Se afișează postările cu eticheta Artisti aproape uitati. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Artisti aproape uitati. Afișați toate postările

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu


Marioara Voiculescu a fost fără îndoiala una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F.O. Fosian o caracteriza astfel: Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.(1)

Primii ani

Marioara Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, svăpăiată”, motiv pentru care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”. Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza astfel: “Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul 1929 revistei “Realitatea Ilustrată”:

“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:
- Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!
Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.”(2)



Marioara Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre LiciuÎn anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul Julietei din “Romeo și Julieta”.  A urmat rolul principal din “Casta-Diva”. Perioada este evocată trei decenii mai târziu în interviul din “Realitatea Ilustrată”:

“- Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta din “Romeo si Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.
- Care a fost prima piesă în care ați jucat?
- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam, din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă: regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.
- Cui îi datorați d-v. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?
- Lui Gusti.”.(2)


Amintiri vesele, amintiri triste

În anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de personaje pe cele mai importante scene ale țării. A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Pentru că nu îmi propun să fac în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustratăîn anul 1929:

“- Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.
- Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.
- Totuși, vă rog o amintire veselă.
- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de imprejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia imite la această scenă cântecul privighetorii, cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului, cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am jucat la Huși “Romeo și Julieta”.

- O întâmplare tristă?...
- Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…
- Care a fost prima d-voastră dragoste?
- Nu m'ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul e cu atât mai tragic pentru noi.
- Ce proiecte aveți pentru viitor?
- Să fac teatru și numai teatru.
- Cinematograful nu vă atrage?
- Îmi place, dar nu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele… “

Visul Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată (a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit niciodată. Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr”.(3)

Surse:
(1)        F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941;
(2)        Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
(3)        Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.



Citește mai mult... »

Ion Iancovescu – regele de altă dată al comediei

Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost fără îndoială unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. Într-o carieră artistică care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F.O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.


Ion Iancovescu s-a născut la Cozia în anul anul 1889. Gimnaziul l-a urmat la Râmnicu Vâlcea:

“- Îmi plăcea școala – îmi spune Ion Iancovescu evocând anii copilăriei – nu pentru că aș fi îndrăgit cartea – ci pentru că aveam prilejul să străbat, într’o trăsură boiererească la care erau înhămați patru cai înaintași cu clopoței și coroană pe hamuri, moșiile noastre.”(1)

Marele actor de mai târziu și-a continuat studiile la Liceul Sf. Sava din București și mai apoi la Conservatorul din București în clasa maestrului Nottara. După terminarea Consevatorului și câțiva ani ani petrecuți în Italia, Ion Iancovescu se angajează stagiar cl. III-a la Teatrul Național”. A debutat în piesa “Nepoftitul”:

“- Aveam un rol mut - îmi spune Ion Iancovescu – intram, furam niște țigări… și ieșeam cu aplauze…
A jucat apoi cu mare succes în “Banii” și a obținut un adevărat trimf în “Cometa”. În seara premierei acestei piese, regretatul Liciu i-a spus:
- Acum o oră nu erai nimic… și acum ești celebru!
La care Iancovescu răspunde:
- Vă înșelați asupra persoanelor: acum o oră Anghel și Iosif (notă: autorii piesei de teatru “Cometa”) nu erau nimic… Eu i-am făcut celebri!... (1).

Ion Iancovescu a fost un personaj celebru al societății bucureștene interbelice și de asemenea un mare caracter. Atunci când i s-a propus să preia catedra de artă dramatică a Conservatorului din București, catedră ocupată până atunci de maestrul C. I. Nottara, Ion Iancovescu a refuzat spunând:

-Eu să iau catedra maestrului meu? Cine ar cuteza să facă una ca asta?”.(3)

Ion Iancovescu și Pola Illéryîn "Parada Paramount" 
În timpul Primului Război Mondial Ion Iancovescu a luptat și a fost rănit fiind încorporat în Regimentul 40 Infanterie Bazargic. După încheierea păcii a urmat o carieră cu adevărat extraordinară. A făcut parte din Compania Bulandra, a înființat propriile companii de teatru (Teatrul Mic, Fantasio etc.), a jucat nenumărate roluri pe cele mai importante scene ale țării (Național, Comedia, Modern etc.). Ion Iancovescu – Puiu cum era cunoscut de apropiați – a fost și unul dintre primii actori români care au făcut cinematograf. A debutat pe marele ecran în “Culesul viilor” (1913). A urmat  “Țigăncușa de la iatac” (1923) și a jucat mai apoi în “Parada Paramount” (1930) alături de celebra Pola Illéry. Rolul care l-a păstrat cel mai bine însă în memoria publicului a fost cel al “Flașnetarului” din pelicula “Două lozuri” (1957).

Voi încheia cu câteva pasaje dintr-un articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”, articol care îi are în prim plan pe Ion Iancovescu, pe soția acestuia – actrița Țoța Yann, și pe... Mouche – cățelul lor mult iubit:

Ion Iancovescu
Văzând că nu poate scăpa, Ion Iancovescu și-a aruncat o pijama pe umeri.
- Ce vrei Marg?
- Un mic interview. Nu pierzi nici măcar câteva minute.
- Uite ce e. Vino, mâine spre ora dejunului la mine acasă. Acolo suntem mai în voie. Îți servesc și o țuică de la Cozia, îți arăt și fotografia culei în care m'am născut.
A doua zi, la ora douăsprezece, pe cine întâlnesc pe Sărindar prin preajma cafenelei Capșa? Pe Iancovescu îmbrăcat în originalul palton sosit nu de mult de la Londra.
- Cum ne-a fost vorba?
- Du-te acasă că vin și eu imediat.
- Mi-e teamă că ai să uiți. Reporterul fotograf poate fi prins greu... și duduia Toța... și Mouche.
- Du-te... du-te... când am spus odată. Nu mă țin eu de cuvânt, e drept, dar nu sunt lipsit de bun simț.
În ziua aceea eu am fost aceea care am îmbrățișat alte drumuri. Abia în cea următoare sunam la ușa unuia din apartamentele etajului doi ale “Clădirii Românești" din Piața Senatului. O apariție tânără, suplă, învăluită într'un peignoir rose mi-a deschis: duduia Toța, tovarășa de viață a artistului.
- Iancu nu este acasă, dar trebuie să vină la masă. Te rog așteaptă.

Ion Iancovescu și...
"Mouche, cățelul adorat"
Dintr'un colț a țâșnit ca o sfârlează Mouche, cățelul adorat. Cu lăbuțele îmi îmbrățișează brațul, trudindu-se să-mi crâmpoțească între dinți stofa hainei. Stăpâna încearcă să-l îndepărteze, dar mârâielile lui o intimidează. Cu un capac de la o cutie de țigări îi aplică corecția meritată, servindu-se în același timp de el și ca scut de apărare. Mergem apoi prin toate încăperile, până la bucătăria cu cimentul curat ca'n palmă. În sufragerie doi porumbei uscați, prinși în perete, îmi izbesc privirile.
- “Port-bonheurul" nostru, cumpărat din Italia. Aici nu-i încă aranjat. Sufrageria spaniolă comandată la Paris nu ne-a sosit încă…
Încerc s'o iscodesc asupra vieții dusă de soțul ei, asupra obiceiurilor lui, dar ea înalță copilarește din umeri, eschivându-se în fața oricărei întrebări.
- Eu nu știu nimic. Vorbește cu Iancu. El e atât de drăguț.
Dar nici în ziua aceea n'am putut prinde nimic pentru scopul vizitei mele și întorcându-mă acasă surâzând, mi-am amintit de actorul care cu două zile înaintea premierei unei piese originale, supraveghind jocul celorlalți actori, când i-a venit replica, și-a prins partenera de talie, mulțumindu-se numai să mimeze rolul.
- Astăzi facem doar arhitectura piesei! - a strigat el, adresându-se indirect autorului. Azi doar mimăm… Mâine învățăm rolul.
Iar când un tânăr actor care-și făcea stagiul militar a cerut voie directorului Iancovescu să lipsească de la repetiție, acesta i-a răspuns:
- Eu mi-am făcut armata numai la închisoare, iar când scăpam, fugeam. Dacă pleci, te înlocuiesc.

"Le Figaro" -  6 februarie 1937
Actorul a plecat iar Iancovescu, chiar din clipa aceea, a uitat de amenințare, cum uita să-și achite datoriile care nu-l strângeau prea puternic în chingi, cum uita să apeleze în momente critice la cei pe care îi blagoslovea cu daruri de preț, cum uita pe cei pe care îl bârfeau, etc. etc.
Cât de neînsemnată e suma primită la sfârșitul fiecărei luni, pentru omul care bea zilnic peste șaizeci de cafele, fumează peste o sută douăzeci de țigări de cea mai fină calitate, cumpără peste o duzină de jurnale, face de câteva ori drumul cu taximetrul de piață, până la locul unde-și are garată mașina. Iar dacă o întâmplare neprielnică i-a scos în cale, printre obiectele dintr'o vitrină, un bibelou pe care-l socotește operă de artă, sufletul i se leagă de el, îl acontează și își scoate în grabă din casă ultima sumă de bani, chit că a doua zi începe vechea poveste a împrumutului.
Iancovescu e un prea mare artist, pentru ca nevinovatele-i capricii să nu-i fie tolerate. Nu-i place să se vorbească mult de el, pentru că tot ce spune e cu tâlc și de spirit. Nu-i place să-i faci o rugăminte cu umilință sau cu respect exagerat. Într'o formă lapidară, artistul își expune profesia lui de credință. O redau mai jos:
- Cum joc? Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obișnuință, cu ușurință, cu plăcere, ca să plac publicului și mie. Ce prefer? Să țin conferințe. Pentru ce? Pentru că sunt sigur că după două minute toți adorm. Ce nu-mi place? Criticii!”.(2)


Surse:

(1) F. O. Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”
(2) Margareta Nicolau – articolul “Regele glumei” - publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată

(3) V. Maximilian – “Evocări

Citește mai mult... »

Jean Yonnel: Un copil al Bucureștilor - societar al Comediei Franceze

Comedia FrancezaJean Yonnel (n. 21 iulie 1891, București – d. 17 august 1968, Paris) – pe numele său adevărat Jean-Estève Schachmann – a fost un renumit actor francez de origine română. El a fost unul dintre cei 4 actori români care au avut privilegiul de a deveni societari ai Comediei Franceze (alături de Maria Ventura, Eduard de Max și Elizabeth Nizan). Un articol intitulat “Viața lui Yonnel – Copil al Bucureștilor și societar al Comediei Franceze” – semnat de Ioan Massof și publicat în revista Realitatea Ilustrată” – numărul din 19 martie 1940 – ne dezvăluie în parte biografia marelui actor, mai puțin cunoscută astăzi:
  
Copilăria

Yonnel s’a născut în București, în strada Știrbey Vodă. Fiu al unui medic cu stare, unul dintre cei mai populari doctori ai Capitalei – doctorul Schachmann, scoborâtor al unei vechi familii bucureștene – Yonell (nume de scenă care nu e altceva decât transpunerea franceză a românescului Ionel) a învățat clasele primare acasă, dând examen, cum se spune, în particular. Clasa întâia de liceu a făcut-o la “Lazăr”. Murindu-i mama, de foarte tânără, Yonnel a fost trimis la Paris, intern al vestitului liceu “Louis le Grand” când avea doar 13 ani. În ultimul an, înaintea examenului de bacalaureat la Filozofie, o simplă întâmplare – mai bine spus o minge – a hotărât soarta tânărului care răbdase cu stoicism regimul foarte sever al internatului.

Unul care declamă “Cyrano”

Comedia Franceza
Alături de tătăl său -
doctorul Schachmann
Yonnel, împreună cu mai mulți colegi, bătea mingea în curtea liceului, așa cum o bătea și pe ulițele Bucureștiului. Mingea a căzut într’un canal. Colegii l-au rugat să urce în cameră și să aducă o altă minge. Intrat în cameră, Yonnel a dat de un coleg care țipa de unul singur: chipurile declama din “Cyrano”.

- Ce faci?
- Mă pregătesc pentru Conservator și iau lecții cu Alexandre.

Afirmația aceasta a avut darul să arate tânărului bacalaureat o lume minunată, de un farmec irezistibil. În acel moment s-a născut actorul. Partida de minge a rămas nesfârșită iar strigătele camarazilor din curte nu puteau fi auzite de junele care, uitând cu totul pricina venirii lui în cameră, privea parcă fermecat la prietenul care “se prepara” pentru Conservator. Yonnel a luat nestrămutata hotărâre să se facă actor. După ce și-a luat bacalaureatul, încurajat de prietenul său, s’a prezentat la Conservator. A fost socotit “admisibil” dar amânat pentru că era prea tânăr.

La arme

Comedia Franceza
Jean Yonnel în timpul
stagiului militar
Tatăl, aflând de gândurile fiului, pe care nădăjduia să-l facă doctor, pentru a-l obliga să revină în țară, l-a înscris voluntar în Regimentul 2 Cetate. Yonnel s’a reîntors în țară pentru a-și face stagiul militar, dar elegantul artilerist era tiranizat de același gând: să urce pe scenă. Doctorul își înscrisese fiul la Facultatea de medicină, dar acesta pândea întâiul prilej pentru a pleca la Paris. Cum tatăl, dându-și seama că feciorul mai mic nu s’a însănătoșit pe deplin de gândul năstrușnic de a se face actor, i-a retras orice subvenție, Yonnel, aflând că Petre Carp prietenul familiei sale pleacă la Paris, s’a urcat în același tren, implorând pe conu’ Petrache să-i cumpere bilet. Carp, impresionat, i-a cumpărat bilet și i-a oferit și 200 de lei.

Ar fi o crimă să nu faci teatru!

Comedia Franceza
Pe scena Comediei Franceze
 în "La Reine morte" - 1942
Cu o săptămână înantea examenului de admitere la Conservator, Yonnel s’a prezentat la Alexandre, societar al Comediei Franceze. Acesta, ascultând povestea tânărului robit de focul rampei, a spus că nu vrea să își ia răspunderea și că dorește să afle și părerea lui Mounet Sully. Acesta, convins, a spus: “Ar fi o crimă să nu faci teatru!

Yonnel a fost admis în clasa bătrânului maestru Leitner. Neprimind însă nici un ban de acasă, elevul de Conservator se angajează cu 70 de franci pe lună la Teatrul “Cluny”, unde a cântat într’o revistă, apoi cu 50 de franci la Teatrul “Moncey” – unde a jucat rolul Umbrei din “Hamlet”, pentru ca în lunile fără angajament să cutreiere Parisul, mulțumindu-se doar cu câțiva cartofi copți hrană pentru toată ziua. Dar avea 20 de ani, purta lavalieră, părul mare și nu se plângea, ba era chiar mândru! A absolvit Conservatorul dând examen cu Oreste în Misantropul și luând premiul întâi, ceea ce îi dădea dreptul la un angajament la un teatru de stat. Nu a fost însă angajat, în ciuda intervențiilor stăruitoare ale lui Eduard de Max care nu înceta să îl încurajeze: “Tu vei fi urmașul meu!”.”

La Verdun

Comedia Franceza
În lista societarilor din anul 1930 ai
Comediei Franceze (alături de Maria Ventura)
“A sosit războiul. Yonnel s’a reîntors în țară; tatăl, văzând că n’o scoate la capăt, l-a iertat. A stat în România 2 luni, gata să răspundă la orice chemare a patriei. Crezând însă că România va rămânea neutră, s’a reîntors în Franța și s’a angajat în Legiunea străină. A luptat la Verdun, a fost rănit de două ori și a fost decorat.

După război a fost angajat la Odéon, unde a jucat clasici, o piesă de Paul Géraldi, Emil Fabre. Pe urmă a jucat pe numeroase scene, între care și la teatrul Sarei Bernhardt, alături de marea artistă, în piesa “La Gloire” a lui Maurice Rostand. În această piesă a jucat de 150 de ori, apoi a plecat în turneu la Bruxelles. Purtat pe brațe de mulțimea entuziastă, alături de divina Sarah, aceasta i-a strigat: “C’est la gloire aussi pour vous Yonnel!”.”

În casa lui Moliere

Comedia Franceza
În "Les Nuits blanches de Saint-Petersbourg"
 alături de Gaby Morlay - 1937
La Comedia Franceză a fost angajat în ziua de 15 ianuarie 1926, fără să i se pună condiția – așa cum i se pusese cu prilejul altor oferte de intrare în casa lui Racine – a naturalizării. A debutat în “Cidul”. A apărut apoi în Orest, Fantasio, Chatterton, Sapho, Marionetele. A jucat alături de marea sa compatrioată Marioara Ventura. Publicul entuziasmat luase obiceiul să-i însoțească aparițiile pe scenă cu strigătele: “Societar! Societar!”. În 1929 Yonnel și-a văzut visul împlinit: a devenit societar al primului teatru al Franței, al primului teatru al lumii. Și și-a mai împlinit și un alt vis, scump inimii sale: să fie sărbătorit și pe glorioasa scenă a României.”

A urmat o carieră de excepție pe scena Comediei Franceze, al cărei Decan a devenit în anul 1954. La pensionare, în anul 1956, a fost declarat societar onorific al primei scene franceze. Între anii 1942 și 1962 Jean Yonnel a fost profesor al Conservatorului Național Superior de Artă Dramatică din Paris.

Comedia Franceza
Jean Yonnel la o recepție organizată
 la Ambasada Franței ascultându-l
pe maestrul naiului  Fănică Luca
Jean Yonnel a fost de asemenea și un iubit actor de film. După debutul pe marile ecrane din scurt metrajul “Le Crime enseveli” (1913) au urmat mai mult de 20 de apariții în producții cinematografice. Dintre marile succese amintesc doar “Amok” (1934) în care a jucat alături de Marcelle Chantal, “Les Nuits blanches de Saint-Petersbourg” (1937), parteneră fiindu-i Gaby Morlay sau filmul pentru televiziune “La Reine morte” din anul 1961.




Citește mai mult... »

Elvira Godeanu - privilegiul și osânda de a fi frumoasă

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu - 1930
Elvira Godeanu a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe de teatru și de film pe care le-a avut România. Iată cum o caracteriza un contemporan, F.O. Fosian, în volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”: “Actriță?... Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu e veți întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine știe ce nebulos extaz... Cu aceiași discreție cu care se derobează de la frivolitățile moderne, Elvira Godeanu refuză blufful și cabotinajul. Are privilegiul și osânda de a fi frumoasă – într-o vreme când s’a acreditat legenda că nu pot avea talent într’adevăr decât slutele sau desfiguratele - și are curajul de a-și afirma necontenit suveranitatea acestei grații feminine, prin creațiuni artistice în care se destăinuiesc uimitoare facultăți de transfigurare.”(1)

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu pe coperta
 revistei "Ilustrațiunea Română"
 din 26 octombrie 1932
Elvira Godeanu s-a născut la Bucureşti în 13 mai 1904 dar și-a petrecut copilăria și adolescenţa la Târgu-Jiu. În anul 1921 s-a stabilit în Bucureşti. După ce s-a pregătit în prealabil cu actorul Romald Bulfinski, în anul 1922 Elvira Godeanu a fost admisă la Conservator - secţia de artă dramatică, în grupa lui Constantin Nottara. Despre această perioadă și despre debutul din anul 1926 marea actriță își amintea – într-un articol interviu publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:

- La 16 ani, de acord cu părinții, m'am hotărât să urmez școala de canto. Am venit la București, însă o profesoară al cărei nume nu interesează, a avut bunăvoința să nu lase din prețul exagerat pe care mi-l ceruse ca să mă prepare pentru examenul de admitere la conservator. Și cum resursele nu-mi permiteau, m'am dus la dl. Bulfinski, un om cu o inimă de aur, care m'a ajutat. Vezi deci că doar întâmplarea a făcut să intru în teatru.
- Debutul?
- La Eforie. Un rol de subretă în “Magda", cu Agatha Bârsescu și Manolescu.
- Ați avut trac?
- Da. Era să scap tava din mână, când am intrat în scenă, așa tremuram.”(2)

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu - 1932
A urmat consacrarea – datorită unor roluri memorabile jucate pe scena Teatrului Național din București. Primul triumf al Elvirei Godeanu a fost rolul Ducesei Tatiana Petrovna din comedia  “Tovarăşi” de J. Deval: “temperamentul Elvirei Godeanu găsește cuceritoare accente de candoare alături de atitudini princiare: ce varietate de nuanțe, câtă profundă umanitate și ce vastă claviatură de expresie în acest rol de răsunător triumf!” Au urmat apariții pe scenă la fel de memorabile: “Frumoasă – negreșit – așadar intrepretă “de drept” ori de câte ori trebuie să răsară la rampă în tunica ei de lumină blonda Elvira – fie în “Cassadra”, fie în “Atrizii”… Siluetă de dominatoare prestanță, disputată de regisori pentru aparițiile senioriale din “Napoleon”, “Regina Victoria”, “Ana Karenina”, “Evantaiul doamnei Wendermere” sau “Elisabeta, regina Angliei”…”.(1) Un rol de mare ținută rămas în memoria contemporanilor Elvirei Godeanu a fost și cel din piesa “Troilus și Cresida”, jucată pe scena teatrului Național din București în anul 1936: “d-ra Elvira Godeanu, Cresida de-o răpitoare frumusețe, a exteriorizat de minune simfonia atât de greu de pătruns a sufletului strălucitoarei eroine troiene. George Vraca - Elvira Godeanu, iată un cuplu cu care s'ar mândri orice scenă din Apus.”(3)

Teatrul Național din București
Înainte de spectacol - 1936
 Ușurința Elvirei Godeanu “de a trece fluid de la gest la grai, de la grai la cânt, la vers, la dans” era nu doar rezultatul unui mare talent ci și al trudei cu care își construia rolurile. “Elvira Godeanu muncește stăruitor: știu aceasta autorii și regizorii care o cer cu insistență ca interpretă. Munca tenace – iată secretul acestei existențe ferite de fanfarele kermesselor sau de omagiile saloanelor.”(1)

Fiind convinsă încă din primii ani ai cinematografului că “posibilitățile pe care le oferă cinematograful sunt infinit mai mari decât teatrul” (2), Elvira Godeanu s-a lansat entuziastă și în aventura producției primelor filme românești. A debutat pe marile ecrane în filmul “Maiorul Mura” (1928) – alături de Victor Antonescu, Gheorghe Timică, Jean Georgescu și Marietta Sadova. Un an mai târziu a jucat în coproducția româno-austriacă “Povara”, o melodramă regizată de Jean Mihail și în care îl avea partener pe Valentin Valentineanu. În anul 1930 Elvira Godeanu a jucat în “Ciuleandra”, primul film sonor românesc, ecranizare a romanului omonim al lui Liviu Rebreanu. 

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu în Zoe..
Cel mai important rol însă a fost cel al Zoei Trahanache din ecranizarea comediei lui I.L. Caragiale “- O scrisoare pierdută”.  Acestui film clasic românesc - produs în anul 1953 și regizat de Sică Alexandrescu -  îi datorează Elvira Godeanu – pe nedrept poate tinând cont de nenumăratele roluri memorabile jucate pe scenele bucureștene - imaginea cu care a rămas în memoria iubitorilor de teatru și film: “Distincția pe care o aduce interpretarea Elvirei Godeanu în rolul Zoei este dată de pecetea de sentimentalism al unei maturități ce face de rușine pasiunea sau plictisul prin care femeia își justifică legătura sentimentală cu Tipătescu.”(4)

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu pe aripile unui avion
 la școala de pilotaj de la Băneasa - 1932
Marea actriță s-a stins din viaţă în ziua de 3 septembrie 1991, la vârsta de 87 de ani. A fost înmormântată inițial în Bucureşti dar a fost reînhumată în anul 2015, cu onoruri militare, în cimitirul catolic din municipiul Târgu Jiu. În memoria ei, în vara anului 1993, a fost înfiinţat Teatrul Dramatic “Elvira Godeanu” din Târgu Jiu.



Elvira Godeanu și Gerge Vraca - 1932
Surse:
(1) F.O. Fosian - volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”
(2) Articolul - interviu “O seară cu Elvira Godeanu” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 iunie 1930
(3) Ion Golea - “Săptămâna teatrală” – rubrică din revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 octombrie 1936
(4) Elena Saulea – “Caragiale în viziunea autorilor de film



Citește mai mult... »

Despre film, gansteri și… București cu Edward G. Robinson

Autograful acordat de
 Edward G. Robinson
 revistei "Realitatea Ilustratâ"
Știați că Edward G. Robinson, unul dintre cei mai populari actori din anii de glorie ai cinematografului, s-a născut… în cartierul bucureștean Dudești? Distins în anul 1973 de Academia Americană de Film cu un Oscar onorific pentru întreaga sa activitate, actorul american de origine română Edward G. Robinson este clasat de Institutul American de Film pe locul 24 în topul vedetelor de sex masculin din cinematografia americană. Marele actor a jucat în 40 de spectacole de succes pe scenele Broadway-ului și în mai mult de 100 de filme, de-a lungul unei cariere de aproape 6 decenii. Deși este recunoscut ca fiind personificarea ideală a “gangsterului american” pe marile ecrane, Edward G. Robinson a întruchipat în rolurile jucate de-a lungul timpului o gamă largă de tipologii umane.

Edward G. Robinson - pe numele lui adevărat Emanuel Goldenberg - a fost cap de afiș în numeroase producții cinematografice, alături mari nume ale cinematografiei: Bette Davis (“Kid Galahad” - 1937), Humphrey Bogart (“Key Largo” - 1948), Marlene Dietrich (“Manpower” - 1941), Frank Sinatra (“A Hole in the Head” - 1959), Steve McQueen (“The Cincinnati Kid” - 1965), Gregory Peck (“Mackenna's Gold” – 1969), Charlton Heston (“Soylent Green” – 1973).

Reporterul Henry Doru al revistei “Realitatea Ilustrată” l-a întâlnit și l-a intervievat pe Edward G. Robinson în toamna anului 1936, la Paris:

 “Robinson e un om foarte simplu (e curios cum toți artiștii din America sunt simpli), cordial, surâzător, lipsit de acea ferocitate arătată în filmele sale, vorbește la perfecție franceza, germana și... românește.
 - Foarte drăguț din partea d-tale că ai venit să mă vezi. Am primit tot felul de ziariști și mă simt fericit că pot strânge mâna unui compatriot.
Inutil de a vă descrie stupefacția mea la auzul acestor cuvinte pronunțate de un actor celebru într'o românească perfectă.
 - Ca să schimb puțin din banalul interview, îi spusei eu, v'aș ruga să-mi vorbiți de d-voastră.

- Sunt născut în București, îmi declară Robinson, în strada Cantemir, am urmat școala la “Carolina și lacob Loebel" dacă îmi aduc bine aminte; la vârsta de 10 ani am părăsit țara împreună cu familia mea plecând în America (notă: Ed Robinson avea la data interviului 43 de ani). Părinții mei voiau să mă facă avocat sau comerciant. Am fost însă atras către scenă. Am jucat tot repertoriul de Ibsen, Strindberg. Cariera mea teatrală a început imediat după război. Am debutat într’o piesă patriotică, “Sous le Fue", unde interpretam trei roluri de soldați: francez, englez și belgian. Piesa aceasta a avut un mare succes la New-York și imediat după aceea mi se propuse să joc versiunea americană a piesei franceze “Un trou dans le mur".

- Cum ați ajuns la film ?
- Am jucat acum 5 ani o piesă de gangster, “Le Rackets", și după un succes imens pe Broadway am plecat în turneu. După o reprezentație la Los Angeles mi s'a făcut  propunerea să turnez un film într’un rol identic cu acela interpretat în piesă. Pe vremea aceea începu voga filmelor de gangsteri. Lesne de înțeles că am acceptat imediat și n'am stat pe gânduri... Și nu regret... lată-mă deci “teribilul gangster". Filmele acestea mi-au făcut o oarecare popularitate în lumea adevăraților gangsteri. Am primit numeroase scrisori de la celebrii gangsteri, scrisori de felicitare, însă și de amenințare ca să nu exagerez, dându-mi oarecare lămuriri asupra mentalității lor. Aceste lămuriri mi-au fost de mare folos. Am multe relațiuni cu adevărații gangsteri, nu vreau însă să se creadă că sunt un “vraie de vrai"…

Reporterul "Realității Ilustrate" Henry Doru
 alături de actorul Edward G. Robinson
- Vă mai aduceți aminte de București?
- Cum nu... Calea Văcărești, Dudești... strada Bradului... O coincidență nostimă: Când eram copil, jucam adesea cu camarazii mei de-a “hoții și gardiștii"... Devenisem “temut" prin loviturile de pumni ce le deam... Devenisem un fel de spaimă a cartierului... bine înțeles printre copii. Cine se gândea atunci că voi deveni în filme tipul reprezentativ al gangsterilor, care pe vremea mea îi numeam pur și simplu “hoți"? Cine se gândea atunci că astăzi voi face uz de pumni ca acum 33 de ani când umpleam strada și maidanurile cu strigătele noastre...
- Mai aveți rude în țară?
- Nu, am avut un frate care a murit în timpul războiului în armata română.
- Ca încheiere trebuie să vă fac o destăinuire... Numele meu nu este Edward
G. Robinson... ci Edy Goldenberg, născut în cartierul Dudești din București... Scrieți în revista d-voastră pe care aș dori s'o primesc regulat, că n'am uitat pe prietenii mei din copilărie și acei ce-și reamintesc sau au cunoscut acum 33
de ani la școala “Carolina și Jacob Loebel" pe un oarecare Edy Goldenberg, să știe că el este astăzi Edward G. Robinson. Spuneți că n'am uitat româneasca și că la New-York am mulți prieteni români. Regret că n'am timp, altfel aș fi venit în țară pentru câteva zile...”


Sursa: articolul “Ed Robinson” semnat Henry Doru – publicat în revista Realitatea Ilustrată” – numărul din 16 decembrie 1936.
Citește mai mult... »