De ieri și de azi: “Comecianți de artă“ pe străzile Bucureștiului interbelic

Recomandări:

“Comecianți de artă“ pe străzile Bucureștiului interbelic

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului trecut o reprezentau comercianții ambulanți. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “oltenii” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, cu cobilițele lor purtate pe umeri care te îmbiau să cumperi zarzavaturi, fructe, pește, flori, iaurt sau… găini, moții cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, bulgarii și turcii cu tichie sau cu fes alb sau roșu “cu ciucure” care îți ofereau bragă, înghețată, alviță  sau alte zaharicale. Mai erau evreii cu joben negru și pantofi de lac, cumpărători  de haine vechi, țărăncile venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, țiganii cu îmbrăcămintea viu colorată cu “porumbelul fierbinte” sau “floricelele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului…


Iată cum descria George Potra, în volumul “Din Bucureștii de altă dată", negoțul stradal bucureștean: 
 
“În Bucureștii de altă dată, în întregul secol al  XIX-lea și până după primul război mondial, cu aproximativ încă un deceniu, orașul-capitală printre multe trepte urcate pe plan urbanistic și edilitar, avea și o amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc în același timp, prin cei care practicau comerțul ambulant. Negustorașii își strigau marfa cu glas tare, cu înflorituri și diminutive, din zorii zilei până seara târziu, bineînțeles ținând cont de specificul mărfii pe care o vindeau. Nu exista practic nici o ramură alimentară care să nu-și aibă locul ei în acest negoț. De la fructele și legumele cele mai variate, preparatele de simigerie și bombonerie, ciorbă de burtă, iaurt, lapte bătut sau covăsit, “cășuleanul”, urda, brânza de vaci, până la găini, pește, mielul gras etc., etc., toți se luau la întrecere, pe ulițele mahalalelor și de multe ori chiar până pe străzile centrale ale Capitalei.”  
 
Printre acești pitorești neguțători ambulanți se amestecau și “comercianții de artă”: pictorii anonimi, fotografii, vânzătorii de statuete și “antichități”, muzicanții… Chipurile și poveștile câtorva dintre ei au fost surprinse și imortalizate în articolul “Arta ambulantă”, semnat "D. Luca", publicat în revista "Ilustrațiunea Română", numărul din 25 noiembrie 1931:

Pictorul


Ați văzut desigur și d-voastră pe gardul fostei berării “Carpați" un număr remarcabil de pânze, care-ți săreau în ochi prin culorile lor stridente și stângace, parcă adunate din glumă de o pensulă copilăroasă. Iau în mână o pictură, o apuc pe rând de toate muchiile, ca să stabilesc ce vrea să reprezinte. Mă înduioșează privirea artistului și cu toate că sunt departe de a mărturisi adevărul, îi spun:
 Nu e rău, reprezintă... (?)
- Țiganii în cort, la lumina lunii; vedeți, de aceea am pus atât albastru.
- Unde ai învățat să pictezi?
Ochii pictorului se luminează. O rază de bucurie pentru eventualul câștig sau pentru interesul pe care-l aduc artei lui?
 Am învățat de când eram mic, la un pictor de firme. Mama îmi trăgea câte o sfântă de bătaie când mă prindea cotrobăind printre culorile și pensulele vecinului. Ei, săraca, ce știa ea? Vroia să mă facă funcționar…
Artistul are un zâmbet plin de satisfacție pentru triumful vocațiunii lui asupra visurilor prozaice ale mamei. Și se felicită, desigur, de câte ori se găsește un cumpărător pentru aceste parodii ale picturii, de a fi ales calea artei pentru a-și câștiga pâinea zilnică.”

Vânzătorul de statuete


Într’un alt colț al Bucureștiului, mă ciocnesc de o altă manifestare artistică menită să pervertească bunul gust al populației. În fața Palatului de Justiție stă de strajă un italian, lângă niște statuete de gips, înșirate pe parapetul podului, ca niște pescăruși în odihnă. Mă opresc și le privesc, cum se străduiesc, să reprezinte, care mai de care scene mai duioase și mai gingașe. Unele sunt copii după opere celebre. Altele imitații mediocre ale unor clasice subiecte banalizate.
- Doriți o sculptură italiană artistică? - mă întreabă negustorul de artă.
Văzând că nu-i răspund, insistă:
- Vi-l dau ieftin, am nevoie de parale.
- Dar de ce ai așa nevoie mare de parale?
- Vreau să-mi adun bani și să plec în Italia. Cu sculptura se câștigă foarte greu!
 Dacă câștigi puțin, de ce nu te apuci de o altă meserie?
 Nu-mi place. Și tatăl meu, tot sculptor a fost, venit din Italia...


Vânzătorul de statuete

Și italianul îmi înșiră o lungă poveste, în care apar un maestru al daltei napolitan, o italiancă cu ochi negri arzători, o sclipire de pumnal și teama de “vendetta" Sudului pătimaș, care l-au adus pe tatăl lui, pe atunci încă ucenic în artă, pe meleagurile noastre. Tatăl sculpta prost și turna în gips. Băiatul n'a învățat decât meșteșugul gipsului, dar pune mândrie și dragoste în arta pe care o numește cu multă mândrie: sculptură "italiană".”


Fotograful


Nu pot trece prin Cișmigiu fără să nu mă opresc să mă delectez la galeria portretelor expuse desigur și ca reclamă elocventă, dar mai ales în credința că fiecare din ele este câte o capo d'operă. Cum toți pereții aparatului sunt acoperiți de fotografii, meșterul fotograf a recurs la un sistem de etaje pentru a-și îmbogăți colecția. Și când vă gândiți că fiecare din aceste portrete închide în el nu numai meșteșug și veleități artistice, dar și patina poeziei și câte un crâmpei de viață sentimentală! Când fotograful se adresează cu putere hipnotică: “Zâmbiți, vă rog…", între el și jupâneasa care se “împozează" se stabilește un curent atractiv. Fiecare din modelele fotografului înseamnă o mică pasiune artistico-sentimentală. Omagiul pe care-l aduce el acestor modele e un loc foarte invidiat de mulțime în galeria celor expuși.”

Fotograf
Zâmbiți, vă rog...

Muzicantul


Ieșind din Cișmigiu, întâlnesc un biet moșneag, care împinge înaintea lui, cu anevoință,  o mică orgă pe patru roți. O melodie veche, veche, își dă osteneala să-și mai facă drum printre tuburile răsuflate ale instrumentului. Mă opresc să privesc papagalul alb, al treilea tovarăș al moșneagului. Acest bătrân a adunat într'o curioasă tovărășie o pasăre năzdrăvană, un instrument de artă și misterul prezicerii viitorului.


Eu n'am nici mamă, nici tată...

- Să vă scoată o planetă? -  mă întreabă moșul foarte timid? - și insist asupra puterii magice a papagalului lui.
- Vă spune tot adevărul, cum o să vă fie norocul, câți copii o să aveți și câți bani o să câștigați.
- Iau o planetă, moșule, dar spune-mi ce cântec e ăsta pe care-l tot duci cu dumneata? Nu te-ai plictisit tot auzindu-l?
Știi dumneata ce artistă frumoasă îl cânta la teatru pe când eram eu tânăr? Așa spunea:

Eu n'am nici mamă, nici tată
Din piatră sunt eu născută?
Nu am pe nimeni în lume
Pe Domnul doar și sfântul Lui nume.

Și mi-a cântat cu glasul lui ruginit melodia orgii, care pentru el e veșnic nouă și  frumoasă, și care închide desigur în sunetele și în vorbele ei amintiri prețioase ale moșneagului. S'a îndepărtat de mine... Printre sunetele claxoanelor și ale clopotelor tramvaielor electrice mai zăbovește câte o notă duioasă sau țipătoare a orgei, stingându-se în depărtare.”

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu