Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începând cu secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat
de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârșitul acestui secol. Dacă la început se
fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începând cu secolul al
19-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.
De ieri și de azi
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
Citește și:
-
Claca a fost î ntotdeauna una dintre formele cele mai populare de î ntrajutorare din lumea satului românesc. Î n vremea cositului, a pră...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Claca a fost î ntotdeauna una dintre formele cele mai populare de î ntrajutorare din lumea satului românesc. Î n vremea cositului, a pră...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
Despre noroc (vechi credințe și superstiții)
Dacă n-ai noroc și parte,
Geaba te mai scoli din noapte!
Conform credințelor românilor, norocul este determinant în
viața unui om și îi definește destinul. Norocul se naște în același timp cu
omul și îl însoțește până la moarte: „Norocul e ca un Înger; el umblă peste
tot cu omul, dacă știe cum să-l poarte: să nu facă vreo greșeală, să nu fure,
să nu blesteme pe altul, să nu huească; căci Norocul fuge de omul care strigă și blastămă, care ocărăște pe altul. Căci omul acela se cheamă că-i cu
Dușmanul, - Necuratul.” (1)
Norocul fiecărui om este hotărât de soartă, de Ursitoare
sau de Dumnezeu. Cei născuți fără de noroc cu greu pot să își schimbe destinul:
„Cine n’are noroc, n’are,
De când naște până moare!”
Norocul cu care a fost dăruit fiecare om nu este însă știut de acesta și de aceea, pentru deslușirea acestei taine, el trebuie să știe „să citească anumite semne”: “Mai norocoși ca alții vor fi cei care se
nasc pe vreme bună, dimineața, Duminica, Lunea și cei care postesc această zi;
de asemeni cei care postesc Vinerile – pentru fete – sau în Ajunul Crăciunului.”
De găsești vreun trifoi cu patru foi vei avea noroc... |
Conform credințelor populare este norocos:
- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;
- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;
- cel căruia îi plouă la nuntă;
- cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăstuni sau
cuiburi de cocostârci la casă;
- cel căruia îi iese păr alb de timpuriu;
- cel care are doi colaci în creștetul capului, adică
părul răsucit în două părți, în chip de cruce;
- cel care află un trifoi cu patru foi;
- cel care se trezește dimineața cu fața în sus sau care
doarme cu mâinile peste cap. (1)
Ți-a ieșit coșaru-n drum |
Cu toate că există credința că norocul face parte din “scrisa
omului“, românii cred că își pot influența norocul și soarta. Dintre
numeroasele credințe legate de modul în care îți poți păstra sau mări norocul
cu care ai fost dăruit vă voi spune câteva:
- când te speli pe picioare să nu te ștergi, că-ți ștergi
norocul;
- dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o
să te împărtășeşti, să nu mănânci nimic; numai apă poți să bei;
- când cineva îți cere un ac, să nu îl arunci ci să îl dai
în mână, pentru că altfel îți fuge norocul;
- când un naș ține în brațe copilul la botez să nu îl
sâsâie dacă plânge, pentru că îi sâsâie norocul;
- să nu te duci mâncând la apă pentru că îți mănânci
norocul;
- să nu mănânci din genunchi sau din poală pe pragul
casei, că-și fuge norocul;
- să nu te uiți în oglindă atunci când mănânci ca să nu
îți alungi norocul;
- când dai gunoiul afară pe la asfințitul soarelui, îți
dai norocul afară. (1)
De asemenea:
- paralele luate mai întâi de la cineva, safteaua cum am zice, să le dai prin păr și prin barbă ca să ai noroc;
- primăvara, când auzi pentru prima dată brotacii cântând,
să te dai de trei ori peste cap, pentru că vei avea noroc;
- cine sare de trei ori peste un butuc de lemn, înainte și
înapoi, v-a avea noroc;
- să nu poarte cineva cămașa pe dos, că i se întoarce
norocul spre rău;
- când îmbraci o cămașă nouă, să treci prin ea bani ca să
fii norocos;
- când ți se aprinde cutia de chibrituri în mână e semn de
mare noroc;
- să nu ții oalele cu gura în jos, că nu vei mai avea
noroc;
- să nu ții un inel pe degetul din mijloc pentru că nu vei
avea noroc în dragoste;
- dacă o fată ia de la alta vreo floare pusă în cap îi ia
cinstea și norocul;
- cere lunea un împrumut ca să ai noroc la căpătuială;
- când îți scârțâie ușa dimineața, îți intră norocul în
casă;
- când îți iese cineva în cale cu plin îți aduce noroc;
- când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor în
fața casei e semn de mare noroc;
- dacă i se bate cuiva fruntea între gene, e semn că acela
va avea noroc la avere;
- dacă visezi pește mărunțel e semn de noroc; de asemenea
e semn de noroc dacă visezi un urs. (2)
Surse:
(1) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura Librăriile SOCEC – 1916
(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului
român” – 1915Printre aromânii din Cadrilater
“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în
anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă
cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai
de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra,
erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate.
Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de
Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă –
Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).
Marea
problemă a fost însă aceea că, în perioada de ocupație, Bulgaria schimbase
raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea, România a hotărât să
înfăptuiască colonizarea noilor județe românești cu aromâni și cu valahi
megleniți. Primul transport de coloniști s-a realizat cu vaporul “Iași” și a
ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. Începând cu această dată au început să
sosească în țară macedo-români strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și din Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru
aromânii din Peninsula Balcanică.
Vă propun să facem o scurtă vizită în
lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile
Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter
al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:
Rețetele străbunicii
În articolul
anterior pe teme culinare m-am rezumat la rețete de deserturi. Astăzi vă voi împărtăși
și câteva rețete de mâncăruri, "culese" de prin revistele dedicate doamnelor publicate prin anii 1908 și 1909. Dacă
articolul precedent era „asezonat” cu modele de rochii prezentate în revistele de modă ale vremii, voi “pigmenta” articolul de azi cu fotografii de epocă în care "personaje principale" sunt pălăriile (din păcate – azi un accesoriu aproape dispărut din arsenalul feminin
cotidian). Pentru început, rețetele - apetisante, dar nu foarte
dietetice - împărtășite cititorilor revistei „Moda Nouă Ilustrată” de la începutul secolului al XX-lea de „BUCĂTARUL” (pentru savoare, am păstrat formulările originale):
Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghețurile polare
O știre publicată de ziarul orădean “Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, menționa: “Un tânăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorând împrejurimile Groenlandei.
La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: ‹‹Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n’a fost trâmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întâmpinat aceiași răceală. Când scriu aceste rânduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 feb. În această pagină se povestește pe larg prin câte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sunt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice.›› (...).”
Puțini sunt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul târg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista “Realitatea ilustrată” nu putea să rămână insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu - acordat reporterului M. Doru - de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:
Astă sară-i clacă-n sat…
Claca
a fost întotdeauna
una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din
lumea satului românesc. În vremea cositului,
a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul
lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau
casele, românii apelau la ajutorul consătenilor organizând câte o “claca
plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna
și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari:
“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat
(porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era
găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite
de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină
gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care
năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.”
(1)
Claca nu era doar însă doar un prilej pentru a petrece. Era
în primul rând o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie
bună. Pentru că “lumea
adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor
ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit
ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor
și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și înfioară pe cei tineri, în glasul
viorilor, când sunt țigani lăutari.” (2)
Vă invit acum să însoțim o mai veche cunoștință, pe Lory Panaitescu-Zătreni – redactor al revistei “Realitatea
Ilustrată”
în
anul 1937 – în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi
înalte “de două ori cât omul”, în așteptarea clăcașilor:
“Pe
măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe
cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi
vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s'au pregătit mai dinainte.
Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul
peste uluci din când în când.
-
Ce faci țață Lino, nu vii!?...
-
Viu, viuu!... răspunde femeia dinapoia gardului. Da să astâmpăr vițelu' ăsta,
fir'ar al drăstului!... Ptrru! Ptrru!... Nei! Net!... Cu-ti!... Cuti!...
Cu-tii!... Goian, fir'ai...
Flăcăii
încă nu s'au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea
și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o
harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.
-
Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.
-
Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.
Și
toate's cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s'a așezat
noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s'a rânduit fiecare după pofta
inimii și plăcerea tovărășiei. La mijloc s'a ațâțat un foc zdravăn de crengi,
care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de
mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se
desprind ochi de lumină ce se închid într'o clipire de viață scurtă. Și e mai
mare minunea să vezi cum s'a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu
luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale
negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo
față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben. Tinerețea s'a proptit
în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a
cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…
Foaie verde
matostat
lonică plecași din
sat
Noaptea când ieșise
luna
Și când eu dormeam,
nebuna.
Of!... cum mă
lăsași tu friptă
Amărâtă și învinsă
Singură și
neajutată
Nici nevastă și
nici fată!
Glasul
subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în
inimă pe toți:
Pentru ce făcuși
acum
Ionică, să mori pe
drum.
Să te plimbi în
București
Numa'n cântece
popești,
Tămâiat și'nțepenit
Cu inelul meu gătit!...
-
Aoleu, Geno, m'ai dat dracului! - strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica
să te pupe.
-
Ci mai stai nene, că nu ți s'o fi făcut foame deacuma...
Din
colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a
cârâi una de pe vremea lui:
Doamne, fă-mi Tu
mie dar
Niște țoale de
jandar,
Să umblu pe drum
stăpân
Să iau fetele de
sân!...
Din
toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău
gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite
de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.
-
Mă!... Care știe, mă?... Ce e lucru' dracului și stă'n capu'satului?...
-
O fi baba mea, mârâie Moș Geată.
Dar
bătrâna l’a auzit și începe a-l “mitocosi"
de se strică oamenii de râs.
-
Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de
gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică... Nu's eu bețivule, crâșma e... aia
de ți-a mâncat vitele și pământul!... Of, Doamne...
Dar
în timpul acesta mâinile n'au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene,
ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini
ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se
mistuie văzând cu ochii. Din când în când se mai oprește lumea, ca cei de-ai
casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea
bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se
află lăutari să cânte e bine de tot; de sunt lipsă însă, se găsește cine să
cânte. Și-apoi voie bună să fie...
-
Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! - strigă un flăcău.
-
Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea'n șură! - răspunde altul.
-
Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s'a aflat!... - încheie
al treilea.
O
fată sprințară și “duhoasă" strigă și ea
odată, în hohotele de râs ale tuturor:
-
Păi!... Flăcăi!... Gura vă merge/ Da' picerele's betege./ Decât să'nvârtiți
betegii/ Fetelor jucați moșnegii...
După
joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar
cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții după joc, țuica încălzește și
răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele
sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și
țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin
de curaj pe întuneric.
Înainte
ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în
pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o
va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile
aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu
l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii...” (2)
Surse:
(1) Tudor Pamfile – „Agricultura
la români – studiu etnografic” – Editura Librăriile Socec&Comp –
1913
(2) Lory Panaitescu-Zătreni – articolul “Vorbe de clacă”
– publicat în
revista “Realitatea
Ilustrată”
– numărul
din 28 iulie 1937
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. 18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și star...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
" Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ...
-
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decăder...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Voi încerca să creionez profilul unei " Miss România " din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care s...