Despre viață și moarte la Niculițel

Societatea românească interbelică, deși aflată într-o plină evoluție dinspre tradiționalim înspre modernitate, era una extrem de mozaicată. Tabloul real României interbelice este marcat de contrastul puternic dintre imaginile surprinse în marile orașe și târguri – aflate într-un proces intens de modernizare - și cele ale lumii satului în care dăinuia o societate încă tradițională. Lumea satului se schimba însă și ea, și avea să se schimbe radical în anii de după război. Satul românesc de azi are azi o cu totul altă față, dar păstrează încă fărâme din ceea ce a fost odinioară. Tocmai de aceea, reportajele publicate în presa interbelică care aveau ca subiect lumea satului românesc au o savoare deosebită. Ele au valoarea unor adevărate  instantanee surprinse într-o lume care peste doar câțiva ani avea să se prefacă radical.

Un astfel de reportaj publica revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 24 martie 1937. Autorul acestuia - prozatorul și publicistul Nicolae Papatanasiu – imortaliza cu ajutorul stiloului și al aparatului fotografic câteva imagini surprinse în satul dobrogean Niculițel:

“Nu pot alunga din tiparul privirii imaginea lui Moş Irimie, din Niculițel, care într’o seară mi-a lămurit în viu grai slovele cirilice dintr'o bucoavnă veche, cu coperţi şi lăcătă. Învăţătorul satului mă îndemnase să-mi aleg găzduirea în casa curată a acestui bătrân. Mi s’a infăţişat, zi de zi, un unchieş încă viguros, cu mintea limpede, de o înţelepciune ce se apropie de piatra scumpă.

- E un ţăran de la care poţi învăţa multe, chiar dumneata. Acu’ te superi că vorbesc aşa! Vei vedea! - îmi spuse învăţătorul.

Ştiinţa pe care o avea Moş Irimie despre fel de fel de lucruri, cuprindea botanică, medicină, religie, astronomie, agronomie, meteorologie... O enciclopedie întreagă!

Duminica, îşi lua locul în strană şi cu glasu-i un pic subțirel, intona psalmi şi da răspunsurile. Era mâna dreaptă a învăţătorului, bunul sfătuitor al tuturora, căci cuvântul lui avea greutate şi îndemn adânc.

- Mulţi nu şi-au dat copiii la şcoală... Cel puţin la şcoala din sat! Multă trudă am avut cu mulţi! Că oamenii-s îndărătnici sau neînţelegători. În tot chipul! Şi vezi  matale, bine de tot n-am izbândit! A mai chemat domnul director şi pe jandarm, cu slova legiuirii... Câte nu le-am spus eu semenilor mei despre minunile din cărţi.  Am irosit atâtea vorbe!

Hora copiilor

O fată cheamă la gard pe mătuşa Sultana, baba lui Moş Irimie. Şoapte îndelungi.

- Bine. Iaca, vin îndată! - spuse mătuşa Sultana.

Şi revine înspre casă.

- Da ce-i, babo?

Ia, fata Lenuţei a lui Toader...

- Te-a chemat, cumva?

- Da, e Toader rău de tot...

- Cum aşa? Că l-am văzut, mai ailaltă seară, sanătos-tun!

- Nu ştiu! E greu...

- N'au chemat doctoru’? - întreb eu.

- Nu! Au trimis după mine... I s’o fi făcut...

- Ce înseamnă asta?

- I s o fi pus greu, maică...

- Iar fi bune leacurile tale, babo, dar eu zic că tot mai bine e să aduc pe domnu’ doctor... Are ştiinţă de multe...

- Nu spun nu, da' adu-ţi aminte că pe Ionică, al vecinului, tot nu l-a putut scăpa doftoru’. Şi-acum se caină sărmana măicuţ, că n’a trimis după mine, măcar că eram certate...

- Eu domnule, mă uit la baba mea şi mă minunez foarte. Multe întâmplări minunate am văzut cu ea. Câţi nu s’au vindecat cu descântul ei şi cu leacurile ei - îmi vorbeşte Moş Irimie, când baba lui iese în curte. Ea e moaşa satului, doftoriţa obştii! Eu am ajuns să pricep că domnul doctor ştie şi poate multe face. Dar oamenii sunt îndărătnici. Aşa au apucat - spun ei. Nu se dau, cu una - cu două pe mâna lui. Doar la aman...

- Și-atunci e prea târziu, nu-i aşa? Știi ce, Moş Irimie! Haidem şi noi într’acolo. Să-l văd şi eu pe badea Toader. Doctor nu’s, dar tot mă pot dumiri de e făcătură sau altă boală cu rost ştiut.

- Dacă vrei, om porni într’acolo .

O aflăm pe mătuşa Sultana în exercițiul funcţiunii. Tocmai turnase într'o strachină trei guri de apă ne'ncepută. Noroc că e Marţi. De-ar fi fost Miercuri trebuia s'aştepte Joia, că de desfăcut nu se descântă decât în astea două zile! În apă a cufundat un ban de argint găsit, legat cu un fir de lână roşie de un fir de busuioc de la foloştocul popii, pentru aghiasma ajunului Bobotezii. În patul de scânduri, pe care-i aşternută doar o rogojină şi-un mindir, zace Toader. Îmi reamintesc cu greu chipul omului întins, sfârşit de boală, în faţa mea. E căruţaşul care m‘a adus în Niculiţel, în căruţa lui nou-nouţă şi cu leagăn, de la Isaccea...

- Badea Toader, am auzit că ţi-e rău! De-aia am venit!

Glasul slăbit îngână o mulţumire. Îi e greu să rostească vorbele. Baba Sultana e stânjenită de prezenţa noastră. Fac semn lui Moş Irimie și ieşim în pridvor. De acolo auzim frânturi de versuri din descântec, întovărăşite de mişcarea banului legat de ramura de busuioc, în strachina de lut:

De dimineaţă m’am sculat. Pe faţă m’am spălat, Lui Dumnezeu m’am rugat... La biserică am plecat, Când, la mijloc de cale, M'am întâlnit cu fermecătoarea cea mare. Din urmă luatu-mi-o. De urât făcutu-mi-o, Cu chedică de mort închedecâtu-mi-o. Cu chele de urs îmbrăcatu-mi-o. Când la biserică am ajuns, Uşile mi s’o închis. Lumânările s’au stins, Icoanele cu dosu’s’a’ntors, Ochii mi s’o’mpăinjenit... Nime’ nu mă auzia, Şi nimeni nu mă credea...

Numai Maica Precista, Maica Domnului, Jos s’a dat Şi m’o’ntrebat... Nu te mai văicăra. Că Maica Domnului te-a’nvăţa, Îi pleca pe drumul lui Adam, La fântâna lui Iordan. Acolo apă-i lua, Pe faţă te-i spăla, Te-i spăla de dat, Te-i spăla de fapt, Te-i spăla de strigare De tot uratul cel mare... Să fie descântecul de leac, Făcutul să rămâie cât un fir de mac!

Nicio ameliorare, nu-i vorbă! Dar descântul va fi repetat de încă două ori! Ne apropiem de pat şi cercetez pe nevastă şi pe bolnav.

- Cum i-a venit?

- L-o prins ameţelile şi durerea de cap!...

- E făcătură, c’aşa vine! - intervine baba Sultana.

- Pe urmă? Cu pântecul cum stă?

- Amarnic... Îi e greu…

Iau lampa cu lumină săracă şi-o apropii de chipul bolnavului.

- Parcă i-e mai bine! - spuse nevasta...

E doar o părere... Încerc să aflu temperatura şi iau mâna grea a omului. Atunci, în palmă, descopăr semnul de care mă temusem. Petele nopţii, ca nişte maci, ale pelagrei (notă: boală numită și făcătură, pecingine rea sau boala porumbului, cauzată de o dietă deficitară, întâlnită mai ales la cei care consumă mari cantități de porumb). Desfac repede cămaşa. Pe piept, flori de muşcată sângerie...

- Vezi astea, Moş Irimie?

- Bube?

- E boala porumbului! Pelagra... De mult zace?

- De ieri. A dus-o pe picioare o vreme... L-a doborât însă!

- Trebuie să chemăm neapărat, doctorul... Aici, numai el are cuvantul! Altfel, badea Toader nu mai scapă - spun în treacăt femeii, care-şi joacă ochii, ezitând, între bolnav şi baba Sultana.

- Ce stai? - intervine energic Moş leremie. Măi, ţâcă, ia fugi tu repede până la domnu’ doctor!... Hai, fuguţa! Tu, babo, descântecele tale numai de dragoste să le spui, ai auzit?...

Casa lui Toader e toată din chirpici, aşa cum se durează pe-aci locuinţele oamenilor. Pe jos, podeaua e numai din lut. Observ că bolnavul doarme în aceeaşi odaie cu nevasta şi cu copilaşul cel mic. Oricum e greu! Şi Niculiţă, care a fugit la doctor, tot aici îşi are culcuşul… Pruncul scânceşte în scutecele lui. Mă apropii şi-l privesc! Sărmanul Toader, pocită odraslă a adus pe lume! Îmi apare icoana unui copil degenerat dintr'o carte de higienă. Un trupuşor slăbuţ, un cap prea mare, cu priviri idioţite...

Adăpatul cailor - la fântână

Ies în drum urmărit de imaginea aceasta clinică. Mai la vale, la cotitură, e cârciuma lui Kir Pandelis. Țârâie o scripcă de ţigan de la ţară, chipurile un cântec de jale. Un glas lălăie, în răstimpi înjură şi se'ncurcă în iţele vorbelor. Moş Irimie m'a ajuns, din urmă. Pe fereastră desluşim pe beţivul din cârciumă. Mă'ntorc spre bătrân, cu priviri întrebătoare.

- Are o poveste tristă... Cum a ajuns să bea, nu ştiu. Dar lui Kir Pandeli i-au intrat pe mână şi ogorul şi vitele lui Stoica! Pe rând…

- Mai are ce bea?

- Poate, casa... N’a folosit nici un sfat… Nimic…

- Să nu-i mai dea de băut…

- Nu se poate… E amarnic la mânie! A intrat spirtu’n el, ca o dihanie şi cere mereu, mereu.

- Cum o să sfârşească omul ăsta, moş Irimie?

- L-o lua Dumnezeu…

- Copii are? Nevastă?...

- Are! Vai, de ei… Noroc că tatăl ei s’a milostivit şi a luat-o cu copii cu tot, în casa lui… Stoica a dat el să se mânie… Dar bătrânul i-a băgat spaima’n piept. I-a spus că-l omoară, dacă-l prinde pe-acolo... Acu’, Stoica zice că bea de necaz că i-a plecat nevasta...

- Dar până-atunci?

- Numai el ştie!...

Țiganul întinde un oftat pe-o strună de cântec şi adaugă:

Am o mândră subţirică,

Mi se suie pe opincă,

Şi-mi dă guriţa, de frică...

Şi-apoi, în altă trăsătură de arcuş mai sprintenă:

Mândruliţă, trup de flori,

Când te văd mă ia fiori,

Din tălpi până'n subţiori…

 

- la, vecinul meu, Mihăiţa... Coleaşă! E sărac lipit pământului. Doar un petec de pământ are spre mănăstirea Cilicului... L-a ajutat, mereu! El pâinea şi-o scoate mai mult muncind pe la alții decât pe ogorul lui. E şi cărăuş, că l-am împrumutat

să-şi ieie cai şi căruţă. Are copii mulţi. Casă grea. Anevoie se’mplineşte. Dar nu bea. Patima asta nu l-a pălit! Nu! Domnul director l-a sfătuit cum să câştige şi’n alt chip: cu leasa, cu rogojinile, cu stuful... Munceşte ca un rob. Şi nu-l vezi vreodată întunecat. Nu-i este sufletul înegrit de amărăciune. În toamnă i-a murit fetiţa cea mare. Boală de piept. De pe ogor n’a adunat mare lucru. Ia, aşa... Sărăcia, ca şi spirtul, îţi fură minţile. Mihăiţă însă are suflet de piatră. Mă minunez şi eu, om bătrân…

***

Înserarea şi-a stins, de mult, cele din urmă lumini albastre. Noaptea pluteşte asupra satului ca de smoală. Când luna se arată uşor înroşită, ca de o dogoare, de dincolo de piscul muntelui, moş leremie îmi lămureşte chipul ciudat în care e zugrăvită faţa astrului:

- Vezi, matale. În luna cea plină se zice că-s doi fraţi, blestemaţi de Dumnezeu  pentru că cel mai mic a sărit cu bătaia la cel mai mare. Şi asta nu se cade să faci! Dumnezeu i-a pus în Lună ca să-i vadă toată lumea, pentru învăţătură! Se desluşesc tare bine!...

Am ascultat uimit glăsuirea bătrânului. S’a’ntruchipat, în clipa asta, lângă mine, făptura vie pe care a născut-o Firea aşa - şi numai aşa! Moş leremie mi-a desluşit aşezarea stelelor în constelaţii, a zodiacului ştiut doar de el, mi-a vorbit de tot soiul de flori şi de buruieni; mi-a lămurit cum se răsfrânge în sufletul lui Treimea Dumnezeirii şi viaţa lui Christ, încât am crezut că mi se’nchipuie în ochi un vitraliu scump, împlinit din multe şi felurite iconiţe zugrăvite pe glajă… Simţea ploaia după mirosul văzduhului, după aşezarea frunzelor, după socoteli tainice şi neştiinţifice…  Credea în descânturi dar şi în cunoştinţele medicului. De vrăji, se temea… În poveştile pe care l-am rugat să mi le istorisească, a amestecat tablouri dintr'o viziune nouă a lumii şi-a tâlcurilor care-o ocârmuiesc… Sufletul lui e o apă curată. Înţelepciunea i-am aflat-o în spuse. A dus o viaţă simplă, între muncile ogorului şi bucoavne.
- Ferească Domnul de pacostea patimei! Dacă vine, s’a sfârşit cu noi! Nu-i după voia noastră! Diavolul de-abia aşteaptă să te rătăceşti pe meleagurile lui!

Vorba se'ndreaptă apoi către alte soiuri de brazde din sufletul omului…

- Păi, nouă ni-i sufletul pus în cântec! - apucă să spună Moş leremie.

Duminică - în sat

Dinspre deal prind a bate câinii şi zarvă se porneşte... Şi svonul nu se stinge până târziu. Apoi, vestea a venit în câteva vorbe, că ni se părea c'o presimţisem! Ce trebuia să se'ntâmple, s'a sfârşit de-acu! Stoica plecase drept spre casa unde s'adăposteau nevasta şi copiii. Tatăl Marandei l-a zărit din casă, în bătaia lunii şi i-a ieşit înainte. Ce vrei? Pe Maranda? De nu ieşi din ogradă, slobod puşca în tine!

Stoica sau n'a'nţeles sau îl trăgea aţa... A urcat spre casă, să intre la Maranda... Bătrânul nu l-a lăsat să păşească nici cât ţine un şanţ, ca şi apăsat pe trăgaci! l-a trimis un pumn de alice de lup în piept. L-a fulgerat, nu alta!

- Numai aşa s’a sfârşit cu amarul lui Stoica! - şopteşte Moş Irimie. Dumnezeu să-l ierte! Aşa e mai bine!

Sursa: articolul “În satul românesc – Sufletul și trupul” – semnat N. PAPATANASIU – publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 24 martie 1937