La moartea Regelui Ferdinand I

Au trecut nouă decenii de la ultimele funeralii organizate pentru un Rege al României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1927 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii:

Funerariile Regelui Ferdinand I în Sinaia

„Regele Ferdinand I s'a sfârşit în Castelul Pelişor de la Sinaia, în noaptea de 19 spre 20 Iulie, răpus de o boală grea, cancer al rectusului. Vreme de un an şi mai bine ştiinţa şi vigoarea defunctului Rege au luptat împotriva acestei boli fără leac. În cele din urmă omul a fost învins. Regele Ferdinand I a murit relativ tânăr. Avea 62 de ani. Pe figura Lui se citeşte parcă îngrijorarea pentru soarta ţării, gândul său din urmă când a trecut din lumea aceasta.” (1)

1927

Funerariile Regelui Ferdinand I în Capitală

„Poporul a voit să vadă pentru ultima oră pe marele şi viteazul Rege al tuturor românilor. În ziua de 22 Iulie trupul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost adus cu un tren special de la Sinaia la Cotroceni şi aşezat aici pe catafalc. O mulţime imensă de zeci şi sute de mii de oameni sau perindat prin faţa rămăşiţelor pământeşti ale marelui Domnitor. Nici când un suveran n’a fost mai jelit, nici când sentimentele unei ţări n'au fost mai unitare. Ostaşii pe cari i-a condus în război, intelectualii cari au înţeles că România a pierdut un Rege înţelept, cu toţii au venit în faţa catafalcului să lase să picure lacrima fierbinte de recunoştinţă pentru acela care şi-a închinat viaţa şi a jertfit toate sentimentele Sale personale pe altarul Patriei.” (1)

Funeralii regale

Ceremoniile funerale organizate în 22 iulie 1927 au debutat la ora 7 dimineața, odată cu sosirea demnitarilor la Palatul Cotroceni. Printre aceștia: “printre primii veniţi a fost Patriarhul dr. Miron Cristea și George Buzdugan, membrii Regenţei, întreg Guvernul cu dl. Prim-ministru I. I. C. Brătianu în frunte, misiunile şi ambasadorii tuturor statelor străine, ofițerii generali şi superiori, preşedintele Camerei şi al Senatului, foşti prim-miniştrii şi miniştrii din care remarcăm pe d-nii: luliu Maniu, Dr. Alex. Vaida-Voivod, I. Michalache, N. Iorga, Ştefan C. Pop, M. Popoviciu, I. Petroviciu., M. Cantacuzino etc. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Primarul Capitalei, reprezentanţii tuturor instituţiunilor şi autorităţilor din Capitală şi Țară, cavalerii ordinului Mihai Viteazui, veteranii de la 1877”.

Serviciul religios de la Palatul Cotroceni a fost oficiat începând cu ora 8 de către Patriarhul Miron Cristea având la stânga pe Mitropolitul Pimen, iar la dreapta pe Mitropolitul Bălan. În tot timpul cât s'a oficiat serviciul religios, garda din jurul catafalcului a fost făcută de către Principele Nicolae, Regele Alexandru al Iugoslavei, Principele Wilhelm de Hohenzollern şi Principele de Hohenlohe. La serviciul religios au asistat Regina Maria. Principesa Elena, Ex-regina Elisabeta, Regina Marioara, Principesa Ileana și Principele Hohenlohe”.

Funeraliile regelui

După terminarea serviciului religios sicriul cu corpul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost ridicat pe braţe de aghiotanţii regali și așezat pe un afet de tun cu calibru 120 mm. la care erau înhămaţi şase cai. Sicriul a fost acoperit cu purpura regală. În acest timp, două escadroane din Reg. 4 Roşiori a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Traiască Regele››. Întreaga asistenţă a rămas într'un moment de pioasă reculegere. În acest moment s'au tras 101 lovituri de tun. Clopotele de la toate bisericele sunau.”

Cortegiul s'a pus în mişcare la orele nouă: “Regele Ferdinand I  a străbătut pentru ultima dată Capitala mult îndurerată a Țării întregite trecând încă odată prin străzile pe cari de-atâtea ori le-a străbătut în uralele poporului. Pentru ultima oara a ieşit în calea Suveranului iubit poporul său credincios. De la Dealul Cotrocenilor până la Curtea de Argeş un furnicar de cetăţeni din lungul şi latul Țării a aşteptat cortegiul funerar pentru a depune ultimul omagiu Marelui şi Viteazului Rege Ferdinand I.” (2) Cortegiul mortuar: „a trecut prin poarta principală a Palatului Cotroceni, până la podul Elefterie, unde s'au încolonat trupele militare. De aici a parcurs Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei şi Calea Griviţei, până la Gara de Nord. La Gara de Nord, regimentul de escortă regală s'a înşiruit pe ambele părţi ale pieţei, unde pe un eşafodaj special se puseseră amfore în care ardea tămâie. Cu câteva minute înaintea sosirei cortegiului a venit în Gara de Nord M. S. Regina, însoţită de Regina Elisabeta şi de Principesa Elena, într'un al doilea automobil Regina Marioara a Iugoslaviei cu Principesa Ileana.

Inmormantarea regelui


Drumul spre Curtea de Argeș

După ce cortegiul mortuar a sosit în gară, sicriul cu corpul neînsufleţit al defunctului Rege a fost luat pe braţe de aghiotanţii regali şi în aceiaşi ordine ca şi pe parcursul stradelor, a ajuns în dreptul vagonului mortuar unde a fost depus pe un catafalc îmbrăcat în purpură regală. În jurul catafalcului s'a format imediat garda din ofiţerii aghiotanţi regali. În momentul când sicriul a ajuns în dreptul vagonului mortuar o companie de onoare cu drapel şi muzică din Reg. 1 grăniceri a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Trăiască Regele››. M S. Regina Maria şi Principesele Elena, Ileana, Regina Mariora şi ex-Regina Elisabeta au rămas lângă vagonul mortuar în tot timpul cât a fost aşezat sicriul pe catafalc.



La orele 11 jum. trenul mortuar s'a pus în mişcare. Pe alte trei linii se aflau trei garnituri de trenuri, cu care au plecat la Curtea de Argeş asistenţa prevăzută în programul oficial. Potrivit programului, primul tren din convoiul mortuar spre Curtea de Argeş a fost trenul parlamentarilor care a plecat la ora 11.15. La scurte intervale au mai plecat din Capitală încă două trenuri speciale cu aceiaşi destinaţie, unul al guvernului şi misiunilor străine şi altul al actualilor şi foştilor demnitari. La ora 11.30 precis a plecat din Gara de Nord trenul mortuar condus fiind de d. Insp. Bălăşescu. În acest tren a luat loc Familia Regală, membrii Înaltei Regențe, Primul ministru, d. I. G. Duca şi d. dr. N. Lupu. Convoiul mortuar astfel format a luat direcţia spre Curtea de Argeş. Pe tot parcursul numeroşi cetăţeni erau înşiraţi pentru a privi cortegiul mortuar.”  Trenul regal a făcut două opriri, în gările Titu și Găești.  


Funerariile Regelui Ferdinand I la Curtea de Arges

La ora 3:39 precis trenul mortuar a sosit în gara Curtea de Argeş. Pe peron se aflau reprezentanţii Guvernului, d. I. I. C. Brătianu, I. G. Duca, N. Titulescu, V. Brătianu, dr. N. Lupu, etc., foştii preşendinţi de consiliu, d-nii Vaida Voevod, gen. Averescu, gen. Văitoianu, d. Iuliu, Maniu, N. Iorga, I. Mihalache, V. Goldiş, C. Meissner, M. Manoilescu, I. Mitilineu şi numeroşi alţi foşti miniştri. De  asemeni şefii tuturor misiunilor străine, miniştri plenipotenţiari şi trimişii extraordinari delegaţi să reprezinte guvernele respective la funeraliile Regelui Ferdinand. Un numeros grup îl formau parlamentarii, deputaţii şi senatorii, reprezentanţii presei române şi străine precum şi primarii, câte 10 de fiecare judeţ.

Inmormantare Curtea de Arges

Din trenul mortuar au coborât MM. LL. Regina Maria, Elisabeta şi Marioara, AA. LL. Elena şi Ileana, M. S. Regele Alexandru al Serbiei. AA. LL. Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, nepotul defunctului Suveran, Principele Nicolae, membrii regenţei d. George Buzdugan şi I. P. S. Patriarhul Miron Cristea, d-nii I. I. C. Brătianu, I. G Duca, dr. N. Luau precum şi Casa Regală civilă şi militară, d. ministru Hiott, Mocioni, Stârcea, von Spiess, adjutanţii regali etc. Pe peronul gărei Curtea de Argeş se afla o companie de onoare din Reg. 3 Olt care a dat onorul. Sicriul a fost coborât cu acelaşi ceremonial de Casa Regală militară şi aşezat pe un afet de tun.” (2)


La mănăstire

La ora 4.20 a sosit M. S. Regina Maria însoţită de A. S. R. Principesa Elena-mamă. În al doilea automobil se aflau MM. LL. Regina Marioara, Elisabeta şi Principesa Ileana.  MM. LL. au fost însoţite de doamnele de onoare ale palatului şi au descins în palatul episcopal - special amenajat în cest scop.Câteva minute înainte de sosirea cortegiului mortuar MM. LL. au parcurs pe jos distanţa de la Palatul Episcopal până la mănăstire, luând loc în faţa bisericei, lângă porticul pe care a fost aşezat sicriul în timpul serviciului divin.Suverana şi Augustele fiice ale defunctului Suveran au aşteptat în sunetul clopotelor şi a detunăturilor de tun apropierea cortegiului funerar. Cu o deosebită emoţie priveau către delegaţia veteranilor de la 1877 şi a văduvelor de răsboi, aşezate în drepta mânăstirei. De jur în jurul bisericei erau aşezate numeroasele coroane între care remarcăm a Regelui Albert a Belgiei, regentului Horti a Ungariei, a Mareşalului Hindenburg, preşedintele Republicei Germane, a împăratului Japoniei, mareşalul Pilsudsky, guvernul elen, etc.
La ora 5:10 cortegiul mortuar a intrat pe poarte mânăstirei. Muzicele militare au început să intoneze ‹‹Imnul Regal››. O companie de onoare din Regimentul 4 Argeş a dat onorurile. Un sobor de preoţi deschidea cortegiul după care urma sicriul purtat pe umeri de A A. LL. Principele Nicolae, Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, M. S. Regele Alexandru al Serbiei şi adjutanţii regali. Serviciul divin a fost oficiat în prezenţa Familiei Regale, a reprezentanţilor caselor domnitoare străine, a Regenţei, a misiunilor străine şi a guvernului de către I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei încojurat de un sobor de Arhierei, în frunte cu Mitropolitul Bălan, Episcopul Nichita al Argeşului, Episcopul Stroe-Triteanu, Gherentier, Comşa din Arad, Petrovici, Ghenadie şi numeroşi alţi preoţi și diaconi. Răspunsurile au fost date de corul patriarhiei. Sicriul se afla sub porticul din faţa intrărei în biserică, care era cernită în negru.”(2)

Înhumarea

„După oficierea serviciului divin, coșciugul regal, purtat pe umeri a fost dus în cripta special săpată în stânga bisericei. Cripta este căptuşită în roşu având pe ambii păreţi laterali cifra şi coroana regală. Deasupra se va aşeza în mod provizoriu o placă de marmură albă, până ce se va face placa funerară ce urmează a acoperi definitiv mormântul marelui Rege al României Mari.
Mormântul Regelui Ferdinand este aşezat în partea opusă, însă pe aceiaşi linie, cu a defuncţilor Suverani Carol I şi Elisabeta. În faţa criptei Regelui Ferdinand, înspre altar, se află mormântul lui Radu Voevod şi a Doamnei Ruxandra.
La ora 5.30, când coșciugul defunctului Suveran era coborât în mormânt, în toate oraşele din ţară şi de pe toate vasele de război s'au tras lovituri de tun. Clopotele tuturor bisericilor din ţară anunţau tristul eveniment poporului îndoliat.
Prin îngrijirea comunei Curtea de Argeş s'a dat un prasnic la numerosul popor ce a asistat la înmormântarea Suveranului - prasnic la care au participat şi primarii comunelor rurale.” (2)


În Regele Mihai I se puneau atunci speranţele unei întregi naţiuni

„Al treilea Rege a României şi al doilea numai a tuturor românilor, poartă numele celui mai viteaz dintre domnii neamului românesc, numele Celui care, în lungul lanț al durerilor istoriei noastre, a isbutit să închege cândva unitatea noastră naţională. Mihai l este chemat să domnească asupra țări pe care Mihai Viteazul a unit-o pentru o clipă, iar urmaşii lui, sub oblăduirea lui Ferdinand I, au realizat-o pentru veşnicie.
Regele tuturor românilor este încă un copil. Acest copil însă, este urmaşul în linie directă al Regelui care a înţeles datoria ca identificându-se cu aspiraţiile seculare ale neamului pe care a fost chemat să-l conducă şi în zilele de glorie şi în zilele de restrişte. Fie ca sub steaua glorioasă a lui Mihai-Viteazul, căruia îi poartă numelele, Regele Mihai născut pe pământul României întregite, să crească în înţelegerea şi iubirea desăvârşită a acestui neam, pentru ca la vârsta legiuită să împlinească toate nădejdile noastre. În noul Rege se pun speranţele unei întregi naţiuni. Fie ca Dumnezeul nostru şi al strămoşilor noştri să ne păzească şi să ni-L păzească!”(1)

Surse:

- numărul special închinat memoriei Regelui Ferdinand I al revistei “Realitatea Ilustrată” din 31 iulie 1927
- ziarul “Românul” din 31 iulie 1927


Citește mai mult... »

Cum se bate un record...

În anii de după Primul Razboi Mondial autoturismele au început să fie o prezența din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 si 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternica, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unitați noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În urmatorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors.

Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme. Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespodentul la Paris H. Doru al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930. Eroii reportajului: “d. Constantin M. Cantacuzino, însoţit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din Bucureşti în seara de marţi 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanţa Bucureşti-Paris (2460 km. în 52 ore).” Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino după cum era cunoscut de publicul larg) - fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino - unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică. Constantin Cantacuzino fost de asemenea un motociclist pasionat, a jucat tenis și a fost căpitanul echipei Românei de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.


Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru Realitatea Ilustrată”.

Joi (13 noiembrie), ora 2: Aşteptam, împreună cu reprezentanţii ziarului „L’Auto”, sosirea maşinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din Munchen urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În faţa redacţiei ziarului se adunase lumea, care luase cunoştinţă încă de dimineaţă de acest raid. Toţi aşteptau cu nerăbdare şi un tumult neobicinuit se producea când se anunţa vreo întârziere. Minutele se succed greoi... şi maşina nu apare.

Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenţia publicului... şi câteva secunde mai târziu, o maşină mare, format închis, plină de noroi, isbucneşte la colţul străzii ca un bolid, oprindu-se în faţa localului ziarului. Drapelele român şi francez fâlfâie pe botul maşinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude, şi toată lumea ovaţionează pe cei ce descind.
- Unde e cronometrorul?
Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute - iată performanţa d-lui Cantacuzino.

La Paris, după omologarea recordului
După încheierea procesului verbal, m’am adresat d-lui Cantacuzino:
- „Realitatea Ilustrată” a ţinut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noştri.
- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Şi cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage întrun colț şi-mi spune următoarele:
- Raidul Bucureşti-Paris, cu intenţia de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Maşina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanţa ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum şi un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri...
Plecarea a fost fixată pentru marţi, la ora 6 seara. Maşina însă na fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din faţa Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulţi ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece  eram prea obosiţi cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neţinând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. şi pe aleea Griviţei motorul începu să dea “rateuri”. Atât eu, cât şi d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:
- Măreşte viteza, măreşte viteza!
Într’adevăr, maşina era reglată pentru o temperatură ridicată şi viteză mare. Abia ieşisem din Bucureşti şi automobilul începu să funcţioneze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găeşti, pac... pană de cauciuc. La Piteşti am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record.Calculasem sosirile în oraşele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanţa Piteşti-Piatra Olt am parcurs-o în condiţii bune. Totul era în regulă şi eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenţii, am luat un drum greşit şi-am fost nevoiţi să ne înapoiem o distanţă bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău....
- Ba pardon, erai tot atat de superstiţios ca şi mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi.
Roata de rezervă începu să joace şi ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiţi să ne uităm la ea. La Timişoara am ajuns la ora 5 dimineaţa. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină şi imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniţă i-am parcurs în condiţii mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem graniţa, observăm că roata de rezervă lipseşte. Dinopol şi ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.
- Şi a trântit-o în maşină, spărgând portiera, iar eu până la Munchen am tremurat de frig! – completă Dinopol.

Final de raid
Am trecut graniţa romanească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiţii excelente, totuşi am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp şi să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci şi posibilitatea de a câştiga timp din nou.
Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torenţiale, alergam cu 100 km. pe oră şi am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aş fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Îţi închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.
Am trecut graniţa la Salzburg şi apoi în 2 ore eram la München. Aci eram aşteptaţi de directorul şi personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiţi să pierdem 50 minute datorită acestei recepţii. Geamul spart de care îţi vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, şi ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situaţii
critice, neştiind pe unde s’o luăm.
Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineaţa. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicaţie, pe unde putem ieşi din oraş. În fine, am găsit în gară un bâlbâiit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îţi inchipui ce-ar fi fost să aşteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm şi-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineaţa, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în Bucureşti. De la Strassbourg alergam pe şoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriţi de un agent de circulaţie, care ne-a dresat un proces de contravenţie pentru exces de viteză.
Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute. (notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le Bulletin Meusien”, numărul din 6 decembrie 1930).  

Notă din "Le Bulletin Meusien"
numărul din 6 decembrie 1930
Acum iată-ne la Paris deţinând recordul Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute.
- Cum v’aţi hrănit în timpul călătoriei?.
- Sandwich-uri, şocolată şi cafea.
Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.
În momentul acela, ziariştii şi fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postaţi în stradă, relamau pe compatrioţii noştri, pentru o poză in faţa obiectivelor.”

Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute
Sursa: articolul “Cum se bate un record (București-Paris în 44 de ore)” – semnat H. Doru – publicat în numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghețurile polare

O știre publicată de ziarul orădean “Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, mi-a atras atenția: Un tânăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorând împrejurimile Groenlandei. La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: ‹‹ Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n’a fost trâmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întâmpinat aceiași răceală. Când scriu aceste rânduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 feb. În această pagină se povestește pe larg prin câte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sunt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice›› (...).

Puțini sunt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul târg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista “Realitatea ilustrată” nu putea să rămână insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu acordat reporterului M. Doru de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:

Explorator Groenlanda


PARIS, Septembrie 1929

Dumbravă, încă destul de tânăr, este de 8 ani un specialist în explorări polare. De talie mijlocie, cu o înfăţişare mai mult debilă, discretă, chipul lui lasă să se întrevadă omul de ştiinţă. Fire hotărâtă, el ştie să înfrunte toate neajunsurile climatului glacial. Acest explorator, necunoscut încă la noi, a binevoit a ne da oarecari lămuriri asupra activităţii sale de până acum şi să ne confieze proiectele de viitor.”
 
Explorator roman
Constantin Dumbravă

EXPEDIŢIA DIN 1927

„În primul rând, spune d. Dumbravă, sunt foarte măgulit că presa română, şi în special revista „Realitatea Ilustrată”, s’a grăbit a mă vizita, de aceea îmi permit a transmite prin dv. omagiile mele conducătorilor, cât şi cititorilor acestei excelente reviste. Acum, iată pe scurt istoricul explorărilor mele din trecut: Încă din 1925 am început a mă lansa în expediţiuni arctice. Am fost în Groenlanda, făcând oarecari studii meteorologice şi geografice. Reîntors, pasiunea pentru ţara gheţarilor şi a zăpezii veşnice, a teritoriului unde n’a călcat  picior de om, creştea din zi în zi. Elaborasem un proiect pentru o expediţiune arctică. Am găsit sprijinul binevoitor al societăților geografice din Franţa şi Belgia şi, după o îndelungată pregătire, la 28 Mai 1927, am părăsit New-York-ul la bordul vasului „Republique”, cu destinația Copenhaga. Aici am organizat voiajul pe bordul unui vas danez, pus la dispoziţia mea de către guvern, vas construit astfel că putea înfrunta, cu multă ușurință, presiunea gheţarilor. Pe bordul acestui vas, numit Gertrude Rask”, am încărcat toate cele necesare, pentru o şedere mai îndelungată. Ca ajutor aveam pe un tânăr ofițer din armata belgiană, Freddy Bernard, elev al d-lui Jannotte, directorul Institutului Regal de Meteorologie, care tânăr m’a secondat în observaţiunile meteorologice și botanice. După 10 zile de navigare am ajuns la Angmasalik, o localitate din Groenlanda, situată pe coasta de Est. Expediţiunea astfel organizată purta numele de „Expediţia româno-groenlandeză” şi avea ca membri de onoare pe cele mai mari somităţi ştiinţifice din America.

Le Journal
Expedițiile exploratorului român Constantin Dumbravă în presa franceză:
Le Journal - 12 octombrie 1930 (stânga) 
L'intransigent - 20 septembrie 1928 (dreapta)
Angmasalik este o localitate de dată recentă. A fost fondată în 1893 şi e locuită de eschimoşi, cari trăiesc numai din vânătoare şi pescuit. Studiile, făcute la faţa locului, sunt de ordin meteorologic, geologic, botanic, zoologic, geografic, etc. Cu ocazia acestei expediţii am luat şi un film de 3.000 m., care îmi serveşte la conferinţe. Filmul conţine toate peripeţiile din timpul expediţiei precum şi scene din viaţa indigenilor. Am făcut studii interesante asupra anticiclonilor glaciali care domină actualmente în Groenlanda centrală. Studiile mele erau făcute în același timp cu prof. Hobbs de la Universitatea din Michigan, care explora partea occidentală, pe când eu partea orientală. La reîntoarcere am publicat studiile făcute la fața locului și am ținut câteva conferințe, pe care le-am însoţit de proiectarea filmului. M’a interesat mai mult viața eschimoşilor, asupra cărora am făcut comunicări extrem de importante. Am adus cu mine o colecție foarte bogată, etnografică, o vulpe argintie pe care am donat-o grădinii zoologice din Anvers, un foetus de Focas Foetida, conservat în formol, pentru Muzeul de Istorie Naturală din Paris, o doză de sânge de eschimos, destinată Institutului Pasteur spre studiere, un urs alb, o focă cu capuchon împăiată și numeroase cranii de om și mamifere. Am adus de asemenea un bogat catalog al florei groelandeze. Acesta ar fi pe scurt istoricul primei expedițiuni româno-groelandeze.”


PROIECTUL CELEI DE A DOUA EXPEDIȚIUNI

Actualmente, lucrez intens la organizarea unei importante expedițiuni pur românești, deoarece o intitulez “Expediția românească la Polul Nord”. Fondurile acestei expedițiuni vor fi o parte din resursele mele personale şi o frumoasă subvenţie oferită de universităţile americane. Ţinta mea e de a stabili, la nord-estul Groenlandei, la 75 lat. boreală, o bază aeriană, constituind un punct favorabil pentru viitorul traseu de navigaţie aeriană America-Europa. De la acest punct până la New-York este o distanţă de 2.800 mile, aproximativ 4.000 km. După ce voi traversa banchizele voi coborî spre marea Baffin, prin strâmtoarea Davis, spre New-York, în lungul coastei Labrador.

Le Matin
Expedițiile exploratorului român Constantin Dumbravă în presa franceză:
Le Matin - 10 mai 1925 (stânga), Le Petit Parisien - 18 august 1930 (mijloc),
Paris-soir - 11 mai 1925 (dreapta)
Timp de 4 luni din an condiţiunile atmosferice sunt favorabile şi am impresia că stabilirea unei baze aeriene în Groenlanda, la punctul vizat de mine, ar fi excelentă. În ceea ce priveşte organizarea acestei expediţiuni vă pot spune că voi îmbarca, pe vaporul cu care plec, un avion, un biplan tip american, care îmi va servi în raidul meu. Cu toate că şi eu sunt un bun pilot, am la dispoziţia mea pe unul dintre cei mai buni piloţi americani, căci vreau să-mi rezerv partea observaţiunilor. Plecarea mea cu avionul va avea loc în 1931, după ce timp de un an voi face observaţiuni locale. În timpul şederii mele la Pol voi întocmi o hartă meteorologică a regiunii, făcând zilnic sondagii aerologice, fie cu ajutorul baloanelor sonde, fie cu smee prevăzute cu aparate de înregistrat. De asemenea voi întreprinde recunoaşteri aeriene, pentru a explora imensul gheţar de 518.000 km. pătraţi, unde am impresia că se găseşte localizat anticiclonul glacial. Baza mea se va afla la o depărtare de 15° lat. de pol., ceea ce îmi va permite să fac studii extrem de înteresante. În primăvara anului 1931 voi pleca pe cale aeriană spre New-York.
 
Le Monde Collonial
Le Monde collonial illustree - noiembrie 1929

În ceea ce priveşte aprovizionarea, ca un bun cunoscător al Groenlandei, îmi voi permite a înlătura inconvenientul de a lua cu noi tone întregi de conserve. Voi reduce totul la minimum posibil, fapt care îmi va da posibilitatea de a lua cu mine un cât mai mare număr de aparate ştiinţifice, pentru înregistrat. În Groenlanda se găsește carne de focă excelentă, peşti delicioşi, păsări de tot felul şi astfel voi evita alimentaţia bazată pe carne conservată. Sunt decis ca la revenirea mea din America, prin luna martie 1930, să fac o vizită în România. Pregătesc de altfel lucruri mari pentru ţară, lucruri pe care deocamdată nu le pot da publicltății. În tot cazul sper să ne mai întâlnim înainte de plecarea mea la pol şi vă voi mai împărtăşi planurile.

Timbru

Din păcate Constantin Dumbravă nu a reușit să ducă la bun sfârșit și această expediție. În anul 1934 balonul condus de el deasupra Oceanului  Arctic de Nord s-a prăbușit în apropiere de Angmasalik. În urma acestui accident aviatic exploratorul român s-a îmbolnăvit grav și a murit un an mai târziu (în Cannes, la 22 septembrie 1935).

Citește mai mult... »

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Carabus


“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:



„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.


(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițepte. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).



Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după o nevoie", e scuturat, trezit, desmor’it, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri săși poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,
De nouă țigani lucrat,
De nouă popi cununat,
De nouă foi suflat
De nouă muieri descântat,
Fă-te naiba împelițat,
Și ieși de la (cutare) din creierii capului,
Din fața obrazului,
Din sgârciul nasului,
Din limbele capului,
Din dinți,
Din măsele,
Și du-te unde oi ști,
Pe ale pustii,
Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

Eu cu apa asta, când m'oi uda,
Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,
Mi-or ieși din creierii capului,
S'or potoli durerile,
Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,
Porcii în cotețe,
Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.



O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, întro lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare întrun sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »