Curiozități din lumea teatrului de altădată

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și a articolului “Curiozități din lumea teatrului” - publicat de în numărul din 15 august 1939 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom descoperi câteva dintre aceste obiceiuri și întâmplări amuzante:

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”

CU TRĂSURA LA SCARĂ

“La Iași, vechiul teatru – așa zisul “Teatru de varietăți” - era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu vroiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpânul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistând pe vremea aceea garderobă – suntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Câteodată se băgau și stăpânii și atunci țigănia se întețea…”.

Citește și: Războiul malancoavelor

BILETELE LA CONTROL

“Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvânt. Și într’adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat până la venirea lui I. L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscând meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: ‹‹Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet!››. Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu - și-a muștruluit în sensul acesta oamenii. Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul San-Marius, matahală de om, care zice-se luptase ‹‹mascat›› la circ. Controlorul fuge după el:

- Biletul, vă rog!

- Ce vrei, domnule?

- Biletul!

- Care bilet?

- Biletul de intrare.

- Nu mă cunoști?

- Ba da.

- Atunci?

- Așa e ordinul!

- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!

Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s’a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:

- Care-i ăla?

- Uite, ăla spătosu’!

Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Când și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:

- Dumneata n’ai vreo rudă, vreo cunoștință?

- De ce?

- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor.

Când a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, ‹‹boierii›› au început, fără să se revolte, să arate biletele de intrare.”

DARURI ÎN BANI

“A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – când publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvârleau cu bani pe scenă. Ba sunt cazuri, mai rare ce-i drept, când unii actori – în special străini – s’au ales cu câte o pungă plină cu aur. Cu timpul aceasă primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră.”

DOAMNELE NU MERG LA STALURI

„Asta mai mult la Iași. Până pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decât femeile de rând, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Când cucoanele s’au hotărât să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție.” Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că în acea vreme acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă. Citiți despre aceasta articolul:

Doamnele cu pălării nu sunt admise…