Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

“Bal-Musette” interbelic

Vă invit să petrecem câteva ore într-un "club din alte vremuri”. Vom merge împreună la o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântate de celebrele jazz-banduri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând în perioada interbelică. Pentru aceștia “duminica era ziua feerică a libertăţii, când îşi puteau întrebuinţa timpul numai după fantezia lor”. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de un reporter interbelic pe care îl vom numi și noi “Rex”, pentru că așa își semna articolele publicate în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”:


- Dansați, domnișoară?
- Mersi.
Perechea începe să se învârtească în ritmul deochiat al unei armonici stridente, mânată diavolește de Costică Arapu, cel mai celebru armonist din Capitală. Cântă un fox-trot și perechile dansează un vals romantic amestecat cu o bătută autohtonă. Desigur ca aceasta nu se petrece nici la Valadolid”, nici la „Bombonieră". Suntem în unul din cele mai renumite localuri populare, la completul” unde dansează oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate. E o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminează o mulțime de indivizi cari se sucesc pe loc, în timp ce, de pe un scaun din mijlocul localului, Costică Arapu nu obosește până dimineața cântând când din armonică, când din gură, când din ghitară. În jurul lui, fiecare dansează ce vrea și ce știe. Dintr'o singură privire, cuprinzi 20 de perechi cari dau din picioare, fiecare după fantezia sau știința ei în ale dansului. Se întâmplă uneori ca domnișoara să danseze într'un fel și cavalerul într'altul. Dar asta nu are nici o importanță în înghesuiala cea mare, unde niciodată nu știe cine te-a călcat pe bătătură.

Cum se fac cunoștințele...
Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se ia, nici consumații nu există. Când dansatorilor li se usucă gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se reped până la cârciuma de peste drum, unde-și ung laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi, cu inima căptușită, vin să danseze mai cu foc. Cu cât crește numărul paharelor, cu atât crește și pasiunea dansului. Așa că, la o anumită ora, dansatorii se dedau la cele mai fantastice fantezii: umblă de-a bușilea, sar peste armonist, rămân prostiți în fața zidurilor de scândură sau se încaieră frumos, ca și cum ar dansa. Fără nici un gând rău, proaspeții veniți dansează între ei, bărbați cu bărbați, fete cu fete.
- Numai așa de boală, să se vadă cum știm noi să ne folosim picioarele.
După vreo oră, când oboseala picioarelor se ridică la cap ca o căldură binefăcătoare, relațiile dintre dansatori devin prietenești. Se petrece ca într’o  mare familie, în care sunt atât de multe rude, încât nu le poți cunoaște pe toate. Din domnișoară raporturile trec imediat la Ileano”, ca să urmeze apoi un Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiestrită.
 
"Faimosul" Costică Arapu
încinge atmosfera
O fată timidă și chioară, deși a plătit intrarea, stă stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Ce-i drept, pe lângă că are un ochi cu albeață, mai are și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se cunoaște cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B. (notă: Societatea de Transport București), la fel de timid și el și fără pereche, o privește cu jind: cel puțin picioarele îi sunt întregi și are un bust cum nu au toate frumoasele de-aici. Cu toată timiditatea, S.T.B.-istul se apropie de fata proastă și chioară:
- Sunteți din București, domnișoară?
În contactul cu lumea din tramvaie, tânărul a învățat să vorbească așa cum se cuvine cu o domnișoară pe care nu o cunoști. De câte ori nu a fost el martor în tramvai la asemenea începuturi de idile, când domnul care a plătit biletul până la Obor coboară împreuna cu partenera întâmplător întâlnită, la Grădina Icoanei. Fata chioară, mândră că un tânăr cu uniforma atât de frumoasă îi adresase cuvântul, răspunse rușinată, privind cu ochiul sănătos spre picioarele ei strânse în pantofi cu șireturi:
- Nu, din Moldova!
- Aa! - se miră bucuros băiatul, deși știe că spune un neadevăr - Eu tot din Moldova sunt!
Idila se încheagă ușor. După câteva minute, chioara și setebistul dansează strâns, iar fata  își lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește, pe o placă de metal, un număr impresionant. După dans, când rachiul devine un stimulent pentru țopăiala viitoare, perechea se întoarce exuberantă la bal”, unde și ceilalți dansatori își ridicaseră entuziasmele la același diapazon.
 
În ringul de dans
Armonica lui Costică Arapu zicea acum o bătută autentică și năstrușnică, care furnica picioarele. Se ridicase praful ca un nor galben și dansatorii nu mai osteneau. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la o mamă, dulce mamă, până la am un lemn și patru bețe". Petrecerea la balul” din Calea Moșilor e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într'o învălmășeală cumplită. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii se vor repezi în aer ca proiectilele, capetele vor suna lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală, ca muzica, ca rachiul, ca dansul.
În zori, un bătrân filosof mătură sala de dans de praf și de sânge. Clientela abia așteaptă seara, ca să reînceapă balul cotidian.”


Sursa: articolul ‹‹“Bal-Musette” bucureștean›› - semnat “Rex” – publicat în numărul din 22 ianuarie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română



Citește mai mult... »

O noapte în “cartierul amorului tarifat”

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună… la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Mai apoi am făcut o altă călătorie în timp, prin lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată: Vestalele din Cartierul Griviței. Să nu credeți însă că lumea tavernelor insalubre și a cârciumilor cu “ program și cu femei de consumație” era proprie doar Capitalei. Articolul “Aspecte ieșene: În cartierul amorului tarifat” semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 26 august 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română” ne dezvăluie povestea unei nopți petrecute într-unul din cartierele ieșene ale plăcerii mizere:



Strada Gării, ziua atât de pașnică, străbătută doar de puținii pasageri ce pleacă sau vin la lași, odată cu apropierea nopții capătă un aspect cu totul nou, necunoscut chiar multor ieșeni. Cu cât înaintează noaptea, cu atât această stradă, lungă de cel mult două sute de metri și cu o sumedenie de cârciumi și bodegi cu aspect îndoielnic, îngrămădite una în alta, începe să se însuflețească. Aici vine drojdia orașului să-și topească gologanii, câștigați într'un fel  sau altul. Din toate aceste localuri, cu ușile deschise în lături, izbucnește în stradă câte o melodie atât de schilodită încât este peste putință să ghicești ce e. lar prin stratul gros de fum de țigară ce plutește peste capetele chefliilor de la mese, se distinge pe un fel de scenă improvizată în câte un colț, cântăreața plătită de patron cu 20 - 30 de lei pe noapte și masă, ce-ți ia auzul cu vocea-i spartă și răgușita de băutură și țigări (căci în pauze “cinstește" și ea cu clienții, strânși de grațiile-i fade, spre a mări consumația). Iar dacă vre'un străin mai slab de înger” se lăsa ispitit să intre în vreo cârciumă din acest Broadway” al mizeriei, în zori de zi se trezește în stradă cu buzunarele întoarse pe dos, dormind pe trotuar, apoi o ia rușinat spre comisariatul de poliție, spre a se plânge că a fost buzunărit.



Spre a-mi da seama mai bine de cele ce se petrec în acest cartier cu renume prost, mi-am pierdut și eu o noapte colindând tavernele. Abia făcusem câțiva pași, când din umbra unui gang se desprinse o femeie vopsită țipător și mă atinse cu cotul, suflându-mi fum de țigară în față:
- Încotro, drăguțule?
Am intrat în vorbă cu ea. O cheamă Veronica Popa. Tip de femeie voinică de țară, aducând mai mult a bărbat, cu fața pătrată și maxilarele puternice.
- Sunt din județul Lăpușna (notă: județ situat în partea estică a României Mari, în centrul Regiunii Basarabia). Acum vre'o șapte ani am avut și eu o dragoste cu un flăcău din sat de pe urma căruia mi-a rămas și un copil de fată-mare". Într'o bună zi, Vania, căci așa-l chema, a plecat la pădure după lemne și un trunchi, căzând peste el, l-a omorât pe loc. În zadar am țipat și m'am zbătut. Satul a început să mă arate cu degetul și în cele din urmă, de rușine, am plecat încotro am văzut cu ochii. Am ajuns la Iași fără o para chioară în buzunar și după vre'o două zile de foame”, am intrat „la stăpân, cu două sute de lei pe lună și câte o zdreanță veche de-a coanei”. Și așa mi-am mâncat viața, până acum vreo două luni, frecând la dușumele și spălând vasele pentru un blid de mâncare și câteva bulendre”, până când mi-a deschis capul o prietenă. Acum stau cu ea într'o cameră particularăși… fac trotuarul".
- Și asta crezi d-ta că e viață? – o întrerup eu. Nu atunci îți mâncai” viața ci acum.
Ea mă privi crunt și-mi răspunse cinic:
- Așa-mi place! Acum sunt liberă și fac ce vreau. E câștig mai ușor. N'ai să mă înveți d-ta ce să fac și ce nu!
Și pripit:
- Vine curcanul! - și o zbughi pe gangul întunecat.
Privii în direcția în care îmi arătase. În adevăr, de după colț venea agale sergentul de stradă, iar Veronica probabil că nu era tocmai în regula cu “condicuțași nu voia să dea ochii cu el.
 
Veronica Popa din Lăpușna:
- E câștig mai ușor...
La câțiva pași numai, în plină lumină, un alt grup. Două păsări de noapte” cu “protectorullor nici nu se sinchisese de sergentul ce trece pe lângă ele, parcă nici nu le-ar vedea: se cunoaște că au parafa autorizării legale”... Una din ele, slabă și prăpădită, tușește de ți se zburlește părul pe cap. I se citește pe față activitatea nefastă a microbului tuberculozei, consecință a nopților pierdute în orgii. Fără să vreau, gândul îmi alunecă privind-o la tovarășa ei de meserie, Veronica. Unde-i acum să vadă și ea ce o așteaptă în viitor? După ce i sa mai potolit tusea, această biată epavă aprinse o țigară și după ce trase de vreo două ori din ea, înăbușită de un nou val de tuse, o aruncă înciudată, blestemând:
- Nici o țigară nu am parte să mai fumez, fire-ar...
O cheama Sonia Păduraru și practică meseriade vre'o... douăzeci și doi de ani, sau în limbajul ei numai” dinainte de răsboi. E veteranăși trăiește din mila colegelormai tinere. În fiecare seară iese pe trotuar din obișnuință, iar ziua doarme. Astfel de nenorocite întâlnii cu zecile în această noapte.
 
Tocmeala...
La mijloc "veterana" Sonia Păduraru
Era ora 7 dimineața și mă pregăteam să pornesc spre casă când îmi atrase atenția un grup, pe o stradelă dosnică de lângă gară: un țăran între doi tipi ce gesticulau și păreau gata-gata să se încaiere. Am înteles imediat situația și am dat buzna între ei. La apropierea mea, cei doi s'au strecurat.
- Păi da! Știu eu ci or fi vrut? Eu am vinit la Eș, la spital, la Sf. Spiridon și când am ieșit din gară, m'o oprit unu din ei și din vorbă în vorbă i-am spus undi mă duc. El o zâs că mergi și el cu mini că are și el un frate acolo. Pi drum, el o găsit un portofel cu bani și mi l-o dat mie, să-l ascund în brâu și mai încolo să împărțim. În urma noastră venea celalt, cu limba scoasă de un cot, văitându-se că o pierdut un portofel cu bani americănești. Când m'o întrebat, eu i-am spus că n'am găsit nimic. El parcă era turbat. Sărea la mine:
- Unde-i portofelul cel de găsit?
- lote-l! Și desfăcându-l, căzură din el câteva bucăți de ziare.
- Ai văzut ce bani americăneștiaveau pungașii în el? Ei ți-ar fi luat banii d-tale și te-ai fi trezit cu hârtiile astea în loc.
- Ptiu! Bătu-i-ar crucea! – făcu țăranul dumirit. Unde dau eu acu di dânșii să-i scutur o leacă!
Și astfel a scăpat bietul om de doi maeștri ai furtului prin sistemul grant".

...și astfel a scăpat bietul om de doi maeștrii
ai furtului prin "sistemul grant"

Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: Locuri de petrecere și ape minerale

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. “Bunicul Bucureștilor”, descoperit de d. Al. Donescu, primarul general al Capitalei, sfătosul Moş Toma,din prelungirea Griviţei, s'a dovedit și el, la cei 109 ani ai lui, o comoară de amintiri. Nu mai puţin interesante sunt poveștile spuse reporterului "Realității Ilustrate" de Nae Rădulescu – un alt moșneag din cetatea lui Bucur - despre distracțiile bucureștenilor de altădată:

“Un alt moşneag bucureştean, nu prea bătrân, Nae Rădulescu - cu care am stat de vorbă – se mândreşte că are părul tot negru. Moşul acesta - un sfătos bun de glume - mi-a povestit despre petrecerile din grădina “Eliade", de la Moşi, apoi despre grădina “Bordeiu", de la Floreasca, despre grădina “Diaferu", unde se ridică acum cetatea universitară, despre “Livada cu duzi", de la Abator şi despre alte grădini vestite, pe unde se făceau odinioară zaiafeturi. De asemeni, mi-a vorbit de felul, cum se scălda lumea în Dâmboviţa, prin dosul Hanului Manuk (Hotel Dacia de azi), pe locul unde acum sunt un şir de prăvălii şi hala Ghica-Vodă. Atât pe acolo, cât şi prin alte puncte ale Dâmboviţei, prin mijlocul oraşului, precum şi ale Colentinei, populaţia de ambele sexe se răcorea de-a valma, în râu, mai ales în zilele de mare arşiţă ale lunii lui Cuptor, cum sunt şi acum pe la noi.


Moş Nae, de copil, era băiat în prăvălia cârciumarului Neagu Dumitrescu, de la poarta Hanului Manuk. De altfel, chiar în curtea hanului - ne spune Moş Nae - erau diferite prăvălii. Se mai văd şi azi, în incinta Hotelului Dacia, uşile cu zăbrele vechi şi zidite (mult mai târziu) ale acestor dugheni bătrâneşti.
- Drac de copil, mă furişam pe un gang şi o uşă dosnică, chipurile să aduc apă din gârlă - povesteşte Moş Nae - dar eu priviam cum se scaldă lumea în dosul hanului Manuk. Pe atunci nu existau ştranduri, ţinu să amintească interlocutorul nostru.
Povestirile lui Moş Nae sunt susţinute de desenurile în culori ale pictorului Preziosi, care s'a rătăcit prin Bucureşti în primii ani ai domniei lui Vodă-Carol, aşa că trebuie să-l credem şi pe moş Nae în cele ce istoriseşte.
 
Preziosi - Dâmbovița la București - 1868

Iată una din amintirile sale:
- Mai ales era renumită grădină de la “apele minerale'' - ne spune Moş Nae – căci lumea putea acolo să se scalde, să bea apă minerală şi să se plimbe prin crâng. N’a rămas, până în zilele noastre, ca amintire, decât numele străzii “Apele minerale“, pe la podul “Lemaitre”.
- Dar de ce-i zicea locului “Apele minerale”? - am întrebat.
- Apoi era acolo un isvor cu apă ruginie, căruia îi ieşise faima că e bună de leac. Păcat că isvorul a fost astupat, când s’a făcut podul de piatră... Pe atunci erau acolo pomi mulţi, verdeaţă, viţă sălbatecă, tufişuri... dacă intrai nu te mai vedeai. Îndeosebi femeile care doreau să aibă copii veniau să bea “apa mineral”... Cum beau, mai ales dacă făceau şi o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată “borţoase"...
- Bine Moş Nae - am obiectat - cum se face că Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", nu mi-a pomenit nimic despre minunea cu apele minerale de la Lemaitre?
- Apoi dumnealui era bătrân pe vremea aia şi nu se ţinea de fleacuri de astea…”

APROPOS DE BĂTRÂNEŢE

“- Ehei, pe vremea noastră nu începea bătrâneţea de la 70 de ani ca azi – îmi spune unul dintre interlocutorii mei. Când ajungeai la 40 de ani, erai bunic şi-ţi sărutau mâna tinerii de 20 de ani. Ce-i drept, bătrâni tot se mai zăresc şi azi, dar cucoane bătrâne... mai rar... afară doar de baba mea! - sfârşi moşul cu un surâs mucalit. Altă viaţă, alţi oameni şi alte obiceiuri! Au trecut timpurile când îmbătrâneau femeile...”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: De vorbă cu Moș Toma (109 ani)

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. Astăzi vom povesti cu Moș Toma, cel mai în vârstă locuitor al Bucureștiului interbelic, despre negustorii bucureșteni de altă dată:


„Pe Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", l-am găsit stând la masă, în grădină, la umbra unui pom, împreună cu cele două fete ale sale: coana Ana Tomescu, în vârstă de 72 ani şi coana Ecaterina Florian, în etate de 57 ani. Moş Toma mănâncă şi el de toate, fără nici o fereală.

Moș Toma - "Bunicul Bucureștilor"
- Am muncit până la vârsta de 105 ani – ne spune. Azi am 109. La adânci bătrâneţe am fost mic negustor şi-mi câştigam pâinea vânzand lămâi şi altele în piaţa Banu Manta. Dacă vrei să ştii, ţi-aş povesti câte ceva despre vechii negustori bucureşteni. Înainte de toate erau cinstiţi! Se’ntreceau, care de care, să dea marfă cât mai curată, mai trainică şi mai bună. Cavafii, cojocarii, işlicarii, postăvarii, lumânărarii şi alţi meşteşugari n’aveau căutare dacă nu lucrau marfă cinstită. Iar brutarii erau bătuţi cu nuiele, la spate, în piaţă (piaţă se numea tot târgul) în văzul tuturor, când erau prinşi cu lipsă la cântar.

Prăvălii de altădată
În anul 1847, în ziua de Paşte, a fost cel din urmă mare foc din Bucureşti, când au ars multe prăvălii, case de ale marilor negustori, o parte din hanul Sf. Gheorghe-Nou cu hrube boltite, pline cu mărfuri şi chiar mai multe biserici, în cari unii îşi adăpostiseră avuţia de furia prăpădului. Deşi negustorii bucureşteni erau cunoscuţi ca cinstiţi şi aveau mare credit în străinătate, la Lipsca şi în alte părţi, de pe unde ne soseau mărfuri, totuşi vestea focului celui mare, cari pârjolise târgul, a adus îngrijorare în rândurile fabricanţilor de peste graniţă. Ei au trimis pe dată împuterniciţi de-ai lor, spre a cădea la învoială cu negustorii păgubiţi de pe malul Dâmboviţii, oferind scăderi însemnate celor care ar voi să plătească imediat toată datoria. Târguiala asta supără grozav pe negustorii bucureşteni, atât pe toptangii (notă: negustori care vindeau cu toptanul, angrosiști), cât şi pe cei cari vindeau cu paralâcul (notă: negustori care vindeau cu amănuntul). După o consfătuire ce s’a ţinut la Carvasaraua domnească din strada Colţii (un fel de antreposit-vamal), s’a hotărât ca toţi negustorii din Bucureşti să plătească pe deplin şi îndată după foc, fără nici o amânare, toate datoriile ce aveau în străinătate, spre uimirea fabricanţilor europeni, care veniseră anume să se învoiască cu scăzământul. Am văzut o dată pe un mofluz (negustor care nu-şi plătise datoriile) închis la hătmănie, cu butuc la picioare, pe când la prăvălia lui era erotocrisie (un fel de sindic al falimentului)… Iar pe un simigiu l-am văzut ţintuit cu cuie, chiar la uşa prăvăliei lui...
- Vre-un osândit la moarte ai apucat, moş Toma?
- De o aşa privelişte mi-a fost totdeauna groază. Dar am auzit că pe ucigaşi şi pe hoţi îi băga în fiare sau îi spânzura pe locul unde se fac acum Moşii…”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »

De Ziua Marinei

Pentru că în zilele acestea Forțele Navale Române sărbătoresc Ziua Marinei, cel mai important eveniment al verii de la Constanța, vă propun un “fotoreportaj interbelic” cu aceiași temă:

“Realitatea Ilustrată” – 21 august 1930:

‹‹La 15 August s’a sărbătorit Ziua Marinei. Începuturile marinei româneşti se pierd în legendă. S’ar fi găsit urmele unei corăbii a lui Ştefan cel Mare... 
Printre primele unităţi ale marinei noastre moderne, se numără canoniera „Fulgerul” şi vasul „România”, care au cooperat cu forţele de uscat în războiul de la 1877. Marinarii noştri fuseseră atunci debarcaţi, căci vasele româneşti erau trecute ruşilor. Şalupa „Rândunica” a scufundat tot atunci un vas turcesc, iar bateriile noastre de coastă scufundară un monitor. La 1880 s’au comandat crucişătorul „Elisabeta”, - care era pe vremea aceea cel mai modern vas de război din Marea Neagră, bricul şcoală „Mircea”, pe care şi azi elevii de la marină învaţă meşteşugul navigaţiei, precum şi trei torpiloare. Dăm alăturat fotografia echipajului acestui bric, care a ocupat şi-a făcut paza cuirasitului rus „Kneaz Potemkin” , abandonat în raza portului Constanţa, la 7 Iunie 1905, de către marinarii ruși.

Echipagiul român de pe brikul „Mircea”, 
care la 7 Iunie 1905 a ocupat cuirasatul rus
„Kneaz Potemkin" abandonat da marinarii ruşi, rebeli
La 1908 s’au comandat 15 vapoare şi 8 vedete, iar după război 4 canoniere din Franţa şi 2 distrugătoare din Italia, „Mărăști” şi „Mărăşeşti”. Între timp - acum vreo câțiva ani - Serviciul Maritim și-a lansat confortabilele sale vapoare de pasageri, spre mările Sudului şi Orientului. Peste vreo două luni, ne vor sosi contratorpiloarele “Regina Maria” și „Regele Ferdinand”, precum și submarinul „Delfinul". În timpul răsboiului din vasele S. M. R., cu echipaje sub comanda ofiţerilor români, au fost prevăzute cu tunuri de mare calibru, după cum se vedeți și în curioasa fotografie alăturată, la pe bordul „Daciei”. Aceste vase deveniseră vase de luptă. Tunul de pe „Dacia”de 303 m.m. era comandat de căpitanul Păun. (Fotografii şi date puse la dispoziție de dl. căpitan în marină Tonegaru).››

Vaporul „Dacia“ care sub comanda
 d-lui căpitan V. Păun a fost armat în timpul războiului


“Realitatea Ilustrată” – 25 august 1932:

‹‹La 15 August a avut loc la Constanţa, o mare serbare navală la care a participat Regele Carol, Voevodul Mihai şi membrii guvernului. Fotografiile pe care le publicăm aici reprezintă:

1) Voevodul Mihai discutând cu domnul ministru Eduard, în timpul unei pause, la bordul vasului „Constanţa”



2) „Neptun" călătorind pe valuri, o frumoasă performanţă nautică a unui marinar.



3) O barcă, participantă la un concurs nautic



4) Regele Carol, Voevodul Mihai şi marii comandanți participând la celebrarea serviciului religios.



5) Regele Carol, Voevodul Mihai și dl general Samsonovici, noul ministru al armatei, urmărind desfăşurarea concursurile nautice.



6) Seara, vasele de război și cele comerciale cele comerciale au fost splendid iluminate.››



“Realitatea Ilustrată” – 24 august 1933:

‹‹În ziua de 15 August a fost sărbătoarea marinei. Fotografiile noastre au fost luate la Constanţa, cu acest prilej:

1) Defilarea vaselor de război


2) În memoria marinarilor căzuţi in război sau în luptă cu valurile, au fost aruncate în mare ancore de flori


3) Tot în ziua de 15 august și în prezența Suveranului s’a inaugurat gara maritimă a portului Constanța››




“Realitatea Ilustrată” – 19 august 1934:

‹‹Serbările marinei s’au desfăşurat săptămâna aceasta la Constanţa cu un fast deosebit. Au asistat Regele, Principele Nicolae, Voevodul Mihai şi membrii
guvernului.



Cu prilejul prezenței Înalților demnitari în localitate s’a dezvelit bustul marelui poet Mihail Eminescu. Regele a ținut cu acest prilej un discurs impresionat proslăvind memoria lui Eminescu.››



“Realitatea Ilustrată” – 21 august 1935:

‹‹De Sf. Maria s’au desfăşurat şi anul acesta mari festivităţi maritime la Constanţa. În port a avut loc o pioasă solemnitate pentru comemorarea eroilor marinei noastre regale căzuţi în războiul pentru intregirea neamului. Un număr imens de cetăţeni a ţinut să asiste la desfăşurarea solemnităţilor onorate de prezenţa Suveranului şi a întregului guvern.
 
Slujba religioasă de la bordul vasului “Regele Ferdinand”
Imediat după sosire Suveranul a trecut la bordul distrugătorul „Regele Ferdinand". După punerea în mişcare a vaporului s'a oficiat serviciul religios, Apoi s'a scufundat în apă o imensă coroană de flori în formă de ancoră, având pe panglici următoarea inscripţie „Marina Regală Romană. Recunoştiinţă eroilor marinari“. Cu prilejul aceleiaşi zile s'au inaugurat Casa Bărcilor, un minunat loc pentru sporturi nautice.››

Defilarea vapoarelor “Nava bază” și “Regina Maria”

“Realitatea Ilustrată” – 24 august 1938:

‹‹Muncă și voie bună – acesta este numele noii organizații, în care muncitorii din fabrici și lucrătorii manuale de tot felul vor găsi posibilitatea să-și utilizeze în mod plăcut și folositor timpul liber. Activitatea noii organizații a și început și sub auspicile ei, un grup de peste o mie de muncitori minieri din Ardeal au făcut o excursie întăi la București si apoi, de Ziua marinei, la Constanța. Publicăm câteva instantanee din vizita făcută la Constanța de acești excursioniști.

1) Sosirea trenului cu excursioniști în gara Constanța


2) La masa comună prezidată de dl. Stavri Cunescu din Ministrul Muncii


3)Excursioniștii au făcut o excursie cu vaporul; momentul îmbarcării››



Citește mai mult... »

Carol și Elena – Dragoste în exil

În articolul anterior -  ‹‹Carol și Elena – Idila››  - am citat primele dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:

‹‹ Oriunde, eu și Carol, am fost în decursul iernii 1926, fuga noastră era vestită totdeauna prin ziare. Se publicau poveștile cele mai fantastice și toate erau crezute. La Veneția – paradisul dragostei și al poeților – am găsit o clipă de odihnă. Adesea ne furișam noaptea târziu, când nu mai era nimeni care să ne spioneze, ca să facem o plimbare pe canalele mai dosnice ale Veneției, în gondolele conduse de oameni care habar nu aveau cine suntem. În legănarea bărcii nevinovate, sub razele reci ale lunei, pluteam fără scop și fără destinație, turburând arareori liniștea nopții cu câte o vorbă două, de abia șoptită, ambii cuprinși în suflet de pacea pe care o inspiram unul altuia și care este cea mai dulce formă a prieteniei omenești.


Prințul spunea: „Înțeleg că sunt țapul ispășitor. I-am dezamăgit: știu că mă vor numi laș și dezertor, mă vor deplânge ca pe unul care cutreieră fața pământului, ca pe un alungat, fără familie și fără țară!” La acestea îi șopteam: Poți să te înapoiezi; nu încerca să îndrepți singur lucrurile, se vor îndrepta de la sine. Oricând te poți reîntoarce, dacă socoți că e bine. Nu te necăji.” El niciodată nu răspundea la aceasta și o simțiam bine că el se necăjește, fără să spună vreo vorbă. „Dânsa suferă”, spunea el, și eu știam că se gândește la mama sa, Regina Maria. Știam și eu că dânsa suferă și că Prințul meu nu poate face nimic spre a-i alina întristarea. De aceea, cea mai mare parte din timp tăceam și prin tăcere îl făceam să înțeleagă că îi împărtășeam grijile. Nimeni nu se poate încrede în intrigile meschine care înconjură tronul. Lumea dinafară nici nu bănuiește cât de multiple sunt aceste conspirațiuni.





DORINŢA DE A RĂMÂNEA ASCUNŞI

De la Veneţia, care a însemnat pentru noi amândoi pace și romantism, Carol şi cu mine am plecat la Nizza, Monte Carlo și Cannes. Ne-am amestecat în lumea de petrecere a Cazinoului şi am încercat să ne pierdem pe noi şi toate grijile noastre pe mesele de joc, pe plajele și prin cafenelele de lux. Dar totdeauna ochii iscoditorii ne urmăreau şi limbile viclene cleveteau. Eram însetaţi de dorinţa arzătoare de a ne izola, ca să fim numai noi amândoi, doi inşi care se iubeau într’adevăr, şi care voiau să se ascundă de ura şi învălmășagul lumii. Un prieten ne-a considerat odată că am fi în „luna de miere”. Am zâmbit cu amărăciune, gândindu-mă la această caracterizare a timpului pe care îl petreceam în atâtea griji. Totuşi noi aveam iubirea. Nimeni nu ne-o putea răpi.
Să încercăm la Biarritz”, a sugerat odată Prinţul.
Ideea a fost bună, pentru că pe coasta Bască am putut să ne pierdem în lumea de spanioli, francezi, italieni, greci şi argentinieni. Am locuit la Hotel Palace şi petreceam ceasuri întregi pe ţărmul mării. Amândorura ne place baia de mare şi aici am căpătat cei doi câini, ai noştrii, perechea minunată de Schnauzer-Pincers, pe care îi avem cu noi la Neuilly. De fapt, avem o familie numeroasă de câinii care mă iubesc şi mă privesc fără mustrare în ochii lor. Câinii au însuşirea să te înţeleagă cu inima, şi nu judecă după legile şi calapoadele omeneşti. Sunt o adâncă mângâiere pentru mine.
Cea mai multă vreme am stat la Biarritz. Când a sosit primăvara şi a început să fie prea cald şi cei mai mulţi oameni plecau în ţinuturile de la nord, am fost cuprinşi de dorinţa să ne întoarcem la Paris. „Să mergem şi să ne adăpostim într’o casă liniştită, departe de mulţime, şi să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor...”. Această idee a venit de la Prinţul meu, dar n’aş putea fi sigură că nu am exprimat şi eu aceeaşi dorinţă. „Da...” şi de fapt nu ştiu care dintre noi a dat acest răspuns. Astfel „luna noastră de miere” a luat sfârşit.
 
Pe plaja din Biarritz
Am venit la Paris şi am găsit această casă. A fost nevoie de mult curaj spre a ne afişa în faţa lumii, ca o pereche de îndrăgostiţi - un soi de sinceritate eroică, căci ne dădeam seama că vom fi priviţi ca nişte oameni care păcătuiesc împotriva precedentelor sociale. Între timp s’a stârnit o adevărată furtună pentru noi, şi avalanşe de mustrări veneau furioase împotriva noastră, din România. Carol - niciodată nu voi putea insista destul - nu are acea însuşire aleasă care se numeşte tact. Dânsului îi repugnă să se ascundă îndărătul unei măşti de cuvinte ticluite şi de maniere dibace. Pentru dânsul aceste subterfugii înseamnă ne-onestitate. Toată viaţa lui a suferit de această lipsă de „savoir faire”.

Intrigi și bârfe...
Astfel, în urma nesfârşitelor dojeniri, Carol s’a oţelit şi sub impulsul mâniei a renunţat la drepturile sale la tron. După cum am mai spus, Primul Ministru Brătianu, care caută să stăpânească România, nu are nevoie de un om cu voinţă ca Prinţul Carol. Partidul său voieşte să-l scoată din linia de succesori ai tronului. Pentru aşi atinge acest scop, dânşii trebuie să rupă orice legătură între Carol şi familia sa. Dânşii i-au otrăvit mintea, înfăţișând „afacerile de iubire ale lui Carol” şi chipul în care el îşi „înjoseşte ţara”. I s’a dat ordinul să se înapoieze imediat la Bucureşti şi să semneze abdicarea sa. Dânsul a refuzat aceasta. Emisarii guvernului au promis că, dacă el va semna abdicarea, dânşii se obligă să ţină secret acest act mai multe luni, în timpul cărora el va avea timp să se răsgândească. Carol a semnat. Promisiunile au fost călcate în picioare. Imediat s’a anunţat în public actul, în vreme ce trimişii au căutat să interpreteze greşit, atât sentimentele lui Carol către familia sa, cât şi pe ale familiei sale către Carol.


„AM FOST LĂSAŢI ÎN PACE“

Din clipa semnării am fost lăsaţi într’o pace relativă. Aveau acum în mână ceea ce doreau - renunţarea sa la tron. Ceea ce mai rămânea de făcut pentru complotiștii din intuneric era să continue să prezinte, într’o lumină proastă, purtarea lui Carol, să-l arate ca nepăsător şi ingrat faţă de interesele României, precum şi viața sa „desfrânată” cu mine la Neuilly. Dintre pereţii muţi ai vilei noastre încerc să trimit lumii acest mesagiu de simplu adevăr.

Vila din Neuilly
Mulţimea trece prin faţa casei noastre şi priveşte îndelungat la dânsa, închipuindu-şi scenele care se petrec înlăuntru, perechea veselă care se desfătează în dragostea nepermisă, într’o atmosferă sensuală - o femeie îndrăzneață, rea, care a înlănţuit şi ţine în ghiarele ei ascuţite un Prinţ de neam regesc, exilat din ţara sa, o victimă a dragostei!
Cât de deosebite sunt faptele!
În casa noastră se găseşte puţină veselie, afară doar când suntem în disperare şi încercăm să râdem şi să glumim, spre a nu ne cufunda prea mult în marea întristării. Actualmente trăim la fel cu cu mii de tineri căsătoriţi, înconjuraţii de respect, fiindcă au fost fost binecuvântaţi de biserică şi au aprobarea societăţii.
Menagiul nostru este simplu. Avem trei servitori: camerierul care totodată conduce şi automobilul lui Carol, când nu şi-l conduce singur, o cameristă şi o bucătăreasă, toţi trei români. Am avut un bucătar francez, dar ne place bucătăria românească - ostropel de pui, plăcintă cu carne şi altele asemenea - şi n’am putut învăţa vre’un bucătar francez să ni le facă, poate pentru că parizienii socot că arta lor culinară e cea dintâi în lume. Noi însă ţinem la bucătăria noastră din ţară.


CAROL ŞTERGÂND TACÂMURI

Când am închiriat vila, nu ne-am putut găsi servitori. Timp de şase săptămâni nici nu am avut vre'un slujitor şi Prinţul, împreună cu mine, făceam toate treburile casei. Eu nu sunt o gospodină rea - mama mea sa îngrijit de aceasta - şi cu plăcere am văzut de curăţenie, am şters praful, am pregătit mâncarea și am spălat vasele. Prinţul mă ajuta cu voie bună, făcându-şi toată partea lui de lucru, în facerea paturilor, măturatul odăilor, ştergerea tacâmurilor şi a farfuriilor şi deschizând uşa dacă suna cineva. Dacă, cu umerii săi largi, lovea vre’un vas, sau cu degetele neobişnuite, strica vre’o farfurie, râdeam amândoi şi eram mândră de dânsul, cum ar fi fost oricare femeie când îşi vede bărbatul că-i sare într’ajutor. Comandam tot ce ne trebuia la telefon, dar uneori mergeam singură să târguiesc carnea, fructele şi legumele, după cum ar fi făcut oricare soţie de funcţionar. Îmi  plăcea aceasta. Şi dacă n’aş fi urmărită cu atâta insistenţă aş face-o şi acuma.
Ce lucru minunat este să iubeşti şi să descoperi aceasta în viaţa intimă! Nu am gusturi extravagante; Carol nici el. Îi place autoturismul şi sborul, dar în afară de aceste două sporturi costisitoare, socot că dânsul ar putea trăi fericit, cu 12 mii de dolari pe an, în America.


PRINŢUL PLĂTEŞTE 265 DOLARI CHIRIE PE LUNĂ

Întrucât mă priveşte pe mine, şi desigur mă vor crede toate femeile, declar că mai bucuros aş fi femeia iubită a unui om sărac, într’o casă mică și a noastră, cu perdele albe curate, cu o mică grădină în jurul ei, în tovărăşia copilaşilor şi a căţeilor, care să se joace iarna în preajma focului, decât să fiu o regină nefericită - şi numai Dumnezeu ştie că toate reginele sunt nefericite.
Voi încerca acum să zugrăvesc, în cuvinte, casa noastră „plină de păcate” şi o zi oarecare din viaţa noastră „destrăbălată”. Prinţul Carol plăteşte chirie 80 mii de franci pe an pentru vila sa din Neuilly. Cred că aceasta reprezintă cam 265 dolari pe o lună, în banii voştrii, americani. Este o casă simplă şi era parțial mobilată când am ocupat-o. Am mai adus şi noi câteva lucruri personale - cărţi, tablouri, tapiţerii, bibelouri, lucruri salvate din prăbuşirea casei mele de mai înainte, inclusiv un piano mare. Am brodat un şal cu motive româneşti, pe care l’am întins peste piano şi pe care aşez fotografiile pe care le preferă Carol: copilaşul său Mihai, Regina Maria, fratele său Nicolae, surorile sale şi tatăl său mort, Regele Ferdinand. Mai am atârnate nişte colivii de păsări în faţa ferestrelor odăii de culcare, de unde o pereche de canari ne înveselesc cu cântecul lor, şi o draperie simplă încreţită.


Vila noastră se găseşte pe Bulevardul Binneau, în fundul curţii, şi un zid de piatră desparte grădina din faţa vilei de trotuar, având o poartă de fier care se deschide pe un drum pietruit, care conduce la verandă. Avem un salon, o bibliotecă, o sufragerie, toate la parter, cu bucătărie, cămară şi toate celelalte dependinţe în partea dinapoi, pe unde se poate ieşi în grădină şi la garaj. La etaj avem 6 camere - apartamentul nu se deosebeşte cu nimic de camerele hotelelor obişnuite în care locuiesc călătorii comuni, cu familiile lor. Carol primeşte lunar, din România, bani, venituri ale imobilelor, castelelor şi moşiilor sale, moştenite de la tatăl şi unchiul său.
Rareori ne sculăm dis de dimineaţă, fiind obişnuiţi să ne culcăm târziu, dejunul îl luăm în camera mea  - cafea cu brioşe (un fel de cozonac) şi fursecuri. Aceasta, de obicei, cam pe la amiază. Ne îmbrăcăm apoi spre a primi pe vizitatori. Câteodată, de dimineaţă, ieşim şi mergem călare la „Bois de Boulogne”. Vara trecută am jucat din când în când tennis, anul acesta ne lipseşte însă energia necesară. La început, eram vizitaţi de puţini oameni. Acum vizitatorii s’au înmulţit, în mare parte aviatori români, printre care Carol are mulţi prieteni. Ne place să avem oaspeţi, dar noi nu ne ducem la nimeni. Prinţului îi place să facă lungi călătorii cu automobilul şi să călătorească.


„EU NU MĂ PLÂNG"

În timpul după amiezii ies uneori la plimbare cu câinii şi mă joc în fiecare zi cu dânşii în grădină, căci sunt atât de drăguţi. Adesea avem la masă oaspeţi aleşi, din numărul restrâns de amici care ne iubesc şi care nu vin ca să ne spioneze şi să ne critice. Printre aceştia este un scriitor francez, un deputat din Franţa şi o artistă româncă: Elvira Popescu - care actualmente uimeşte Parisul. Nu ne obosim jucând cărţi, îndeosebi bridge. Partidele noastre se termină noaptea târziu. După aceea mâncăm, cu puţin vin, dar cu multă voie bună. Nu discutăm chestiuni grave şi nici afaceri politice, despre care Carol se opreşte să vorbească de când aceasta l’a înstrăinat de familia sa Regală.
 
"Perechea minunată de Schnauzer-Pincers,
pe care îi avem cu noi la Neuilly"
Acei care îl numesc pe Carol încăpăţânat, rigid şi sfidător, ar trebui să-l vadă serile acasă, fericit, între prietenii săi, simplu, binevoitor, iubitor şi făcând tot ce poate spre a nu intrista pe prietenii săi cu grijile sale. Ceea ce îi lipseşte lui Carol este o mamă iubită, care să-l inţeleagă. Şi uneori sunt în situaţia ca să-l tratez, ca şi când ar fi un copil, iar eu mama sa. Încerc să-i îndrept gândurile şi conversaţia și,  în oarecare măsură, mă ascultă. Aceasta a dat naştere poveştilor despre influenţa
mea” şi „acapararea mea vicioasă“ asupra sa. Este natural ca mulţimea să fie pornită împotriva unei femei care s’a devotat din iubire, încercând să mângaie pe un om, în nenorocire.
Nu mă plâng. Eram de la început pregătită la sacrificiu şi la suportarea oprobiului public pentru Carol. Sunt gata să înfrunt orice adversitate ce mi s’ar pregăti. Între acestea pentru mine e o fericire să fiu cu Carol, care este un om al culturii şi un gentleman adevărat. Ce se numeşte un gentleman? Un om de creştere aleasă, cu consideraţie, îndrăzneală şi fidelitate în principiile sale. Aceasta e ideea mea despre un gentleman şi aceasta este Prinţul Carol.




Îi plac cărţile ştiinţifice. Îmi amintesc de o seară, care a urmat unei zile de grele încercări, în care toate se păreau că au mers pe dos. Dânsul şedea în odaia din etaj, tăcut, descurajat, cu totul abătut, ţinându-şi capul în mâini, în semiobscuritatea lămpii de masă. Servitorul a adus un pachet, care pentru mine nu prezenta nici un interes şi l-am lăsat nedesfăcut. Ochiul obosit al lui Carol a căznit asupră-i şi, desfăcând pachetul, s’a înviorat ca electrificat. M’am apropiat să văd ce-l poate interesa atât de mult. Şi ce era? Nimic alta decât două volume, scrise de un aviator francez, asupra mecanicei, pilotajului şi construcţiei aeroplanelor. Carol a stat până la trei dimineaţa, absorbit de ele, nepăsător la tot ce-l înconjura, inclusiv la mine.
Citeşte mult şi englezeşte, gazete şi reviste. Adesea îl invidiez văzând cât de bine stăpâneşte o limbă de care eu am atât de puţină cunoştinţă. Îmi place literatura românească, istoria ţării mele şi folklorul; citesc uneori şi nuvele franţuzeşti. Îmi place, în mod deosebit, Maurice Dekobra. Acasă, în mod obişnuit, vorbim cu Carol franţuzeşte, limbă care poate fi socotită drept grai de societate în România. Toţi românii cu educaţie vorbesc franceza, germana şi uneori engleza. Engleza pe care o vorbeşte Carol e foarte frumoasă. Câteodată stă cu mine de mă învaţă englezeşte.
Viaţa noastră e atât de liniştită! Hotărât că nu suntem fluturi sociali, eu nu mai mult decât Carol.››

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927

Citește mai mult... »