: doi cărbuni aprinși pe care un singur om i-a înțeles... Fata cu obrajii catifelați dansa cum nimeni alta n'a dansat vreodată: un dans care vrăjea... Când tătarii, furioși, încercau s'o străpungă cu cuțitele, Ghirahi îi dezarma cu dansul ei fără asemănare...
- Dar cum putea dansa “sirena"?...
- O altă legendă spune că de dragul marinarului, Ghirahi s'a prefăcut într’o noapte în “sirenă”... Sirena Balcicului a trăit o viață ciudată.”

Demir - dansatorul

“La “cafeneaua mică”, un grup de pictori și de scriitori discuta sgomotos. Cineva l-a adus pe Demir, dansatorul, un “tip al Balcicului, eroul unui sezațional roman de dragoste. Demir povestește...
Povestea lui de dragoste este mai interesantă decât dansurile exotice pe care le exhibă și cu care fura ochii vizitatorilor...
- Hai, Demir, dansează...
Demir, automat, începe repertoriul pe care îl repetă cu un manechin îmbrăcat turcește. La sfârșit râde. Râde cu poftă. Atunci i se văd dinții de fildeș contrastând cu bronzul întunecat al feței. Un cap expresiv al Balcicului de astăzi.
Demir a pozat, în fel și chip, pictorilor. De aceea, poate, are o mare simpatie pentru acești “vilegiaturiști entuziaști” care stau cu lunile, care-l cinstesc cu  vinațuri și-i oferă mâncărică bună.”

Coasta de argint
Locuitori din Balcic: turcoaice (stânga), macedoneancă (centru), 
Demir-dansatorul (dreapta)
Zuhi - fata soarelui

“Sus, pe “Drumul Reginei”, spre palat, tovarășul meu de drum, pescarul din Comorovo, istorisește “povestea unei stânci”:
- Colo, în pieptul malului, stânca cu chip de om pe care o vezi ridicându-se semeț, mai înaltă decât toate celelalte, mărturisește drumeților legenda unei fecioare... Zuhi - fata soarelui - care s'a născut din spuma mării... Pe vremea aceea Balcicul avea o singură colibă pe care o stăpânea un frumos pescar. Zuhi stăpânea țărmul și marea. Cânta mai frumos decât privighetoarea. Zuhi -fata soarelui și a mării – crescu în castelul ei făurit din sideful scoicilor, pe care singură le adunase, ani de-a rândul. Când pescarul cobora la mal, pe înserate, Zuhi, ascunsă în castelul de scoici, cânta. Legenda spune că Zuhi aduna cu cântecele ei atâta vânat în plasele și năvoadele pescarului încât nu-l putea duce.
Pescarul, îndrăgostit de cântecele misterioase care porneau din adâncul malului, își strămută coliba pe țărm. Când văzu, în cele din urmă, chipul de fată care purta ceva din frumusețea valurilor și din mândria soarelui, se îndrăgosti la nebunie...
La apariția primului om pe care-l vedeau ochii ei arzători, Zuhi sălbateca fugi... Mai apoi, se îndrăgosti și ea de pescarul voinic și frumos ca un Făt din poveste. Dar, în clipa în care îndrăgostiții își sorbeau o primă și nevinovată sărutare, apa mării se tulbură din adâncuri, soarele se întunecă și de sub un nor de cerneală, un fulger străpunse inima fetei. Zuhi se prefăcuse în stâncă...
Multa vreme pescarul a scăldat cu lacrimi stânca morții care-i înghițise într'o clipită toată fericirea vieții.

Balcic
Sacagiu (stânga); O baie în mare (dreapta)
Pe înserate Balcicul este și mai frumos. Luminile panoramei par licurici care semnalizează mării misterele poveștilor de dragoste… Oamenii, casele, străzile au căpătat altă culoare, asemenea decorurilor de teatru în lumina schimbătoare a reflectoarelor. Undeva, departe, un glas cristalin pe care-l îngână mandolina, cântă un cântec de demult... Cântă, poate, Zuhi, din adâncuri, cântecul durerii…”

Sursa:

- articolul “Orașul pictorilor: Balcic” – semnat Ion Tic – publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »

Români pe Insula lacrimilor

Una dintre cele mai mari metehne ale României de azi nu și-a găsit încă soluţia. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă. Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru societatea românească doar începând cu anul 1989. Totul a început acum mai bine de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”. Principalele cauze pentru care românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele din România erau menționate de Ion Iosif Schiopul în studiul său “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii”: Fără îndoială, una dintre pricinile de căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu întâlnim vorba sărăcie:

‹‹Firicel de salumastră,
Vai săraca țara noastră
Nu-i în stare să ne ție
Că-i plină de sărăcie!›› (1)

Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din orașul american Farrel pe la 1900 - povestea : “Când se pregătiau cei dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri. Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua, îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea la Brema sau Hamburg. (…)Cu chiu, cu vai, cu trenuri piedute și vapoare de mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)

1913: Vapor care ducea emigranți
europeni în America
Insula lacrimilor

Sfârșitul călătoriei și acostarea vaporului în portul New York nu însemna însă și sfârșitul calvarului. Pentru foarte mulți dintre dezrădăcinați calvarul abia începea: “Emigranții, istoviți și sdrobiți cu totul de lunga călătorie, de boala de mare, de care nu scapă nimeni, de traiul rău pe vapor – apropiindu-se de New York – zăresc încă din mari depărtări clădirile americane uriașe; trec pe lângă statuia “Libertății” (o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie), și intră apoi în port. Călătorii din clasa întâi și a doua trec pe pământ american îndată ce s’a oprit vaporul, iar cei din clasa a treia trec cu vaporașe mai mici pe un ostrov numit ‹‹Ellis Island››, unde se află o vamă americană numită ‹‹Castle Garden››.

1920
1920: Vaporul trece pe lângă Statuia Libertății
   "o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie"
Ajunși pe Ellis Island, emigranții trec mai întâi unul câte unul pe dinaintea unui medic, care îi cercetează așa mai ușor. Printre gratii de fier ajung la alți doi medici cari sunt rânduiți pentru vizita de ochi; ajung apoi la vizita poliției, unde sunt ispitiți dacă nu sunt cumva fugari sau chemați cu contract în America. Cei ce trec peste toate vizitele acestea ajung în sala de așteptare unde-și schimbă banii și-și scot biletul de tren până la orașul unde vreau să călătorească. Cei pe care medicii nu i-au aflat deplin sănătoși sunt duși înaintea unui nou sfat de medici cari îi cercetează din creștet până în tălpi. Cei care au cea mai mică greșeală trupească care ar putea să le îngreuneze munca, sunt opriți a rămânea în America. Poliția îi duce în Casa de deportare, pe care emigranții noștri cu drept cuvânt au numit-o ‹‹Casa plângerii››. Aici se află întotdeauna zeci de femei, copii mici cari plâng cerând de mâncare de la maicele lor înecate și ele în plâns; feciori juni și fete mari și bărbați în toate vârstele cari își plâng și puținul noroc ce-l avuseseră înainte de plecare. Bărbații despărțiți de copiii și nevestele lor își petrec ziua în o sală mare, iar noaptea își frâng oasele pe niște paturi cu trei rânduri, fără perină la cap și fără așternut – ca paturile făcătorilor de rele în temnițe. Așa chinuiesc zile și săptămâni de-arândul până ce vaporul care i-a adus în America îi duce înapoi.

Emigranți în așteptarea controlului medical
de pe Insula Ellis (1913)
Pentru acești nenorociți – și numărul lor este mare, căci autoritățile americane nu glumesc când e vorba de legi – începe o nouă viață și mai amărâtă ca la venire. Dacă până în America pe vapor au fost prost hrăniți, siliți să steie câte 10-20 într’o cameră mică, iar cei mai mulți să doarmă unde pot, pe podelele goale, fără să aibă cu ce să se acopere – tot omul își poate închipui ce trai vor fi având la întoarcere, când vaporul îi duce pe degeaba. Mâncarea e și mai proastă ca înainte; banii cu cari la venire își mai puteau cumpăra câte ceva sunt pe sfârșite; năcăjiți și amărâți sufletește, boala de mare îi doboară și mai mult. La cea mai mică vijelie – și nu trece zi fără vijelie – toți sunt siliți să coboare în încăperile din adâncurile vaporului, unde nu pătrunde lumina, iar aerul intră numai pe niște ferestruici îndosite. Iar dacă vreunul cade înfrânt de atâta trudă și nenoroc și moare, îl ridică oamenii de pe vapor în taină, noaptea, îl așează într’un sac de care leagă nește greutăți, și-l lasă să cadă în mare, tot noaptea, nejelit de nimeni, neștiut de nimeni!... (1)

Două decenii mai târziu, articolul  “Insula lacrimilor” (publicat în numărul din 20 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”) consemna: În preajma portului New-York există o mica insulă înscrisă pe harta geografică sub numele: Insula Ellis. Totuși, nici un cetățean al Statelor-Unite nu numește această insulă altfel decât cu binemeritatul ei supra-nume de: Insula Lacrimilor. Într’adevăr această insulă, insula carantină a portului New-York, a fost udată poate de cele mai multe și cele mai amare lacrimi din lume, lacrimi de emigranți și lacrimi de expulzați.

Emigranți care așteaptă
 să li se hotărască soarta (1935)
Insula Ellis și-a început trista ei misiune de insulă-carantină încă înainte de război (notă: înainte de Primul Război Mondial), când afluența înfometaților, a prigoniților și a aventurierilor amenința Statele-Unite ca un adevărat pericol. Statele-Unite, care din anul 1820 până în anul 1917 deschisese larg porțile unui număr de 37 milioane de emigranți (dintre care 32 milioane de europeni) hotărî la un moment dat să-și mai reducă din elanul său ospitalier. Orice emigrant, înainte de a păși în mult visatul Eldorado, trebuia să treacă prin purgatoriul insulei Ellis. Cel mai greu examen al vieții lor, examenul de admitere care le deschidea drumul unei noi vieți. Câți dintre cei cari au pornit într'un voiaj chinuit peste țări și mări n'au fost nevoiți să refacă acest drum, după ce și-au dat tributul de decepție și descurajare Insulei lacrimilor!... Hârtii găsite în neregulă, formalități greșit îndeplinite, pleoape trădând o boală de ochi, o febră dubioasă, amenințând să contamineze întreaga Americă cu cine știe ce microb satanic... iată câteva exemple din coșmarurile examenului carantinei din “Ellis Island”. După război, insula lacrimilor cunoscu puțină liniște, grație unui nou sistem al admiterii intrării în Statele-Unite. Cei cari doreau să plece acolo se supuneau unei examinări a consulatului respectiv din propria țară.

New York-ul văzut de pe Insula lacrimilor (1935)
Dar iată că de câțiva ani, Insula Lacrimilor începe să se animeze din nou, de o nouă armată de disperați, prizonieri ai imenselor hale de mâncare și culcare, victime ale crizei mondiale. Efectul acestei crize a fost, nu numai strângerea aproape până la refuz a șurubului emigrărilor, dar și un altul și mai dezastruos, acela al expulzărilor din Statele-Unite. La cea mai mică abatere de la legile statului, străinii tolerați ani de zile, ajunsi chiar la frumoase situațiuni, primesc într’o bună zi ordinul de a părăsi America. Și dacă în felul acesta americanii cred că soluționează într'o infimă măsură problema șomajului, în schimb tragedia Insulei Lacrimilor crește în chip desnădăjduitor. Expulzații așteaptă acolo pașapoartele care le îngăduie intrarea... în propria lor patrie, patria-mumă, care astăzi nu se bucură de înapoierea fiilor ei risipitori.

Insula Lacrimilor este astăzi scena pe care se petrece cea mai semnificativă, cea mai caracteristică dramă a epocii noastre. Scenele tragice se țin lanț: se despart pe veci prieteni, se despart frați, părinți de copii, de acei cari, împinși de nevoile vieții, au știut să dobândească la timp cetățenia țării care îi hrănea. Se despart, plângând cele mai dureroase lacrimi pe insula Ellis, acei cari nu s'au putut desprinde de țara de origine.

Ardeleni in America
Români transilvăneni în carantină
pe insula Ellis (1935)
Un tânăr român plecat de multă vreme din țara unde își lăsase logodnica, nu putu să-și aducă ființa iubită lânga el deoarece legea emigranților nu-i îngăduia intrarea în America. Într'o bună zi, tânăra fată își procură un pașaport, și cu toate amenințările repatrierii ei de la porțile New-Yorkului, se îmbarcă pentru Statele Unite. Pe Insula Lacrimilor o aștepta logodnicul ei. O cununie celebrată în ritm american îi acordă permisiunea imediată de a păși în țara mult dorită.
Cele mai ciudate lacrimi au fost însă desigur vărsate de un camarad, care a făcut cea mai puțin amuzantă vizită Insulei Lacrimilor: Pleca spre Statele-Unite într'un voiaj de plăcere. La vizita medicală pe care a avut grijă s'o facă la consulatul american, i s'a atras atenția că are ochii puțin injectați și să se supună unui tratament, pentru a nu avea dificultăți la debarcarea în Noul Continent.
- În tot timpul traversării, îmi povesti camaradul, mă priviam din sfert în sfert de oră în oglindă, examinându-mi starea ochilor mei. În primele zile o găseam perfectă. Dar cu cât mă apropiam mai mult de țintă, mi se părea că ochii mei sunt mai roșii. În ultimele zile, cuprins de o adevărată panică, am început să-mi picur în ochi tot felul de doctorii... Starea ochilor mei se înrăutățea din sfert în sfert de oră. Ori de câte ori mă uitam în oglindă. Îmi picam picături cu frenezia cu care morfinomanul își face înțepături de morfină... Ne-am apropiat de New-York. Coborâm pe Ellis Island. Emoția examinării mă face palid ca lămâia. Paloarea mea scoate și mai mult în evidență roșeața ochilor... Aud deodată ca prin vis: “Interzis de a intra. Boală gravă de ochi.”... Și cu acești ochi nu mi-a fost dat decât să văd silueta statuii Libertății și să vărs pe Insula Lacrimilor cele mai înciudate lacrimi cari s'au vărsat vreodată.” (2) Pentru cei trecuți prin furcile caudine ale Insulei Eliis visul american” putea să înceapă. Dar acest vis nu era întotdeauna unul fericit, poate pentru că: “Este libertate multă în America; robia sângeroasă de mai nainte s’a șters, dar în locul ei a venit o nouă robie, ce-i drept mai puțin sângeroasă, dar tot atât de grea: robia banului.” 

Povestea emigranţilor români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii. Rezolvarea acestei probleme e însă într-atât de simplă încât reporterul ziarului Tribuna” a reușit să o concentreze într-o singură frază: “Scadă guvernul dările şi facă să înceteze blăstămăţiile, atunci nu vor merge atâţia în America!” (“Tribuna” 2/15 februarie 1907)

Surse:

(1) Ion Iosif Schiopul – “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo” – publicată de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii” – Sibiu, martie 1914
(2) articolul “Insula lacrimilor” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 20 februarie 1935

Citește mai mult... »

O noapte la “Potcoava veselă"

“Birjarul care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un “personaj”.”

Interbelic
Calea Victoriei, noaptea (1935)
Acest articol preluat din presa interbelică (articolul “Nopți bucureștene” publicat numărul din 6 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română) nu vă propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre localurile ale Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale cărei vedete au fost o delicioasă ciorbă de creier”, friptura căreia îi spunea “de unde suge ursulși – bineînțeles - vinul care curgea generos în pocale de pământ”. Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei:

“La “Potcoava veselă", în revărsatul zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte - ne-a purtat prin mai toate localurile imaginabile. În cele din urmă am poposit la această cârciumă periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...
- Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic
- Sunt în congres?...
Călăuza zâmbește cu înțeles.
- Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...
- Așa mulți ?
- Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu trebuie decât să te uiți unde staționează trăsurile fără conducători...
Cârciurnarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr'un castron de pământ, tacticos, “ciorba de creier”: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...
- Vedeți, boierior, ciorba asta n'o găsiți nicăieri. Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...
Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu oricine, “orice nou venit”, poate căpăta această delicioasă zeamă...

Interbelic

Lângă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ... Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, până la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, “kilul” lui de vin dumnezeesc, este simpatică, atracțioasă. Aceiași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă înfrățește pe acești întârziați la mescioarele “Potcoavei vesele". Chiar Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decât este de obicei. Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător:
- Hei, boierilor ! De câte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la “Potcoava” lui Nea Nișă… la “potcoava" cu “nectarul” fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...
Nea Niță nu prea știe ce-i aia “lumină indirectă"; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia “diseur”. Nu știe de coktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e vin, “guristul” e gurist și viața e viață adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor “șic" care înșeală, amăgesc și ucid...

Bucuresti
Un popas nocturn la Halele Centrale
Apoi Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, iși netezește fața lucie și începe să povestească întâmplări și isprăvi - din bunele timpuri dinainte de război - cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia atât de poetică, și nici sgârie-norii blockhousurior nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima. Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar care vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața... Pentru că Ioșka alunecase pe panta unui rechizitoriu, pentru unii supărător, cineva încearcă să schimbe subiectul:

Local interbelic
Într-un local de lux...
"cu femei despuiate
și cu băuturi proaste"
- Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?!...
Ioșka întrerupse brusc firul povestirei, făcu ochii mari, electrizat de uncuvânt magic...
- Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii, iubitori de cai. Iubim caii mai mult decât pe oameni. Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai credincioși decât oamenii... Și sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp ce alții s'au făcut “șofeuri”...
Nea Niță, care tot timpul ținu să se găseasc în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune “de unde suge ursul”. Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte câteva kilograme de “nectar”...

Citește mai mult... »

Guvernul a căzut grav bolnav

Care este adevăratul motiv al căderii Guvernului? Cauza a fost descoperită încă de prin anul 1907 de redactorii revistei “Furnica”. Redau articolul pentru edificare. E adevărat însă că am înlocuit numele “diagnosticienilor” de atunci cu cele ale specialiștilor în “medicină guvernamentală” din zilele noastre:

Guvernul a căzut grav bolnav

Guvernul a fost bolnav rău săptămânile trecute. A avut crize grave. Coana Carmen, foarte alarmată, s’a dus să consulte pe doctorul Liviu, cel mai mare specialist din țară în asemenea maladii. Deci dr. Liviu a examinat pacientul, i-a pipăit pulsul, s’apoi a diagnozat:

Prea mâncăcios!

Suntem în măsură de a da informațiuni precise asupra cauzei acestui morb care poate să fie mortal. Cauza este excesul de nutrițiune abundentă, supraalimentația. Guvernul mănâncă prea mult și numai hrană copioasă. Cantitatea de milioane pe care a consumat-o, sub formă de diurne, lefuri, fonduri secrete, etc., este înspăimântătoare. Un stomac de struț n’ar fi rezistat la așa mâncătorie. A vrut să înghită chiar și Justiția, dar i s’a pus un nod în gât și n-a isbutit.

- Hi măi Martine și nu te mai încăpățâna și tu acuși!... 
Ori vrei s’ajungi la București când no mai 
rămânea nici o slujbă pentru tine?
Consultarea babelor

Spre a mai prelungi puțin penibila viață a bolnavului, Conu Liviu, om bogat, a consultat chiar și babe. Baba Caterina i’a spus pe șleau:
- Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul!
Alte cumetre însă care practică și ele medicina empirică au fost mai optimiste. Ele au asigurat pe Conu Liviu că guvernul se poate întrema cu o simplă oblojeală, adică – în termeni științifici – cu o ‹‹remaniere››.

Consultația de la spitalul... ALDE:

Savantul medic Călin a declarat însă categoric Conului Liviu să nu umble cu mofturi și cu oblojeli băbești, căci singura salvare e într’o hygienă perfectă, o asanare cu alte cuvinte, și în păstrarea unui regim… constituțional. Pătruns de eficacitatea acestei rețete, Conu Liviu, într-un elan de recunoștință, a exclamat:
- Cât să-ți plătesc consultația, Coane Căline, iată portofelul meu e la dispoziția ta!
- Nu-mi ajunge unul – a răspuns eminentul tărician – mie îmi trebuie patru... portofolii.
(ușoară adaptare a articolului “Guvernul grav bolnav” – publicat în revista “Furnica” – numărul din 1 martie 1907)

Ce urmează? Tot redactorii revistei “Furnica” ne dau răspunsul:

Ministrul de finanțe: Știu că vă e foame, copii,
dar nu mai țipați c’o să vă vie și vouă rândul
abia am început să mulg vaca!

La ordinea zilei…

Guvernul își face bagajele. Forfoteală ca la bâlci. Mare, mic, scotocește prin toate colțurile, împachetează, împachetează febril... Șeful suprem, Stăpânul prin grația lui Dumnezeu și voința țării, plictisit, întreabă:
- Gata?
- Gata! – se’ndreaptă ei, lac de sudoare.
- Ați luat tot?
- Tot.
- Mai cercetați odată... să nu uitați năravul de a fura!
  (“Furnica” – 24 septembrie 1930)

Prima întrevedere cu noii miniștri
- Flămânzi sunt, dom’le! 
Mă mir că până acum nu mai sfâșiat!

Urmează negocieri și pertractări pentru desemnarea unui nou Prim-ministru, negocieri și mai dure pentru desemnarea viitorilor miniștri. Peste câteva zile alegătorii români vor putea respira ușurați: Țara are un nou Guvern! Speranțele într-un nou viitor de aur vor renaște o dată cu instalarea noului Tătuc la Palatul Victoria:

“Tătucul nostru, care ești astăzi la putere,
În tine-avem nădejde că ne vei da ce-om cere,
Rugând pe cei din ceruri pierdurăm vorba’n vânt,
Tu să ne dai deci astăzi și pâine și pământ,
Fă ca’n pășuni de vite să crească veșnic iarbă,
Cu fire lungi, c’acele ce are Iorga’n barbă;
Fă ca nu doar găina, ci și al ei cocoș
Să ouă, ba chiar gata să facă oul roș;
Fă ca să curgă țuica pe gârle, nu apă chioară;
Dă câte-un iaz de pește oricui și câte-o moară…”
(“Furnica” – 5 aprilie 1920)



Citește mai mult... »