Se afișează postările cu eticheta Branduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Branduri. Afișați toate postările

Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric cu acest nume, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.


Nava-școală Mircea

Pentru a asigura marinarilor români un loc în care să își facă ucenicia, statul român a comandat în anul 1882 unui șantier naval din Anglia ("Thames Iron c-ie Worlds) construcția unei “școli plutitoare”. Această navă a fost botezată “Mircea” de către Ion Ghica, ambasadorul României la Londra în acei ani. Jean Bart – marele prozator român - descria această bijuterie a flotei românești:  “Mircea este o corabie cu pânze, tipul de navă numit brik, cu velatura completă. Deplasament 360 de tone. O mică mașină pentru manevra în porturi. Viteza maximă este de 13 mile pe oră. Un echipaj de 100 de marinari, majoritatea copii din școala de marină și ofițeri tineri. O mică navă de lemn cu pânze; dar ce rar se mai poate întâlni azi pe căile mării, printre feluritele bastimente, între tipuri monstruoase de mașini flotante, o asemenea navă cochetă, un voalier cu forme rotunde și elegante, având o velatură măreață, armonică, perfect echilibrată”.

Bricul Mircea în Bari, la chei
De-a lungul unei vieți de aproape șase decenii, bricul Mircea a fost casă și școală pentru mai mult de 50 de promoții de marinari români. În această perioadă, îndelungată pentru o corabie cu pânze, cocheta navă a participat la numeroase regate și concursuri. În toate porturile prin care ancora, Mircea atrăgea atenția și admirația marinarilor atunci când apărea ca o lebădă grațioasă în mijlocul greoaielor escadre de mastodonți cuirasați”. Dar nu numai de admirație a avut parte bricul Mircea: “prin multe furtuni a trecut Mircea, și a rezistat totdeauna, înfrunând urgiile vremurilor”.


Furtună în “cazanul Mării Negre”

Bricul Mircea înfruntând o furtună
Cea mai mare cumpănă prin care a trecut bricul Mircea a fost o furtună din anul 1888. Jean Bart povestește: “În dimineața zilei de 19 mai 1888, Mircea pleacă din Sulina cu provizii pe timp de trei zile. Marea calmă, timp admirabil. A doua zi se găsea în dreptul Constanței. Face o voltă în vânt cu intenția de a lua drumul spre Insula Șerpilor pentru a intra din nou în Sulina. Se făceau manevre cu pânze pentru a pregăti copiii din școala de marină în vederea unei călătorii mai lungi ce aveau să facă în acel an în Mediterana. Din senin se stârni un vânt de la Nord, care sufla în față. Mircea nu mai putea înainta, bătea pe loc în dreptul Capului Midia. Își schimbă direcția spre Est. Vântul se întărea schimbându-se peste noapte într’o cumplită tempestă. Nimic nu se mai recunoștea. În bezna unui iad întunecat în care licărea numai fosforescența valurilor uriașe, Mircea se sbătea de moarte: corpul scârțâia, gemea la fiecare isbitură, și întreaga arboradă, frânghii și macarale, urlau înfiorător în noaptea aceea stranie, în care părea că se apropie sfârșitul lumei. Spre dimineață o ploaie torențială unea cerul cu marea de parcă se rupseseră zăgazele văsduhului. Mircea căzuse în drumul coadei unui ciclon. Trei zile și patru nopți s’a luptat între viață și moarte. Patruzeci de vase cu pânze s’au înecat atunci din cauza acestei furtuni rămasă celebră în părțile Mării Negre.

Bricul Mircea M.S.R.
(...)Mircea era cu totul inundat; îmbarca pachetele de apă prin ambele borduri; în compartimentele din provă apa ajunsese aproape de un metru, pompele nu mai dovedeau. Valurile isbeau ca loviturile de tun. Catargul din provă sta prăbușit cu toată arborada pe punte. Barca balinieră a fost sfărâmată la postul ei. Tunurile s’au demontat pentru a fi aruncate mare. Cabina bucătăriei smulsă umbla pe punte purtată dintr’un bord în altul.

(...)În țară jale; se svonise că Mircea s’a înecat. Părinții își plângeau copiii pierduți pe mare, nimeni nu putea da nici o lămurire; se știa că a plecat pe mare și nu s’a mai întors.

După aproape patru zile de luptă, atât de încercatul bric Mircea a reușit să scape din furtună: într’un hal de plâns, dar falnic ca un erou rănit, Mircea, cu un catarg lipsă, cu pânzele sfâșiate, cu bărcile sdrobite, defilă admirat în ovații prin fața vapoarelor care nu îndrăsniseră pe timpul furtunii să iasă din Bosfor și să înfrunte Marea Neagră”. Impresionat de eroismul marinarilor români aflați sub comanda Amiralului Eustațiu în lupta lor cu ciclonul și de calitățile navei-școală Mircea, sultanul Abdul Hamid a asigurat, fără plată, executarea tuturor lucrărilor de reparație necesare pentru readucerea la viață ale bricului.


Noul bric Mircea

Noul bric Mircea
Furtuna din anul 1888 nu a fost singura încercare prin care a trecut Mircea. “Furtuna din fața insulei Cipru, când era să cădem în mijlocul unei trombe marine. Furtuna de la Rodos, când am salvat din naufragiu o corăbioară grecească. Echipajul nu mâncase de 5 zile, marinarii noștri miloși le dădeau din mâncarea lor. Înămolirea pe bancul de la Capul Midia” sunt doar câteva dintre acestea – cele pe care le-a trăit Jean Bart în timpul stagiului său pe nava-școală.

După un serviciu de 56 de ani în slujba marinei românești, în luna mai a anului 1938 bătrânul bric Mircea a predat ștafeta noii nave-școală care purta același nume, dar care era construit din oțel de această dată. Și a primit, ancorat cuminte în cheiul de onoare al portului Constanța, salutul respectuos al noului bric Mircea care sosea atunci în port.

Sursa: Jean Bart – articolul „Viața unei corăbii românești” – publicat în revista de cultură “Boabe de grâu” – numărul din luna martie 1931



Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism

Jacques M. Elias
Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care şi-a lasat prin tetament întreaga avere Academiei Române. Donaţia a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită să fie ajutaţi”. 
Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din Bucureşti în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat a fi întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. “Jacques M. Elias (...) nu s'a însurat niciodată, permiţându-şi de asemenea prea puţine bucurii în viaţă. Până la adânci bătrâneţe — a murit în varstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaş al averii sale, un soi de administrator. Reţeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUEŞTI MAI PUŢIN DECÂT CÂŞTIGI !”


Averea bancherului Jaques M. Elias

Jacques M. Elias
La data morţii sale, averea bancherului Jacques M. Elias - impresionantă pentru acele vremuri – era răspândită pe întreg mapamondul: Austria, Iugoslavia, Bulgaria, Germania, Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii. În anul 1939 statul român făcea încă demersuri pentru încasarea unor mari sume de bani din Grecia, Italia, Turcia şi Pretoria. Doar averea din România deţinută de marele bancher, estimată în 1923, anul decesul acestuia, era de aproape 150 de milioane de lei aur. Ea se compunea în principal din: “Domeniul Sascut-Bereşti, teren arabil şi păduri în suprafaţă totală de 1.300 hectare, moşia Dârvari, teren arabil de 348 de hectare, hotelul “Continental” din Bucureşti, hotelul “Patria” din Bucureşti, casa şi mobilierul din strada Corabiei 1, casa şi mobilierul din str. Carol 35. Prăvăliile din str. Lipscani 82 şi 84, casa din Banu Mărăcine 5, mobilierul hotelurilor “Continental” şi “Patria”, terenurile Burilianu din Şoseaua Kisselef.” Ca să vă faceţi o idee şi în privinţa averii din străinătate a marelui filantrop, o să vă spun că doar în Austria acesta deţinea 9 imobile mari, situate în centrul Vienei. În total 1300 de camere, magazine, birouri etc. – a căror valoare era estimată la 22.798.687 lei şi care produceau o chirie anuală de 342.640 lei aur.


Testamentul lui Elias

Intrarea in spitalul Elias - 1939
Jacques M. Elias şi-a întocmit testamentul în 2/15 decembrie 1914, aşadar cu nouă ani înainte de deces. Testamentul cuprindea următoarele prevederi: “Institui legatar universal Academia Română, căreia îi las toată averea mea mobilă şi imobilă, fără de nici o rezervă, oriunde s’ar afla această avere în ţară şi în străinătate. Impui legatarului universal următoarele sarcini:
Să înfiinţeze şi să stăruie a se recunoaşte ca persoană juridică o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică numită „Fundaţia familiei Menachem H. Elias” (notă: Menachem H. Elias a fost tatăl lui Jacques M. Elias) cu sediul în Bucureşti. Va înzestra această fundaţie cu toată averea mea, după ce se va deduce sarcinele succesiunii şi legatele perticulare.
„Fundaţia familiei Menachem H. Elias” va avea de scop a întemeia, întreţine, desvolta sau ajuta instituţiunile de cultură, de preferinţă de cultură practică, precum şi opera de asistenţă publică şi de binefacere, ca de exemplu burse la copii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor de preferinţă prin muncă, etc..
În special va avea obligaţia de a construi şi de a întreţine în Bucureşti un spital cu cel puţin una sută paturi, în condiţiunile cele mai moderne şi perfecţionate; acest spital se va numi: „Spital fondat de Familia Menachem H. Elias”. În acest spital se vor primi bolnavi de ambe sexe, israeliţi şi de orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite. Va construi şi întreţine tot în Bucureşti un gimnaziu şi o Şcoală profesională pentru elevii israeliţi şi de orice altă credinţă. Atât gimnaziul cât şi şcoala profesională se vor numi „Gimnaziul fondat de familia Menachem H. Elias” şi „Şcoala Profesională fondată de familia Menachem H. Elias”.”

Mesajul adresat post-mortem de Jacques M. Elias rudelor sale a fost:
“ - Eu am numai rude bogate - spunea el. Ce rost are să le las moştenire. Invit pe toţi membrii familiei mele să contribuie la această operă culturală şi filantropică.”


Fundaţia familiei Menachem H. Elias

Deşi prevederile testamentare erau foarte clare recuperarea averii filantropului şi înzestrarea noii fundaţii s-a făcut cu multă dificultate. Asta în primul rând pentru că “67 de persoane, ce se pretindeau a fi rude sărace, până la al 8-lea grad, ale defunctului Elias” au contestat testamentul acestuia. Valorificare averii din străinătate s-a făcut de asemenea cu greutate. Cu toate acestea comitetul de conducere al fundaţiei înfiinţate de Academia Română – din care făceau parte printre alţii prof.dr. Gr. Antipa, principele Barbu Ştirbey, ministrul liberal Emanuel Porumbaru, foştii miniştri de externe al României Victor Antonescu și Emanuel Pantazi – au reuşit să recupereze până în 31 decembrie 1928 o avere care se ridica la 362 de milioane de lei. Se putea aşadar trece la punerea în operă a dorinţelor lui Jacques M. Elias. Trebuie să remarcăm că – în perioada interbelică cel puţin - Academia română s'a dovedit un excelent administrator al acestei averi impresionate.

Spitalul Elias

Terasele spitalului Elias
 și frumoasele sale grădini - 1939
Construcția spitalului a început în anul 1934 pe un teren achiziționat de către Fundația Elias de la Societatea Română de Cruce Roșie și i se datorează arhitectului Radu Dudescu și inginerului Emil Prager. La data de 15 noiembrie 1938, în prezența Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia (viitorul rege Mihai I) și a Reginei Elena, precum și a altor personalități din țară și din străinătate, a fost pus în funcțiune ''Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias'', cel mai modern spital din Europa acelor vremuri deschizându-și porțile ambulatoriului, spitalului (cu 200 de paturi) și sanatoriului. (cf. http://www.spitalul-elias.ro )

Cabinetul de radioterapie - 1939
Iată cum descrie spitalul Elias reporterul S.V. al revistei “Realitatea Ilustrată” într-un articol apărut în anul 1939:  “Clădirile ridicate în bulevardul Mărăști – unul din cele mai frumoase bulevarde ale Capitalei – cuprind cele mai perfecte realizări științifice în domeniul spitalicesc. Spitalul este compus din: O secțiune de sanatoriu clasa I (bolnavi singuri în cameră) și clasa II (2 bolnavi în cameră). Bolnavii de sanatoriu pot fi internați cu însoțitori. În afară de acestea, sanatoriul posedă apartamente cu cameră de baie. O secțiune de spital cu saloane de 3 până la 6 paturi pentru bolnavii gratuiți sau cu plata foarte redusă. Atât secțiunea de sanatoriu cât și secțiunea de spital posedă refectori, terase de Nord și terase de Sud, precum și toate anexele necesare unui confort modern.

Sala pentru tratamente
 cu raze ultraviolete
Serviciul de radiologie este compus dintr-o secțiune de radio-diagnostic și o secțiune de radioterapie, prevăzute cu aparatele cele mai moderne. Spitalul are servicii de electrocardiografie și metodă grafică, laborator de metabolism bazal, laborator de cronaxie, laborator de anatomie patologică, laborator de bacteriologie, laborator de hematologie și serologie, laborator de chimie, serviciu de hematologie și transfuzii.”

Farmacia ultramodernă a spitalului Elias
 în anul 1939
Să nu uităm totuși că este vorba despre un spital din România anilor ’30. Ca să vă uimesc vă voi mai spune doar că spitalul oferea tratamente bazate pe băi de vapori supraîncălziți, băi de oxigen, băi electrice Stanger sau băi de acid carbonic. Secțiunea de electroterapie era dotată deasemenea cu cele mai performante aparate din epocă: pentru tratamente prin diatermie, unde scurte, d’arsonvalisare, curenți galvanici și faradici, raze ultraviolete, infraroșii etc.


Semnificația un simbol

Bolnavi din 1939 așteptând
 consulația  la 
secția de chirurgie
Voi încheia cu cuvintele scrise de reporterul S.V. la finalul articolului “Opera filantropică a unui nobil binefăcător” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în 15 august 1939 (cu remarca că articolul elogios la adresa evreului Jacques M. Elias a fost publicat cu toate că România trecea printr-o perioadă de exacerbare a antisemitismului): “Ce l-a îndemnat pe Jacques Elias să facă această mare faptă omenească și românească? Desigur, în primul rând, marea dorință de a face bine semenilor săi. Dar mai e ceva, care poate avea semnificația unui simbol: Menachem, în limba ebraică înseamnă „mângâiere”. Dând spitalului numele părintelui său, pentru ca instituția să poarte denumirea “Menachem Elias”, Jacques Elias a vrut poate, să concretizeze în acest fel semnificația gestului său.

Cripta familiei Elias din Viena
Pentru că, în cel privește, Jacques M. Elias nici măcar nu e înmormântat la București ci la Viena. Cu atât mai puțin a cerut ca numele său să figureze pe frontispiciul spitalului. Poate s-ar mira – pe lumea cealaltă – dacă ar ști că bustul îi e așezat în curtea instituției. Jacques M. Elias a fost un om foarte bogat, dar un tot atât de mare filantrop, dublat de o modestie excesivă și de un patrotism românesc pozitiv. Ceea ce e cam rar...”.


Surse:

- articolul “Opera filantropică a unui nobil binefăcător”, semnat S.V., publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în 15 august 1939;
- articolul “Sub ploaia milioanelor” semnat Alex F. Mihail publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în 21 octombrie 1936;



Citește mai mult... »

Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

Ideea de a scrie acest articol s-a născut după ce am citit câteva articole elogioase din presa interbelică despre - modernul în acea epocă - Institut de seruri si vaccinuri creat de academicianul Ion Cantacuzino în anul 1921. Articole în totală antiteză cu ceea ce putem să citim astăzi despre aceiași unitate medicală: ştiri care se referă în principal la protestele angajaţilor care nu îşi mai primesc salariile și la iminenta închidere a institutului. De ieri și de azi... nu-i așa?
  

Să începem cu “un scurt tratat de serologie” pe înţelesul tuturor:

Culturi microbiene
Ştiţi desigur că flagelele cele mai grozave ale omenirii: febra tifoidă, turbarea, difteria, altele, se previn sau se tratează, prin seruri şi vaccinuri. Trupul omenesc, în răsboiul ce-l duce contra microbilor care produc aceste boli, posedă şi el mici particule, ca nişte soldaţi invizibili, pe care-i trimite acolo unde dusmanul microscopic, microbul, a pătruns în trup. Se dă o adevărată luptă; dacă soldaţii apărători ai trupului câştigă bătălia, microbii sunt înlăturaţi: duşmanul se retrage. Dacă isbânda e de partea microbilor, ei încep opera lor distructivă atacând trupul, uneori până în cele din urma redute ale lui de apărare. Vă scutim de asemeni de termenii ştiinţifici, de toate acele fago-citoze şi alte denumiri de operaţiuni intime ale trupului uman, el însuşi o superbă minune a naturii, din care trebuie să reţinem că trupul omenesc, în lupta lui contra microbilor, se serveşte de anumiţi corpi ce-i produce, soldaţi minusculi. Ori omul, cu inteligenţa lui ingenioasă, s'a gândit să-şi sporească aceste armate proprii, cu aliaţi, aşa cum fac ţările. Şi atunci, s'a gândit să utilizeze soldaţii de apărare din alte trupuri de animale! Pentru aceasta, se înoculează bacilul sau virusul dorit în trupul unui animal, se provoacă acolo apariţia micilor corpuri din sânge ce sunt a-cei soldaţi luptători contra microbilor, se scoate din sângele animalului inoculat materia ce conţine acei corpi care sunt apoi inoculaţi în trupul bolnavului: armatele de apărare ale omului bolnav sunt sporite astfel cu armatele din sângele animalului.” (“Realitatea Ilustrată” din 4 februarie 1932)

Institutul de seruri si vaccinuri Ion Cantacuzino a fost înființat tocmai în scopul de a produce “acești mici soldați invizibili” – așa cum îi numea reporterul interbelic - care ne ajută în lupta cu boala.


Un scurt istoric al Institutul de seruri si vaccinuri:

Dr. Ion Cantacuzino
Ion Cantacuzino (n. 1863 – d. 1934), descendent al unei vechi familii boierești românești, a urmat atât studiile liceale cât și pe cele universitare (filozofie, științe naturale și medicină) la Paris. După terminarea studiilor de medicină tânărul dr. Cantacuzino lucrează alături de marele savant Ilia Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris. Dupa întoarcerea în țară Ion Cantacuzino a fost profesor al Facultății de Medicină din București (1901). În același an – 1901 - eminentul medic a înființat Laboratorul de Medicină Experimentală din cadrul Facultății de medicină – cel care este de fapt precursorul viitorului Institut de Seruri și Vaccinuri. În cadrul acestui laboratorul au fost preparate primele două seruri românești: serul antistreptococic și serul antidizenteric. Ion Cantacuzino a fost de asemenea cel care a organizat mari campanii pentru combaterea epidemiilor de tifos exantematic, de malarie și de holeră din timpul Primului Război Mondial.

Actul de naștere al Institutului de seruri și vaccinuri Ion Cantacuzino a fost o lege votată de Parlamentul României în anul 1921, act normative promulgat de Regele Ferdinand în anul 1922. Noul institut a fost înzestrat în anul 1924 și cu un local nou, construit în imediata vecinătate a Institutului Victor Babeș. În acest nou institut , pe lângă alte seruri și vaccinuri, a fost produs începând cu anul 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin") - România fiind a doua țară după Franța care a introdus vaccinarea profilactică a nou-năcuților împotriva tuberculozei.

În cadrul institutului sau efectuat de-a lungul timpului importante studii și cercetări în toate domeniile microbiologiei și ale patologiei experimentale. Aici, datorită școlii științifice care a coexistat cu institutul, s-au format generații întregi de specialiști în domeniile științelor biomedicale, epidemiologie, imunologie, enzimologie etc. Și tot aici, timp de nouă decenii, au fost produse - aproape în totalitate - serurile și vaccinurile de care avea nevoie sistemul de sănătate publică. Dar azi, la 95 de ani de la înființare, institutul e pe cale de a fi desființat…

Care e situaţia de azi a institutului?  Am găsit informaţii pe http://www.cotidianul.ro/  în articolul  Cum a căzut Institutul Cantacuzino, mândria cercetării românești publicat în luna iulie a anului trecut:

Se închid porțile institutului?
“Institutul Catacuzino, unul dintre marii producători de imunologice din lume, a cunoscut în ultimii 8-9 un declin instituțional ce a fost generat de lipsa unei viziuni politice și de manifestarea unor interese financiare private care au pus țara noastră în imposibilitatea asigurării producției urgent de vaccinuri în cazul unor epidemii sau pandemii.Singurul institut din țară care produce vaccinul antigripal a ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, fiind la un pas de faliment iar România a ajuns să importe respectivul vaccin.”


Concluzia : astăzi nu se mai produce nici un vaccin la Institutul Cantacuzino (asta după ce s-a sistat la sfârşitul anului 2014 şi producţia vaccinului antigripal). Ce înseamnă asta ? Că toate serurile și vaccinurile vitale pentru sănătatea populației din România se importă. În aceste condiții vă imaginați cam cum stăm în acest moment cu securitatea națională – tema pe care se face atâta tam-tam în ultimul timp…

De ce s-a ajuns aici? Eu nu dau verdicte. Eu doar “compilez” articole apărute în presa de ieri sau în cea de azi. Intuiesc însă că veți găsi răspunsul în ultima frază a unui articol publicat în anul… 1926:



Imagini din laboratoarele
 în care se preparau serurile
Puţini ştiu că institutul de seruri şi vaccinuri al d-lui Dr. Cantacuzino este un aşezământ ştiinţific atât de superior încât poate face faţă oricarui stat civilizat occidental. Marele nostru savant, a cărui reputaţie a depăşit de mult graniţele europene, a reuşit ca prin însuşirile d-sale să atragă asemenea unui viguros magnet uman numeroşi colaboratori devotaţi, care sub auspiciile maestrului săvârşesc o muncă titanică şi neînchipuit de binefăcătoare pentru populaţia ţării noastre. Este în afară de orice îndoială că materialele elaborate în uzinele ştiinţifice ale d-lui prof. Cantacuzino salvează mai multe vieţi omeneşti decât majoritatea altor instituţiuni sanitare de la noi. Şi de aceea este o datorie primordială a statului să sprijinească din toate forţele sale institutul de seruri şi vaccinuri, deoarece capitalul financiar plasat în acest institut dă o dobândă vie cu răsunet asupra altui capital, mai preţios, capitalul uman.

Şi cu toate acestea, unele farmacii neromâneşti din Ardeal, eludând legea, se aprovizionează cu seruri şi vaccinuri, de o eficacitate discutabilă, de peste graniţe. E un abuz care trebuie reprimat fără întârziere.” (articol din revista “Societatea de mâine” – 25 aprilie 1926)

În final, vă invit să facem împreuna o vizită la Institutul Cantacuzino. Așa cum era în anul 1935: 

Laboratorul pentru
dozarea serurilor
Marele medic şi în special marele om, care a fost doctorul Cantacuzino, a lăsat ţării noastre o seamă de opere capitale pentru sănătatea publică. Printre acestea se numără şi institutul de seruri şi vaccinuri care-i poartă numele şi care deţine monopolul fabricaţiei şi exploatării tuturor serurilor şi vaccinurilor necesare medicinii noastre. Graţie bunăvoinţei d-lui profesor Ionescu-Mihăeşti, directorul acestui institut şi profesor de medicină experimentală la Facultatea de medicină, am putut vizita această uzină unică, unde se prepară, în fiole şi în eprubete, sănătatea populaţiei.
Serurile, în marea lor majoritate “se fabrică" din sângele unor cai din ferma de la Băneasa a institutului, unde li se inoculează acestora anumiţi microbi, după sistemul nimerit fiecărei boale. Calul în al cărui sânge se fabrică serul e ţinut sub observaţie, până în momentul când a venit timpul proprice pentru sângerare. În hall-ul special amenajat pentru această operaţie, sunt aduşi patru cai, cu gura imobilizată într'un soi de prăjini. Totul e pregătit pentru operaţie. Din sângele cailor de faţă se va extrage serul anti-scarlatinos, ce va salva de la moarte mii şi mii de copii. Caii, obişnuiţi cu această operaţie, aşteaptă cuminţi momentul supliciului. Un doctor ia toate măsurile aseptice şi apoi bagă adânc acul în vâna de la gât a calului. Într’un borcan închis ermetic începe să curgă abundent un sânge roşu, spumos. Calul nici nu mişcă. I se extrag 8 litri de sânge. După alte trei zile va mai da 8 litri şi apoi se va înapoia la fermă pentru întremare, urmând ca după o trecere oarecare de timp, când sângele i s'a refăcut, să fie din nou cultura vie a cine ştie căror microbi.

Prin procedee speciale se extrage serul din sânge. În fiole umplute la fel de aseptic sunt apoi trimise gratuit la spitalele statului şi pentru o sumă de nimic sunt puse în comert.

Etuva institutului
Până aici însă, serul a suferit o mulţime de controluri şi verificări pe cobai şi prin reacţii chimice. Numai atunci când e socotit bun e pus în vânzare. Pentru serul antipoliomielitic se întrebuinţează măduva de maimuţă bolnavă. Institutul posedă câteva exemplare adăpostite într’o camera specială. Sunt maimuţe mici, cu ochi speriaţi şi cozi agitate. Cele cărora li s'a inoculat microbul îşi aşteaptă triste moartea, ronţăind fără poftă roşcove şi smochine...

Alături un thermostat special construit aşteaptă o colecţie de ţânţari malarici cu care se va putea fabrica un ser necesar unor anumite boli nervoase, o puzderie de guzgani, iepuri, poponeţi de câmp şi şoareci mici albi, pătaţi cu tot soiul de vopsele şi numere îşi aşteaptă rândul la sacrificiu pentru binele omenirii.

O secţiune specială la care e anexat un serviciu social constituie vaccinul B.C.G. (Calmette Guerin) pentru vaccinarea noilor născuţi împotriva tuberculozei. Cu toate greutăţile ce se pun în calea unei întrebuinţări generale a acestui vaccin, totuşi s'a ajuns numai la Bucureşti să se vaccineze peste 150.000 de noi născuţi din familii de tuberculoşi. Aceşti copii, cărora li se face o fişă specială, sunt ţinuţi sub observaţie timp de cel puţin 2 ani. Interesant de remarcat e faptul că se primesc zilnic sute de cereri de vaccin şi marea majoritate din partea oamenilor simpli, ca meseriaşi şi ţărani, care vor să-şi apere odraslele de groaznicul flagel al ofticei.

Vaccinul B. C. G. se dă gratuit la toată lumea şi rezultatele sunt uimitoare, ajungându-se la o simţitoare scădere a mortalităţii infantile.


Institutul aduce Statului o economie de 57 milioane lei anual pentru o subvenţie de 15 milioane de lei.

Depozitul de seruri
În afară de aceste realizări, vaste laboratoare înzestrate cu ultimele expresii ale utilajului de laborator, unde studenţii facultăţii de medicină pot studia patologia experimentală şi microbologia în condiţiunile cele mai favorabile.
 Din beneficille realizate prin vânzarea serurilor la particulari, 1 milion de lei se alocă bibliotecii, unde se gasesc colecţiile la zi a 217 reviste din toată lumea şi cele mai bune volume privind ştiinţa medicală.

Părăsind acest imens laboratoriu, la plecare ni se arată cripta cu cruci luminoase, unde sunt îngropate rămăşiţele pământeşti ale întemeietorului acestui institut, doctorul I. Cantacuzino. Marele medic continuă şi după moarte să inspire viaţa imensei sale opere umanitare.” (articolul “Institutul de seruri şi vaccinuri I. Cantacuzino” – semnat I.M.I.  – publicat de “Ilustraţiunea Română” din 3 aprilie 1935)


Citește mai mult... »

Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu

Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoașoaiei – Calea victoriei de azi - care au aparținut lui Iancu Oteteleșanu. Proprietarul de la mijlocul secolului al XIX–lea al acestor locuri, Conu’ Iancu Oteteleșanu, era celebru în societatea bucureșteană a epocii atât datorită marii lui averii cât și datorită unei povești de dragoste pe care a trăit-o: deși căsătorit de mai bine de trei decenii cu Coana Safta Oteteleșanu, Iancu Oteteleșanu s-a îndrăgostit de mult mai tânăra d-șoară Elena Filipescu. Ca urmare, a divorțat de prima lui soție și s-a recăsătorit în anul 1861 cu “juna cea frumoasă”. Până aici nimic senzațional. Atât doar că îngăduitoarea coană Safta Oteteleșanu nu și-a  părăsit fostul soț după divorț. Iar acesta a trăit fericit, împreună cu fosta dar și  alături de cea de a doua soție, pâna la moartea lui din anul 1876.

Terasa Oteteleșanu
Totuși, cea care și-a pus amprenta și care a transformat casa Oteteleșanu într-unul dintre cele mai alese locuri de întâlnire a societății bucureștene a fost Elena Oteteleșanu. Recepțiile, balurile sau seratele organizate de aceasta adunau în casa din Calea Victoriei întreaga lume bună a Capitalei. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor.

Constantin Bacalbasa descrie astfel locul: "Salonul Oteteleșenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și multe combinații politice".

Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşanu, survenită la 4 decembrie 1888.

Terasa restaurantului 
Oteteleșanu

Acest sfârșit avea însă să reprezinte totuși și un nou început. Casa Oteteleșanu ajunge în proprietatea lui Mihai Stere, care construiește aici Terasa Oteteleșanu – cafenea și berărie – care ajunge la rândul ei celebră. Aici se întâlneau scriitori și artiști celebrii ai vremii. Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Coșbuc, Victor Eftimiu, Emil Gârleanu sau Octavian Goga au fost doar câțiva dintre obișnuiții localului. Pia Alimăneștianu consemna în volumul memorialistic “Prin cetatea lui Bucur”:

Prin toate (notă: cafenelele) am trecut cu ei, dar nici una nu a avut strălucirea Terasei.
- Unde se afla?
- În fostele case ale boierului Oteteleșanu, în dreapta Teatrului Național. Da, pe Calea Victoriei și pe strada Millo. Oteteleșanu fusese, după spusele lumei, cel mai mândru, cel mai închis din protipendadă. Mă gândeam uneori, când rătăceam prin saloanele lui, ce-ar zice bietul om, dacă ne-ar vedea pe noi, mojicii, stăpâni pe conacul în care se strângeau numai boierii țării.
- În vremea când mergeai D-ta la Terasa, ce scriitori întâlneai?
- Pe toți, pe toți poeții, pe toți prozatorii de mâna întâia și de a doua, pe toți criticii, tot ce era mai cărturar în București.

"La Oteteleșanu"
pictură de Ștefan Dimitrescu
Obișnuiți ai terasei au fost deasemenea Claudia Millian alături de soțul ei - poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, A. Mândru, Mihail Sorbu și St.O Iosif. Deasemenea pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck au călcat deseori pragul faimoasei cafenele Oteteleșanu

Reclamă din ziarul Adevărul - 1907
Dar nu numai cafeneaua și berăria au fost celebre în epocă. Grădinile cu tei și castani ce aparțineau fostelor case Oteteleșanu din Piața Teatrului Național, situate pe locul în care se ridică azi Palatul telefoanelor, au fost închiriate proprietarului Companiei Lirice Romane, vestitul Constantin Grigoriu, care a deschis aici un Teatru de vară. Prima stagiune a debutat în 15 iulie 1903 cu opereta “Fiica tamburului major” de Offenbach. Din acest moment și până în perioada Primului Război Mondial, Terasa Oteteleșanu a fost una dintre cele mai importante scene ale Bucureștiului.

Aglomerația de la spectacolele organizate în această răcoroasă grădină de vară era uneori atât de mare încât revista “Furnica” îi propunea cu umor lui C. Grigoriu: “prevăzându-se îmbulzeala iubitorilor de muzică care vor veni să’și ia rămas bun de la artiștii care i-au desfătat o vară întreagă, ar face bine d. Grigoriu să instaleze și hamacuri prin pomi, căci altminteri n’o să aibă loc publicul oricât e de vast parcul Oteteleșanu. O asemenea reprezentație ar trebui să se dea în Bărăgan, și încă se poate că ș’acolo lumea s’ar plânge de înghesuială.” ( “Furnica” – 11 septembrie 1908).
10000 de oameni în 1 iulie 1912
 în Parcul Oteleșanu - la primul concurs
 de frumusețe organizat în România
E de menționat poate și că primul “concurs de frumuseţe între doamne şi domnişoare” din România a fost cel organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în frumoasele grădini Oteteleșanu. Dar asta e deja o altă poveste - pe care o puteți citi aici:  1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu.

După Primul Război Mondial a început să apună și faima Teatrului de vară Oteteleșanu. Copacii seculari au fost tăiați pentru a se putea amenaja un restaurant cu specific unguresc și un patinoar. Fără prea mare succes. Tot aici s-a amenajat mai apoi un cinematograf în aer liber. Zilele Terasei erau însă deja numărate. La începutul anilor ’30 terenul a fost vândut Societății Anonime Române de Telefoane și locul Terasei a fost luat de una dintre cele mai moderne construcții ale Bucureștiului interbelic: Palatul Telefoanelor.


Revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 26 februarie 1931 – consemna demolarea Terasei Oteteleșanu:

Fotografie de la ultimul cenaclu
 organizat în anul 1931
 la Terasa Oteteleșanu
“Terasa Oteteleşanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi, şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu...”.

Așa a dispărut încă un loc plin de farmec al Bucureștiului de altădată. Cu toate acestea, clădirea care adăpostea Hotelul Frascatti, fostul Oteteleșanu, a supraviețuit și aparține astăzi Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" (Sala Savoy).

Surse:

- Mioara Ioniţă – “ Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu”  -  “Magazin istoric” din octombrie 2003
- Pia Alimăneștianu -  “Prin cetatea lui Bucur – Schițe”
Constantin Bacalbașa – “Bucureștii de altădată”
Revistele “Realitatea ilustrată” din 26 februarie 1931 și “Furnica” din 11 septembrie 1908

Citește mai mult... »

Hanul cu nume frumos ca o doină – Hanul cu Tei

Hanuri bucurestene
Hanul cu Tei în 1935
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și trăiește încă în centrul Bucureștiului. Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.” și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinpre strada Blănari, iar prăvaliile, 14 pe o parte și 14 pe cealaltă, erau așezate în pivnițele adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi.

Hanul cu Tei - poarta dinspre
strada Lipscanilor
Putem să spunem ca Hanul cu Tei a fost construit sub semnul unei zodii norocoase. Marele cutremur din 11 ianuarie 1838 – cutremur care aproape a pus la pământ Hanul lui Manuk – nu l-a afectat deloc. Incendiul din 23 martie 1847 a ocolit Hanul cu Tei. Un moment de cumpănă din istoria Hanului cu Tei a și fost incendiul din 30 ianuarie 1871. Construcția și mărfurile au scăpat însă aproape neatinse “datorită zelului cu care au activat pompierii, sacagii particulari de serviciu în acea noapte și organele de poliție” (George Potra – “Hanurile bucureștene” – ed.1943)

Strada Blanari
Hanul cu Tei în anul 1933
 fațada dinspre strada Blănari
 gangul de intrare
În perioada interbelică hanurile erau încă o prezență plină de farmec în lumea bucureșteană. Dar vremea lor de glorie trecuse și unul câte unul își închideau porțile. “Prăvăliile cu ziduri groase, cu uși ferecate care dădeau în curți bine închise și bine apărate, trebuiră să facă loc magazinelor moderne, cu uși la stradă, cu ferestre largi și luminoase, cu vitrine care să atragă clienții. Strada cu lumini vii, cu trotuare și cu vitrine mari gonise lumea din curțile hanurilor, din șirul prăvăliilor cu tot felul de mărfuri și golise aceste curți care sunau a gol și a pustiu.” (George Potra – “Istoricul hanurilor bucureștene” – ed.1985). Cu toate acestea, hanul cu “nume frumos ca o doină” a reușit să-și păstreze arhitectura inițială, să supraviețuiască și să renască în epoca noastră. Asta deși reporterul din anul 1935 al “Ilustrațiunii române” îi prevestea “prăbușirea sub loviturile casmalelor”:

Hanuri bucurestene
Hanul cu Tei la 1927
 aquaforte de A. Poilevin
Ce parfum arhaic din Bucureștiul de altădată, cu boieri în caftan de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleștele peste poduri de lemn, ne amintește frumosul nume al Hanului cu tei! Pe locul acesta din inima Capitalei s'a răsfățat pe vremuri un  han cu tei umbroși, ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau până departe, la biserica Zlătari. Dăinuind până în vremurile noastre, Hanul cu tei este un monument desuet al unei capitale, care ia aspect de New-York, în miniatură. Comerțul a cotropit de mult cartierul și astfel Hanul cu tei și-a schimbat menirea, devenind și el un umil supus al zeului Mercur.
Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, cari au ținut până în ultimii zece ani. Se găseau aici în special lucruri de marchitănie și cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin și mai frumos. Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresda și de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite și aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii instalată aici. Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tel erau o elită închisă unde se intra cu mare greutate. Pentru un magazin cât de mic, în curtea hanului se plăteau bani grei, sume ce par astăzi fabuloase, având în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste prăvălii cu dever de milioane.

Hanuri bucurestene
La Hanul cu Tei
așteptând clienții
 care nu mai vin...
Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat. Aceeași viață patriarhală de bazar turcesc, aceeași molcomă prietenie domnește între negustorii cari vând mai toți mărfuri identice.
Mai la față stau pânzarii, alături postăvarii și marchitanii, amestecați unul ici, unul colea, la întâmplare. Dar de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace, o liniște care prevestește agonia. Mărfurile stau ca și înainte, expuse pe tarabe de lemn, promițând cumpărătorului toată tentația lor de lumini, de foc și de culori. Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să pipăie calitatea unei țesături, nimeni nu privește desenul măestrit al unei pânze. Pe scaune, în fața dughenelor insalubre, caro altădată produceau aur curat, negustorii stau și așteaptă, bând cafele (3 lei ceașca mică) și discutând politică. Cel mai bătrân negustor din Hanul cu tei, un moș simpatic și vorbăreț ne spunea oftând :

-  Sunt zile când închid prăvălia fără să fac un ban saftea. Ehei ! Ce vremuri am apucat noi și unde am ajuns! Altădată, seara, mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atâta bănet făceam toată ziua în prăvălie... Eram înainte eu și patru băieți pricepuți și nu puteam sta un minut locului, atâta ne hărțuiau clientele. Azi sunt singur și am timp să mă plictisesc, de mi s'a urât și mie !
-  Bine, dar cum explici d-ta decăderea Hanului cu tei ? am întrebat.
-  Cum să explic ? Alte vremuri, alți oameni cu alte obiceiuri. Noi nu le mai cunoaștem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în magazine frumoase, cu lumini și galantare “cubiste". Noi le dăm marfă aleasă dar avem niște chicinețe de magazine în care nici nu vor să calce....Se schimbă vremurile!

Hanuri bucurestene

Povestea continuă...
Hanul cu Tei astăzi


Batrânul negustor, decanul Hanului cu tei, ne părăsește. După 48 de ore, în sfârșit, se arată o clientă. E o bătrână sărmană, care vrea să cumpere jumătate de metru de stofă, pentru peticit o haină ce i se pare ei încă bună. Din înfloritorul Han cu tei nu a mai rămas nimic. Multe prăvălii, pentru cari altădată s'ar fi dat bani grei, stau astăzi goale, cu jalnicele bilete de închiriat, atârnând îngălbenite pe ușă. Și curând Hanul cu tei se va prăbuși sub loviturile casmalelor! Povestea lui romantica a durat prea mult…

În curând pe locul acesta, cu amintiri și parfum vechi în nume, se va ridica un anost block-haus, la fel cu toate celelalte, răspândite în diferitele colțuri ale orașului. Și suntem siguri că nimeni nu va plânge după Hanul cu tei, măcar pentru numele lui, frumos ca o doină cu haiduci și cu prințese.

Surse:

Articolul “Bucureștii care dispar – Hanul cu Tei” – semnat Rex. – apărut în numărul din 9 octombrie 1935 al “Ilustrațiunii Române” ;
-     -  George Potra -  “Hanurile bucureștene” – ed.1943 și “Istoricul hanurilor bucureștene” – ed.1985.

Citește mai mult... »