Zgomotul străzii a fost învins?

La două decenii după terminarea Primului Război Mondial, capitala României era cuprinsă de ritmuri trepidante. Bucureștiul se dezvolta, se civiliza și începea să semene tot mai mult cu marile capitale europene ale timpului. Marile bulevarde deveniseră adevărate furnicare. Tramvaiele, noile autobuze, automobilele sau patriarhalele birje își croiau cu greu loc prin metropolă. Ele aduceau în viața bucureștenilor, pe lângă avantajele lumii moderne, unul dintre cele mai neplăcute inconveniente: zgomotul. Acesta era datorat traficului din ce în ce mai intens, completat însă și de strigătele comercianților ambulanți, ale vânzătorilor de ziare sau ale lustragiilor, care cu toții se agitau, discutau, se certau – într-un cuvânt - târguiau. Și pentru că autoritățile de ieri – asemeni celor de azi – făceau tot ce era nevoie pentru a reda confortul cetățenilor urbei, s-a trecut la contracararea acestui “nou dușman al vieții cotidiene". O scurtă perioadă de timp bucureștenii chiar au crezut că zgomotul ar putea fi învins:

Ai claxonat? Nu ai nici o scăpare: amendă!

O liniște atât de deplină încât m'am speriat...

 

“Dumnezeul chiriașilor mi-a hărăzit un mic apartament, ca o agățat ca o colivie de păsări la al șaptelea etaj al unui imobil-cazarmă din b-dul Brătianu, la o întretăiere de străzi, unde se adună probabil cele mai multe vehicule ale Capitalei. Seara, când căldura mă silea să deschid larg ușile balconului, odată cu puțina răcoare ce intra în casă, strada îmi trimitea un zgomot infernal, care ridicat până la etajul '7 se sublima într'un imens chiot, din care se deosebeau, din când în când, strigătele răgușite ale claxoanelor.

Într’o bună dimineață m’am trezit cu o surpriză, pe care nu mi-o puteam explica. Se părea că odaia mea nu mai e aceeiași, că s'a schimbat ceva în atmosferă peste noapte, că imobilul meu… se mutase. Unul din elementele principale ale vieții mele dispăruse. Era liniște. O liniște atât de deplină încât m'am speriat. Am avut impresia unui cataclism. Nu se mai auzeau nici claxoanele, nici trompetele, nici strigătele. Am crezut într’o catastrofă.

Aglomerație pe Calea Victoriei

Am sărit înspăimântat din pat și am privit în stradă. Nu, slavă Domnului, nu se întâmplase nimic. Mașinile și tramvaiele circulau ca de obicei, oamenii alergau grăbiți spre slujbe, oltenii duceau pe cobilițe coșurile încărcate cu zarzavaturi. Numai că totul se petrecea ca într’un… film mut. Automobilele lunecau lin pe cauciucuri, se opreau, porneau, fără să facă uz de claxon, oltenii își recomandau marfa cu gesturi elocvente, dar fără glas.

 

Explicația misterului

Explicația misterului am avut-o abia mai târziu: în ziua aceea intrase în vigoare ordonanța șefului serviciului circulației care interzicea claxonul, țipetele oltenilor, megafoanele și tot acel ansamblu de zgomote care transformă anumite centre ale Capitalei într’un adevărat iad. De ani de zile, s'a pornit în toate centrele europene o adevărată cruciadă împotriva zgomotului. S'a constatat că zgomotul marilor orașe, e unul din elementele principale care produc desele detracări ale nervilor ce se întâlnesc la cei ce sunt siliți să trăiască în centrele de mari aglomerații.

Vânzătorii de ziare strigă...

La New-York, există o încrucișare de străzi, atât de zgomotoasă încât răgetul unui tigru nu ar putea fi auzit de la zece metri distanță. S'a constatat la noi că la ora 8 seara pe porțiunea bulevardului Brătianu, între strada C. A. Rosetti și Muzeul Simu, la un metru distanță, doi oameni nu se pot auzi oricât de tare ar striga. Intensitatea zgomotului pe această porțiune din bulevard întrece aceea a două rotative în plină viteză. Vibrația aerului produsă de diversele zgomote, aici e egală cu aceea produsă de o orchestră simfonică având 300 de instrumentiști!

Aceste exemple vorbesc de la sine. Nervii bieților bucureșteni, atât de încercați din diverse alte motive, erau hârșâiți în fiecare zi de zgomotul infernal al străzilor noastre. S'a crezut până acum că zgomotul e ceva firesc, că face parte integrantă din viața Capitalei noastre. Toate încercările de până acum de a stăvili zgomotul, au fost privite cu ironie:

- La noi - spuneau scepticii - toate se aranjează…

Olteni tăcuți pe străzile Capitalei

Când s'a publicat prima măsură împotriva zgomotului, interzicerea claxonului seara, s'a crezut că măsura aceasta va fi tot atât de bine aplicată ca toate celelalte. Cu uimire, atât șoferii cât și publicul, au văzut cum cea mai timidă încercare de claxonare seara a fost pedepsită pe loc cu o amendă simțitoare. Tribunalul a avut de judecat, în câteva zile, zeci de cazuri de contravenții la noul articol din codul penal, care prevede pedepse serioase împotriva celor care răpesc liniștea vecinilor. Oltenii au luat câteva amenzi și-au învățat să tacă. Desigur că nu a suferit cu nimic comerțul lor! Am asistat la transformarea aceasta a unui oraș zgomotos într'un oraș al tăcerii, cu o bucurie nespusă. Am văzut astfel că având puțină energie și multă bunăvoință se pot realiza lucruri, pe care până astăzi le socoteam de nezdruncinat, înrădăcinate adânc în moravurile noastre.

Desigur că mai sunt multe de schimbat în viața noastră civică. Abolirea zgomotului e un pas mare pe drumul civilizației. Ar urma introducerea obligatorie, prin ordonanță polițienească a politeței în relațiile dintre oameni. Abolirea completă a bacșișului, interzicerea necinstei și reglementarea armoniei conjugale."

Vorba lui Tănase: "Se poate? Sigur că se poate! Trebuie să se poată!”

 

Sursa: articolul “Zgomotul a fost învins?” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 1 septembrie 1937 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor