Se afișează postările cu eticheta Artisti aproape uitati. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Artisti aproape uitati. Afișați toate postările

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Carabus


“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »

Povestea primelor teatre bucureștene

Teatrul de la Cișmeaua Roșie

Spre deosebire de cel din lumea occidentală, unde spectacolele de teatru au început prin a fi o modalitate de distracție populară și abia apoi s-au impus în lumea nobilimii, teatrul bucureștean a fost încă de la primele sale reprezentații o modalitate de recreere a clasei avute. Primele spectacole de teatru din București au fost organizate de Domnița Ralu, fiica lui Caragea Vodă, într-o sală a Curții Domnești. “Acolo se întâlneau boierii vremii, și sub auspiciile domnești petreceau seri din cele mai frumoase asistând la spectacole date în limba greacă de trupa Domniții”.(1) Repertoriul acestui teatru improvizat era stabilit de Domnița Ralu – care nu se sfia să urce ea însăşi pe scenă, interpretând câte un rol mai mărunţel - împreună cu Costache Aristia, conducătorul trupei. 





Spațiul de la Curtea Domnească era însă unul impropriu pentru reprezentații teatrale. De aceea, din inițiativa domniţei Ralu, a fost construită în 1818, “pe locul liber de la Cișmeaua-roșie”, o sală destinată organizării de baluri și de reprezentații teatrale “chiar în cuprinsul Palatului Domnesc, cam în colțul de astăzi al Căii Victoria cu strada General Berthelot. A fost o sală foarte simplă, lipsită complet de ornamentație și în care cuvântul românesc n’a răsunat niciodată, cele vreo câteva piese jucându-se fie în grecește, fie în franțuzește”.(2)



Până prin 1830 spectacolele de teatru au fost organizate mai mult prin casele boierești (în casele boerului Nicolae Ghica mai cu seamă). “Dar cum omul întotdeauna caută un confort, cum aspiră continuu spre mai bine, și elevii și auditorii de la clasa lui Aristia în dorința de mai bine, nu se mulțumiră cu câteva scene făcute în strâmtoarea clasei, ci închiriară o sală mai mare, a Pitarului Andronache, de lângă Sărindar. Noua sală era un fel de teatru al celor mulți, acolo având accesul oricine, spre deosebire de teatru pe care în același timp îl întreținea Aristia în casele Vornicului Nicolae Ghica, unde era un teatru numai pentru nobilime. (…)Bucureștii aveau în stagiunea 1830-1831 trei teatre în care se juca în patru limbi: în italiană pe scena lui Kreiwig, în românește pe scena din casele lui Ghica, iar pe scena Pitarului Andronache se juca în grecește și franțuzește.”(1)

Teatrul Momolo



Venise așadar timpul pentru a se construi în București o sală de teatru cu caracter permanent, destinată publicului larg: “Cam peste douăzeci de ani s’a inaugurat în București a doua sală de teatru – Teatrul Momolo – unde în anul 1834 elevii școlii Filarmonice au jucat prima piesă în limba românească.

Pe locul, proprietatea lui Iordache Slătineanu – în colțul pe care-l face actuala stradă Edgard Quinet cu strada Academiei – bucătarul italian Ieronim Momolo a clădit acest teatru, acum mai bine de o sută de ani. Clădirea avea ziduri de paiantă cu moloz și era căptușită cu scânduri. Sala, lunguiață și cu tavanul jos, avea un rând de loji, despărțite între ele cu un stâlp de lemn pe care era așezată o lampă. Teatrul Momolo avea cincisprezece rânduri de bănci, învelite cu chembrică (notă: țesătură subțire de bumbac, vopsită într-o singură culoare și bine apretată), formând cele trei staluri. În fund era galeria pe șapte trepte, cu lavițe goale de lemn. Lângă scenă de afla loja domnească, îmbrăcată în roșu, iar peste drum de această lojă, față’n față, erau trei canapele în care lua loc Curtea.



Luminatul sălii se făcea cu ulei de rapiță și cu lumânări de seu. Când venea Vodă la teatru - și lucrul se întâmpla des când nu era amenințat cu mazilirea – lumânările de seu erau înlocuite cu lumânări de ceară. Când Vodă își făcea apariția în teatru, întreaga sală se ridica și striga de trei ori în șir: Trăiască Măria Sa! Cum candelabru nu exista, mai târziu s’au aninat niște lămpi – în sală era cam întuneric. Scena era mare – s’ar putea spune prea mare pentru cele câteva decoruri pe care le avea teatrul. Actorii se îmbrăcau în trei camere și actrițele de-a valma în două. Alături de sala de spectacol era bufetul. Prin colțuri erau așezate sobe de fier și de zid. Garderobă nu exista și de aceea feciorii, cu hainele pe braț, își așteptau stăpânii fie pe stradă, fie la intrarea teatrului.”(3)

Primul spectacol în limba românească



După cum am văzut deja, spectacole de teatru în limba română se mai jucaseră în București – în spații particulare însă, spectacolele fiind destinate doar unui public restrâns. Se născuse însă ideea creării unui teatru naţional. În anul 1831, Ion Câmpineanu, păstrător al documentelor fostei “Societăţi Literare” de la Braşov, precum şi ale „Risipitei Societăţi Literare” din 1827, are iniţiativa înfiinţării “Societăţii Filarmonice”, care va funcţiona oficial începând din anul din 1833. 


Printre fondatori se numărau Ion Heliade Rădulescu şi Costache Aristia. La început, Societatea Filarmonică a funcţionat în casa lui Ion Câmpineanu. Filarmonica avea ca scop crearea unei „şcoli de declamaţie şi de muzică vocală”. Inaugurarea şcolii a avut loc la 15 ianuarie 1834. Profesorii acestei școlii de teatru au fost: Ion Heliade Rădulescu, director și profesor de literatură și mitologie, Costache Aristia, care preda “mimică, declamațiune și limba franceză”, Bongianini, “profesor de musică”, Costache Michalache, profesor de limba română, Schlaf, “piano”, Duport, preda “danțul și scrima”, Winterhalter, profesor de istoria artelor, secretar și bibliotecar.(4)


Tinerii care au studiat la această școală au fost actorii primei piese de teatru jucate “în limba românească” și destinată publicului larg. Premiera a avut loc la București, în 29 august 1834, la teatrul Momolo. Piesa jucată, “Fanatismul sau Mahomet prorocul” de Voltaire, tradusă în română de Ion Heliade Rădulescu, a fost un mare succes. A doua zi ziarul „Curierul Românesc” scria: “era cu neputinţă să descrie cineva patriotismul şi naţionalitatea ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entuziasmul şi aplauzul cel mare la sfârşitul fiştecărui act…


Mertă să menționăm și protagoniștii acestui eveniment:


Doamna Caliopicântând Cavatina din opera Piratul de Bellini, a dat cele mai mari nădejdi de izbutire la muzică și tot parterul rămânând mulțumit de glasul cel dulce și mare al cântăreței românce”.

Nicu Andronescu - în rolul lui Mohamed – “carele în toată rola a dat cele mai mari nădejdi de perfecție, înfățișând pe cât se poate de bine ambiția, diplomația, impostura, gelozia și acel caracter sângeros”.

Ioan Curie - în rolul lui Zopir – “a arătat toate sentimentele câte insuflă pe un cetățean, patriotismul, virtutea, iubirea de fiu și characterul acel trufaș care însuflețește pe un vrăjmaș vrednic de cinste”.

Diamand Nicolae – în Zeid – “a dat nădejdile cele mai mari, prin vioiciunea sa, că pe curând vom vedea pe scena românească pe Orest, pe Hamlet, pe Brutus și alții, și cu cea mai vie expresie a zugrăvit fanatismul și amorul”.

D-ra Ralița Michalache – în Palmira – “care când s’a pus în pension atunci a început și slovenirea, care în vreme de șapte luni trecute, cu cea mai mare silință și repejune, a sărit de la cetit la rola sa îndestul de grea, ca să zugrăvească smerenia, amorul cel mai înfocat, fanatismul acela femeesc și copilăresc în sfârșit”.

Michalache Costache - în Omar – “și-a săvârșit a sa rolă cu cea mai putincioasă scumpătate, zugrăvind toată diplomația unui ministru, și ceea ce dă și mai bună nădejde este că în gura sa nici decum nu se auzia rima versurilor”.

Costache Dumitru - în Fanor – “a dat asemenea nădejdi minunate de a înfâțișa un sfetnic domolit și povățuitor, și asemenea versurile în gura sa, făcând să se audă a lor armonie, își ascundeau rima”.

Triumful de care s-a bucurat reprezentația de la Teatrul Momolo din 29 august 1834 a deschis Societății Filarmonice drumul “destinat construirii unui Teatru Național”. Aveau să treacă însă aproape două decenii până când, “după continue sforțări care au fost încununate de succes tocmai în 1852”, a fost inaugurat Teatrul Național din București.(4)

Surse:

(1) I. Xenofon – “Filarmonica de la 1883” – studiu publicat în anul 1934 de editura “Munca literară” din București 
(2) Ioan Massoff – „Istoria Teatrului Național din București” - studiu publicat în anul 1937 de editura librăriei “Universala” Alcalay&Co. București;
(3) Ioan Massoff – „Teatrul Momolo” – articol publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, nr. 6 - 20 iunie 1945
(4) George Băiculescu și Ioan Massoff – „Teatrul românesc acum 100 de ani” - studiu publicat în anul 1935 de editura „Vremea”



Citește mai mult... »

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu

Marioara Voiculescu a fost fără îndoiala una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F.O. Fosian o caracteriza astfel: Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.(1)


Primii ani

Marioara Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, svăpăiată”, motiv pentru care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”. Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza astfel: “Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul 1929 revistei “Realitatea Ilustrată”:



“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:
- Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!
Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.”(2)


Marioara Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre LiciuÎn anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul Julietei din “Romeo și Julieta”.  A urmat rolul principal din “Casta-Diva”. Perioada este evocată trei decenii mai târziu în interviul din “Realitatea Ilustrată”:

“- Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta din “Romeo si Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.
- Care a fost prima piesă în care ați jucat?
- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam, din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă: regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.
- Cui îi datorați d-v. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?
- Lui Gusti.”(2)

Amintiri vesele, amintiri triste

În anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de personaje pe cele mai importante scene ale țării. A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Pentru că nu îmi propun să fac în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustratăîn anul 1929:


“- Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.
- Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.
- Totuși, vă rog o amintire veselă.
- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de imprejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia imite la această scenă cântecul privighetorii, cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului, cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am jucat la Huși “Romeo și Julieta”.
- O întâmplare tristă?...
- Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…
- Care a fost prima d-voastră dragoste?
- Nu m'ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul e cu atât mai tragic pentru noi.
- Ce proiecte aveți pentru viitor?
- Să fac teatru și numai teatru.
- Cinematograful nu vă atrage?
- Îmi place, dar nu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele… “

Visul Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată (a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit niciodată. Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr”.(3)

Surse:

(1)        F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941;
(2)        Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
(3)        Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.




Citește mai mult... »

Ion Iancovescu – regele de altă dată al comediei

Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost fără îndoială unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. Într-o carieră artistică care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F.O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: “Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.


Ion Iancovescu s-a născut la Cozia în anul anul 1889. Gimnaziul l-a urmat la Râmnicu Vâlcea: “- Îmi plăcea școala – îmi spune Ion Iancovescu evocând anii copilăriei – nu pentru că aș fi îndrăgit cartea – ci pentru că aveam prilejul să străbat, într’o trăsură boiererească la care erau înhămați patru cai înaintași cu clopoței și coroană pe hamuri, moșiile noastre.”(1) Marele actor de mai târziu și-a continuat studiile la Liceul Sf. Sava din București și mai apoi la Conservatorul din București în clasa maestrului Nottara. După terminarea Consevatorului și câțiva ani ani petrecuți în Italia, Ion Iancovescu s-a angajat ca stagiar cl. III-a la Teatrul Național”. A debutat în piesa “Nepoftitul”:
“- Aveam un rol mut - îmi spune Ion Iancovescu – intram, furam niște țigări… și ieșeam cu aplauze…
A jucat apoi cu mare succes în “Banii” și a obținut un adevărat trimf în “Cometa”. În seara premierei acestei piese, regretatul Liciu i-a spus:
- Acum o oră nu erai nimic… și acum ești celebru!
La care Iancovescu răspunde:
- Vă înșelați asupra persoanelor: acum o oră Anghel și Iosif (notă: autorii piesei de teatru “Cometa”) nu erau nimic… Eu i-am făcut celebri!... (1).

Ion Iancovescu și Pola Illéryîn în "Parada Paramount" 
Ion Iancovescu a fost o figură importantă a societății bucureștene interbelice și de asemenea un mare caracter. Atunci când i s-a propus să preia catedra de artă dramatică a Conservatorului din București, catedră ocupată până atunci de maestrul C. I. Nottara, Ion Iancovescu a refuzat spunând“-Eu să iau catedra maestrului meu? Cine ar cuteza să facă una ca asta?”.(3)

În timpul Primului Război Mondial Ion Iancovescu a luptat și a fost rănit, fiind încorporat în Regimentul 40 Infanterie Bazargic. După încheierea păcii a urmat o carieră cu adevărat extraordinară. A făcut parte din Compania Bulandra, a înființat propriile companii de teatru (Teatrul Mic, Fantasio etc.), a jucat nenumărate roluri pe cele mai importante scene ale țării (Național, Comedia, Modern etc.). Ion Iancovescu – Puiu cum era cunoscut de apropiați – a fost și unul dintre primii actori români care au făcut cinematografie. A debutat pe marele ecran în “Culesul viilor” (1913). A urmat  “Țigăncușa de la iatac” (1923) și a jucat mai apoi în “Parada Paramount” (1930) alături de celebra Pola Illéry. Rolul care l-a păstrat cel mai bine însă în memoria publicului a fost cel al “Flașnetarului” din pelicula “Două lozuri” (1957).

Ion Iancovescu
Voi încheia cu câteva pasaje dintr-un articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”, articol care îi are în prim plan pe Ion Iancovescu, pe soția acestuia – actrița Țoța Yann, și pe... Mouche – cățelul lor mult iubit:



Văzând că nu poate scăpa, Ion Iancovescu și-a aruncat o pijama pe umeri.
- Ce vrei Marg?
- Un mic interview. Nu pierzi nici măcar câteva minute.
- Uite ce e. Vino, mâine spre ora dejunului la mine acasă. Acolo suntem mai în voie. Îți servesc și o țuică de la Cozia, îți arăt și fotografia culei în care m'am născut.
A doua zi, la ora douăsprezece, pe cine întâlnesc pe Sărindar prin preajma cafenelei Capșa? Pe Iancovescu îmbrăcat în originalul palton sosit nu de mult de la Londra.
- Cum ne-a fost vorba?
- Du-te acasă că vin și eu imediat.
- Mi-e teamă că ai să uiți. Reporterul fotograf poate fi prins greu... și duduia Toța... și Mouche.
- Du-te... du-te... când am spus odată. Nu mă țin eu de cuvânt, e drept, dar nu sunt lipsit de bun simț.
În ziua aceea eu am fost aceea care am îmbrățișat alte drumuri. Abia în cea următoare sunam la ușa unuia din apartamentele etajului doi ale “Clădirii Românești" din Piața Senatului. O apariție tânără, suplă, învăluită într'un peignoir rose mi-a deschis: duduia Toța, tovarășa de viață a artistului.
- Iancu nu este acasă, dar trebuie să vină la masă. Te rog așteaptă.

Ion Iancovescu și...
"Mouche, cățelul adorat"
Dintr'un colț a țâșnit ca o sfârlează Mouche, cățelul adorat. Cu lăbuțele îmi îmbrățișează brațul, trudindu-se să-mi crâmpoțească între dinți stofa hainei. Stăpâna încearcă să-l îndepărteze, dar mârâielile lui o intimidează. Cu un capac de la o cutie de țigări îi aplică corecția meritată, servindu-se în același timp de el și ca scut de apărare. Mergem apoi prin toate încăperile, până la bucătăria cu cimentul curat ca'n palmă. În sufragerie doi porumbei uscați, prinși în perete, îmi izbesc privirile.
- “Port-bonheurul" nostru, cumpărat din Italia. Aici nu-i încă aranjat. Sufrageria spaniolă comandată la Paris nu ne-a sosit încă…
Încerc s'o iscodesc asupra vieții dusă de soțul ei, asupra obiceiurilor lui, dar ea înalță copilarește din umeri, eschivându-se în fața oricărei întrebări.
- Eu nu știu nimic. Vorbește cu Iancu. El e atât de drăguț.
Dar nici în ziua aceea n'am putut prinde nimic pentru scopul vizitei mele și întorcându-mă acasă surâzând, mi-am amintit de actorul care cu două zile înaintea premierei unei piese originale, supraveghind jocul celorlalți actori, când i-a venit replica, și-a prins partenera de talie, mulțumindu-se numai să mimeze rolul.
- Astăzi facem doar arhitectura piesei! - a strigat el, adresându-se indirect autorului. Azi doar mimăm… Mâine învățăm rolul.
Iar când un tânăr actor care-și făcea stagiul militar a cerut voie directorului Iancovescu să lipsească de la repetiție, acesta i-a răspuns:
- Eu mi-am făcut armata numai la închisoare, iar când scăpam, fugeam. Dacă pleci, te înlocuiesc.

"Le Figaro" -  6 februarie 1937
Actorul a plecat, iar Iancovescu, chiar din clipa aceea, a uitat de amenințare, cum uita să-și achite datoriile care nu-l strângeau prea puternic în chingi, cum uita să apeleze în momente critice la cei pe care îi blagoslovea cu daruri de preț, cum uita pe cei pe care îl bârfeau, etc. etc.
Cât de neînsemnată e suma primită la sfârșitul fiecărei luni, pentru omul care bea zilnic peste șaizeci de cafele, fumează peste o sută douăzeci de țigări de cea mai fină calitate, cumpără peste o duzină de jurnale, face de câteva ori drumul cu taximetrul de piață, până la locul unde-și are garată mașina. Iar dacă o întâmplare neprielnică i-a scos în cale, printre obiectele dintr'o vitrină, un bibelou pe care-l socotește operă de artă, sufletul i se leagă de el, îl acontează și își scoate în grabă din casă ultima sumă de bani, chit că a doua zi începe vechea poveste a împrumutului.
Iancovescu e un prea mare artist, pentru ca nevinovatele-i capricii să nu-i fie tolerate. Nu-i place să se vorbească mult de el, pentru că tot ce spune e cu tâlc și de spirit. Nu-i place să-i faci o rugăminte cu umilință sau cu respect exagerat. Într'o formă lapidară, artistul își expune profesia lui de credință. O redau mai jos:
- Cum joc? Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obișnuință, cu ușurință, cu plăcere, ca să plac publicului și mie. Ce prefer? Să țin conferințe. Pentru ce? Pentru că sunt sigur că după două minute toți adorm. Ce nu-mi place? Criticii!”. (2)


Surse:

(1) F. O. Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”
(2) Margareta Nicolau – articolul “Regele glumei” - publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată
(3) V. Maximilian – “Evocări

Citește mai mult... »

Jean Yonnel: Un copil al Bucureștilor - societar al Comediei Franceze

Jean Yonnel (n. 21 iulie 1891, București – d. 17 august 1968, Paris) – pe numele său adevărat Jean-Estève Schachmann – a fost un renumit actor francez de origine română. El a fost unul dintre cei 4 actori români care au avut privilegiul de a deveni societari ai Comediei Franceze (alături de Maria Ventura, Eduard de Max și Elizabeth Nizan). Un articol intitulat “Viața lui Yonnel – Copil al Bucureștilor și societar al Comediei Franceze” – semnat de Ioan Massof și publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 19 martie 1940 – ne dezvăluie în parte biografia marelui actor, mai puțin cunoscută astăzi:
  
Comedia Franceza
Copilăria

Yonnel s’a născut în București, în strada Știrbey Vodă. Fiu al unui medic cu stare, unul dintre cei mai populari doctori ai Capitalei – doctorul Schachmann, scoborâtor al unei vechi familii bucureștene – Yonell (nume de scenă care nu e altceva decât transpunerea franceză a românescului Ionel) a învățat clasele primare acasă, dând examen, cum se spune, în particular. Clasa întâia de liceu a făcut-o la “Lazăr”. Murindu-i mama, de foarte tânără, Yonnel a fost trimis la Paris, intern al vestitului liceu “Louis le Grand” când avea doar 13 ani. În ultimul an, înaintea examenului de bacalaureat la Filozofie, o simplă întâmplare – mai bine spus o minge – a hotărât soarta tânărului care răbdase cu stoicism regimul foarte sever al internatului.

Unul care declamă “Cyrano”

Yonnel, împreună cu mai mulți colegi, bătea mingea în curtea liceului, așa cum o bătea și pe ulițele Bucureștiului. Mingea a căzut într’un canal. Colegii l-au rugat să urce în cameră și să aducă o altă minge. Intrat în cameră, Yonnel a dat de un coleg care țipa de unul singur: chipurile declama din “Cyrano”.
- Ce faci?
- Mă pregătesc pentru Conservator și iau lecții cu Alexandre.

Comedia Franceza
Alături de tătăl său - doctorul Schachmann
Afirmația aceasta a avut darul să arate tânărului bacalaureat o lume minunată, de un farmec irezistibil. În acel moment s-a născut actorul. Partida de minge a rămas nesfârșită iar strigătele camarazilor din curte nu puteau fi auzite de junele care, uitând cu totul pricina venirii lui în cameră, privea parcă fermecat la prietenul care “se prepara” pentru Conservator. Yonnel a luat nestrămutata hotărâre să se facă actor. După ce și-a luat bacalaureatul, încurajat de prietenul său, s’a prezentat la Conservator. A fost socotit “admisibil” dar amânat pentru că era prea tânăr.

La arme

Tatăl, aflând de gândurile fiului, pe care nădăjduia să-l facă doctor, pentru a-l obliga să revină în țară, l-a înscris voluntar în Regimentul 2 Cetate. Yonnel s’a reîntors în țară pentru a-și face stagiul militar, dar elegantul artilerist era tiranizat de același gând: să urce pe scenă. Doctorul își înscrisese fiul la Facultatea de medicină, dar acesta pândea întâiul prilej pentru a pleca la Paris. Cum tatăl, dându-și seama că feciorul mai mic nu s’a însănătoșit pe deplin de gândul năstrușnic de a se face actor, i-a retras orice subvenție, Yonnel, aflând că Petre Carp prietenul familiei sale pleacă la Paris, s’a urcat în același tren, implorând pe conu’ Petrache să-i cumpere bilet. Carp, impresionat, i-a cumpărat bilet și i-a oferit și 200 de lei.

Comedia Franceza
Jean Yonnel în timpul stagiului militar

Ar fi o crimă să nu faci teatru!

Cu o săptămână înantea examenului de admitere la Conservator, Yonnel s’a prezentat la Alexandre, societar al Comediei Franceze. Acesta, ascultând povestea tânărului robit de focul rampei, a spus că nu vrea să își ia răspunderea și că dorește să afle și părerea lui Mounet Sully. Acesta, convins, a spus: “Ar fi o crimă să nu faci teatru!”

Comedia Franceza
Pe scena Comediei Franceze în "La Reine morte" - 1942
Yonnel a fost admis în clasa bătrânului maestru Leitner. Neprimind însă nici un ban de acasă, elevul de Conservator se angajează cu 70 de franci pe lună la Teatrul “Cluny”, unde a cântat într’o revistă, apoi cu 50 de franci la Teatrul “Moncey” – unde a jucat rolul Umbrei din “Hamlet”, pentru ca în lunile fără angajament să cutreiere Parisul, mulțumindu-se doar cu câțiva cartofi copți hrană pentru toată ziua. Dar avea 20 de ani, purta lavalieră, părul mare și nu se plângea, ba era chiar mândru! A absolvit Conservatorul dând examen cu Oreste în Misantropul și luând premiul întâi, ceea ce îi dădea dreptul la un angajament la un teatru de stat. Nu a fost însă angajat, în ciuda intervențiilor stăruitoare ale lui Eduard de Max care nu înceta să îl încurajeze: “Tu vei fi urmașul meu!”.”

La Verdun

“A sosit războiul. Yonnel s’a reîntors în țară; tatăl, văzând că n’o scoate la capăt, l-a iertat. A stat în România 2 luni, gata să răspundă la orice chemare a patriei. Crezând însă că România va rămânea neutră, s’a reîntors în Franța și s’a angajat în Legiunea străină. A luptat la Verdun, a fost rănit de două ori și a fost decorat.

Comedia Franceza
În lista societarilor din anul 1930 ai
Comediei Franceze (alături de Maria Ventura)
După război a fost angajat la Odéon, unde a jucat clasici, o piesă de Paul Géraldi, Emil Fabre. Pe urmă a jucat pe numeroase scene, între care și la teatrul Sarei Bernhardt, alături de marea artistă, în piesa “La Gloire” a lui Maurice Rostand. În această piesă a jucat de 150 de ori, apoi a plecat în turneu la Bruxelles. Purtat pe brațe de mulțimea entuziastă, alături de divina Sarah, aceasta i-a strigat: “C’est la gloire aussi pour vous Yonnel!”.”

În casa lui Moliere

La Comedia Franceză a fost angajat în ziua de 15 ianuarie 1926, fără să i se pună condiția – așa cum i se pusese cu prilejul altor oferte de intrare în casa lui Racine – a naturalizării. A debutat în “Cidul”. A apărut apoi în Orest, Fantasio, Chatterton, Sapho, Marionetele. A jucat alături de marea sa compatrioată Marioara Ventura. Publicul entuziasmat luase obiceiul să-i însoțească aparițiile pe scenă cu strigătele: “Societar! Societar!”. În 1929 Yonnel și-a văzut visul împlinit: a devenit societar al primului teatru al Franței, al primului teatru al lumii. Și și-a mai împlinit și un alt vis, scump inimii sale: să fie sărbătorit și pe glorioasa scenă a României.”

Comedia Franceza
În "Les Nuits blanches de Saint-Petersbourg"
 alături de Gaby Morlay - 1937
A urmat o carieră de excepție pe scena Comediei Franceze, al cărei Decan a devenit în anul 1954. La pensionare, în anul 1956, a fost declarat societar onorific al primei scene franceze. Între anii 1942 și 1962 Jean Yonnel a fost profesor al Conservatorului Național Superior de Artă Dramatică din Paris.
Jean Yonnel a fost de asemenea și un iubit actor de film. După debutul pe marile ecrane din scurt metrajul “Le Crime enseveli” (1913) au urmat mai mult de 20 de apariții în producții cinematografice. Dintre marile succese amintesc doar “Amok” (1934) în care a jucat alături de Marcelle Chantal, “Les Nuits blanches de Saint-Petersbourg” (1937), parteneră fiindu-i Gaby Morlay sau filmul pentru televiziune “La Reine morte” din anul 1961.

Comedia Franceza
Jean Yonnel la o recepție organizată la Ambasada Franței 
ascultându-l pe maestrul naiului  Fănică Luca



Citește mai mult... »