O noapte la Snagov

Lacul Snagov și parcul amenajat în preajma acestuia sunt fără îndoială unele dintre cele mai frumoase şi mai frecventate locuri din apropierea Bucureştiului. Ansamblul mănăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este și el un loc care ascunde o istorie aparte: legenda spune că aici ar fi fost îngropat sub o lespede Vlad Țepeş, după ce a fost ucis în anul 1476. Snagovul a devenit un loc de atracţie pentru bucureşteni abia pe la începutul secolului al 20-lea, după ce s-a realizat asanarea lacului. Vechea “baltă” s-a transformat într-o oglindă de apă curată, iar pe malurile ei Primăria Bucureştiului a amenajat un parc superb. În forma de azi, plaja şi Parcul Snagov au fost reamenajate la începutul anilor ’30.

Dar nu despre farmecul de altădată al Snagovului va fi vorba în articolul următor - articol semnat de Ion Tic și publicat în numărul apărut în 20 iulie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română” – ci despre vechile legende ale Snagovului:


O farsă macabră

Pentru a intra în atmosfera vechilor legende ale Snagovului, reporterul Ion Tic ne povestește la începutul reportajului său farsa pe care i-au făcut-o “bunii lui prieteni”, farsă care i-a prilejuit reîntâlnirea – în miez de noapte – cu Snagovul:

Casă de vacanță în Snagov - 1938
“Știți cum am ajuns în acest pitoresc loc, acum câteva nopți? Printr'o întâmplare destul de ciudată. Într'un târziu de noapte, pe când mă pregăteam să ațipesc, după o zi de călduri caniculare, un telefon mă făcu să mă înfior de groază: cineva mă informa că unul din cei mai buni prieteni a avut “acum câteva minute un groaznic accident de automobil și că dacă pot să mă reped până acolo…". Cât ai clipi din ochi am sărit din pat și cu primul taximetru pe care l’am găsit în cale, am luat-o razna, spre Snagov. Drumul de o jumătate de oră cu mașina mi s'a părut o veșnicie. Mă gândeam cu groază la bietul meu prieten, sportiv din naștere, care scăpase de atâtea ori de la moarte, care acum - cine știe - în ce hal s'o fi găsind în marginea șanțului de la Snagov. Îl și vedeam la spitalul de urgență, pe masa de operație, cu fața palidă, zbătându-se între viață și moarte…
Iată-mă în poarta Snagovului, acostând trecătorii întârziați. Oamenii îmi răspundeau monosilabic, unii nedumeriți de înfățișarea mea de om speriat, alții convinși că au în față un noctambul trezit dintr'un vis urât. Dar și unii și alții îmi răspundeau precis la întrebarea despre accident: nu!
M'aș mai fi bălăbănit eu mult și bine dacă un jandarm care făcuse până atunci “de serviciu” pe șosea nu m'ar fi asigurat solemn că “nimic nu se petrecuse prin partea locului”. Bănuind că la mjloc nu putea fi vorba decât de o glumă de prost gust, am pornit-o spre lac, la restaurantul din preajma locului, unde lăutarii mai cântau încă cu glasurile lor răgușite romanțe “de ini albastră”. Mergeam gândind la posibilitatea unei “soții”, când privirea îmi fu atrasă de un boschet mai retras unde în întunericul nopții ardeau două lumânări de mort. O clipă, siguranța glumei de prost gust se schimbă în posibilitatea unei întâmplări tragice… Alergai în goană, și spre uimirea mea, găsii pe prietenul meu care era întins pe o masă, acoperit cu un cearșaf. În jurul mesei veghea trist și abătut un grup de prieteni. Dar când să mă apropii de “mort” – “mortul” sări în picioare în hohotele de râs ale prietenilor care astfel isbutiseră să mă aducă la Snagov. Sticlele aruncate pe sub mese, paharele răsturnate și resturile de mâncare, dovedeau sfârșitul unui copios ospăț la care doi prieteni au pus un rămășag, punând la încercare “viteza cu care un prieten poate veni la vestea unui accident”. Această întâmplare, care mi-a dovedit cât de ușurateci pot fi unii oameni atunci când se lasă înșelați de puterea șprițurilor răcoritoare, mi-a dat în schimb prilejul să petrec și eu, “fără baterii”, o noapte a Snagov.”


O noapte la Snagov

Biserica fostei mănăstiri a Snagovului
“Snagovul, noaptea, este ceva mai mult decât o feerie dintr'o “mie și una de nopți”. Un crâmpei de vis poetic pe care dărnicia naturii și munca oamenilor l'a realizat mai frumos decât își poate închipui cineva. Un colț de rai pământesc ridicat la pretențiile occidentului rafinat, în care omul și natura s'au întrecut să facă adevărate minuni. Snagovul așa cum este… Snagovul amintirilor de altă dată, înmormântate în ruinele unei mănăstiri istorice. Snagovul pădurilor neumblate peste care s'a suprapus un alt Snagov, mai cochet și mai ispititor, pentru a lega două lumi atât de deosebite. De ce nu zugrăvesc scriitorii noștri care se abat pe aceste meleaguri, frumusețile fără asemănare pe care atâția români le caută peste hotare?

Gândeam la toate acestea, cu privirea rătăcită pe întinsul lacului, când o mână mă lovi voinicește pe umăr. Era barcagiul meu, “lipoveanul”, pe care-l cunoscusem cu ani în urmă și care, încântat de revedere, a ținut să mă oprească. Un lipovean cu fața urâtă, dar bun și prietenos din cale afară. Barcagiul ținu să-mi spună că povestea pe care mi-a spus-o acum câțiva ani și pe care am publicat-o în reportajul meu “Snagov", l'a făcut și mai cunoscut în lumea vizitatorilor…
- Care poveste?
- Nu-ți reamintești? Povestea unei nopți la Snagov, acum optzeci și cinci de ani… Povestea podului-plutitor încărcat cu boieri surghiuniți, pe care-i conducea la mânăstirea de pe insulă, un țigan. Podul care s'a rupt în mijlocul apei, înecându-se și boierii, și santinelele. Și țiganul, care scăpând de la înec, a înebunit și a trăit nebun în pădurea sălbatică până într’un târziu, când un călugăr s'a învrednicit să-l deslege de blestem și să-l vindece.
- Da, da… Îmi reamintesc… Legenda pe care mi-ai povestit-o și pe care am scris-o și eu așa cum am auzit-o. Numai că, la câteva săptămâni după aceea, un bătrân din Dobroșești, pare-mi-se pescar ca și tine, mi-a spus alta…
Colea barcagiul, așa se numește prietenul meu, făcu ochii mari…
- Alta?
- Desigur. Și dacă vrei, am să ți-o povestesc. Dar mai întâi să facem o plimbare cu barca.

Alee cu flori în Snagov - 1938
La auzul unei asemenea propuneri, lipoveanul de abia își putu reține bucuria.
- Mergem, bucuros…
În câteva clipe ne instalarăm în barca pe care Colea, în închipuire, o socotea cel puțin un transatlantic. Câteva lopeți și barca alunecă, ca un fulg, pe fața liniștită a lacului, care se întinde ca o oglindă fermecată. Malul dinspre debarcader, cu toată ora târzie, se desprindea în decorul plin de lumină al aleilor și al teraselor inundate de flori și de șoapte de dragoste. Ici și colo, perechi de îndrăgostiți își strecoară umbrele spre funduri tainice de alee. Este atâta farmec în liniștea acestei nopți…
Undeva, departe, un glas argintiu de fată îngână “un cântec de demult"… Colea, bătrânul prepelicar, ciulește urechile.
- Frumos, Colea?
- Tare frumos. Cântă dragostea, tinerețea… Cântă până se revarsă zorile. O știu eu... O fată care, de dragul iubitului plecat pe lumea cealaltă, petrece cu toată lumea… Dar mi-ai făgăduit să-mi spui cea de a două legendă a boierilor din “noaptea cea de groază”...

Snagov - 1933
- Adevărat. Noaptea cea de groază s’a petrecut în 1853. Lucru sigur: podul plutitor încărcat cu boieri surghiuniți care mergea spre mănăstirea transformată în închisoare, s'a rupt în două. Și oamenii s'au înecat până la unul. Cum a scăpat unul singur -  țiganul care conducea convoiul? Iată misterul! De aceea mi se pare că cea de a doua legendă se poate apropia de adevăr…
Printre boieri se găsea unul surghinuit pe nedrept. Căzuse prin intrigi și minciuni puse la cale de propria-i nevastă care – spune legenda - a făcut chiar ceva mai mult, organizând înecul. Femeia îl înșela cu un alt boier, cu multă trecere. Înebunise de bună seama la bătrânețe, cum înebunesc unele femei cu mintea slabă, și ca să scape de bărbat a cumpărat pe țiganul conducător al convoiului cu ordinul de a îneca pe nefericiți când vor fi în largul lacului. Zis și făcut. Țiganul despică bacul în două și-l prinse apoi cu câteva scânduri putrede. Noaptea târziu, când se produsese nenorocirea, podul se desfăcu la mijlocul apei drept în două, ca o carte uriașă care se închide. Cartea morții…. care a înghițit atâtea suflete nevinovate. Groaznica întâmplare petrecută în puterea nopții ridică țipetele și vaietele nenorociților până la cer. Lesne putem bănui scenele care s'au petrecut în momentul scufundării podului de care erau prinși, în lanțuri, condamnații la moarte...

Snagov - 1933
Îndată după săvârșirea oribilei fapte, comandantul convoiului se prezentă să-și primească prețul mârșavei fapte. Pe mal aștepta femeia blestemată, care urmărise nepăsătoare groaznicul spectacol. Venise însoțită de ibovnic ca să controleze execuția și să plătească călăului prețul convenit. Dar în momentul în care îi număra banii din cele două pungi pline cu aur, un vârf de secure despică țeasta femeii care, pentru plăcerile ei, omorâse atâția oameni. Un credincios servitor care însoțise pe boier până la îmbarcare și care urmărise toată scena, văzând curajul stăpânei care și-a ucis stăpânul împreună cu atâția alții, a ucis-o dintr'o singură lovitură….
O ploaie torențială însoțită de fulgere nemaipomenite veni să spele sângele. Dar un fulger mal puternic, pornit din creștetul cerului, prefăcu cadavrul femeii în stana de piatră care a rămas până mai anii trecuți aici, la mal, străjuind tainele lacului. Oamenii spun că din această piatră multă vreme ieșea, după miez de noapte, umbra femeii blestemate pe care sute și sute de pumni încleștați o amenințau și o chinuiau în fiecare noapte. Adevărată sau nu, legenda aceasta pare cu mult mai apropiată de adevăr decât cealaltă…”.

Citește și articolul: Farmecul Snagovului de altădată

Sursa: articolul “Snagovul, așa cum este” – semnat Ion Tic – publicat în numărul din 20 iulie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu