Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el doftor” sau doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:


- Lele Ioană!... Lele loană n'auzi? Lele Ioană, fire-ai a dracului, da, unde ești!
- Ce e fa?
Și vocea se stinge gâtuită, ca de o mare primejdie.
- A venit!
Fata se desprinde de uluci și o ia la fugă, stârnind colbul drumului. Unui țânc, ce se scobește în nas, sprijinit de un pom, cu o conștiinciozitate de moșneag ce-și curăță pipa, îi aruncă vestea gâfâit:
- Fugi, mă, la mâne-ta de-i spune că a venit... Fugi n'auzi? Fire-ai...
Un noruleț de praf în direcția opusă mărturisește graba țâncului.
Într'o jumătate de oră, vestea sosirei doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvârlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hârtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gâlgâită'n dorobanți de verde", la o vorbă cu crâșmarul și, în fine, dusă de poștas, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de câte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c'a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, până când noul venit e judecat bine, cântărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier până la țiganul de pripas, până când a fost văzut și auzit de toți, până când și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el doftor” sau doftoroaie”.”

În așteptarea "doftorului"...
Medicul de familie din mediul rural de astăzi – asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sunt multe și greu de dus la capăt: el trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale:

Puțini la număr sunt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rând, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrânit într'o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizând metode arhaice și așteptând zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s'o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură!).
Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 până la 20.000 de locuitori, circumscripția putând avea o rază de 40 până la 80 de km. pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg câmp de experiențe îi stă la îndemână, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decât cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvântul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricând găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi.
Dispensarul din Făurești - Vâlcea în 1937
Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori, e adevărat. lar activitatea lui e atât de multi-laterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred al tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic (când are !): el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă, în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la o școală dintro comună și o dulceață obligatorie la un fruntaș din altă comună.

Cea mai frumoasă pildă e un raport statistic”, pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vâlcea, cuprinzând șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rând că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate 29, iar totalul elevilor e de 7140. Și rezultatele acestor inspecții n'au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 bărbați și 1384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte câteva sute de tot felul. Vreți să știti mersul boalelor? În primul rând vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de câteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decât să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni, girează prin delegațieși circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km. poate, grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar - fără literatură - ce muncă frumoasă și ce rodnică!... Să fim bine înțeleși. Rândurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decât un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor, cât de interesant, cât de vast, cât de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!
 
Raport statistic întocmit în anul 1937
de d-na doctor Maria Venescu-Prinescu
Deși poate greu de crezut, cei mari mai dușmani” ai medicului de la țară de azi sunt aceiași ca și în perioada interbelică:

Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri - de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintâi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cât e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia când e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului - de multe ori prea târziu. Și câtă trudă să-i deschizi gura...
- Ce ai fată?
Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:
- Păi nu e fată, dom' doftor, că s'a măritat de pe la Sântă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mânecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sunt plecați în Spania sau Italia...)   și ea, sireaca, zace de două luni...
- Vezi? Și de ce n'a venit mai dinainte?
- Păi îi era rușine și ei...
- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...
- Că bine ziceți!... Și eu îi zisei așa, că de! de-aia sunteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere...
De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n'are vreme de pierdut.
- Și ce ai dumneata, lele?
- Am un dor...
- Ce fel de dor?
- Un dor la inimă...
Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care trece prin el, are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvârșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte.

*

Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers frumos (La noi, în Oltenia, bocitul este de o deosebită însemnătate. O fată e remarcatăde flăcăi dacă cu ocazia unei morți în neam, sau prin vecini, bocește cu viers frumos. De multe ori lecuitoarea face și acest oficiu și atunci consolările de rigoare, către cei îndoliați, sunt spontane: Taci fă, nu mai plânge... Ai o fală, nu vezi? Ai o fală!).



Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițeptei. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).”

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

Master-Plan interbelic

Societatea românească din prima jumătate a secolului trecut nu era nici pe departe una perfectă. Implementarea marilor proiecte de dezvoltare și de modernizare a României era însoțită și atunci de mari scandaluri de corupție. Cu toate acestea planul pentru crearea unei infrastructuri moderne de drumuri și de căi ferate (ceea ce am putea numi astăzi Master Planul de Transport”) era gândite de cei ce se aflau la conducerea statului și... era chiar pus în practică.


Rețeaua de drumuri și de căi ferate construită începând cu domnia Regelui Carol I – proiect continuat și după Marea Unire – este în bună măsură cea pe care o utilizăm și astăzi. E interesant să reamintim că, atunci când i s'a propus principelui Carol de Hochenzollern tronul Principatelor Unite, acesta, uitându-se pe hartă, i-a spus lui Ion Brătianu: România e destinată unui viitor strălucit. Pe teritoriul ei va trece șoseaua Angliei spre Indii!”. Nu a fost doar o constatare vizionară. Trei sferturi din rețeaua feroviară pe care o România o deține astăzi a fost construită în timpul domniei Regelui Carol I (din păcate, pe multe tronsoane se circulă astăzi cu viteze mai mici decât atunci). Tot în aceiași perioadă a fost derulat un program de anvergură de pietruire a drumurilor. Într-un singur an, în România acelor vremuri, se pietruiau mai mulți kilometri de drum decât totalul kilometrilor de autostradă construiți în România după 1989. 

Proiectele începute în timpul domniei primului rege al României au fost continuate și după Primul Război Mondial. Unul dintre cele mai importante proiecte de construcții de drumuri din perioada interbelică a fost construcția autostrăzii Londra-București-Istambul”, arteră europeană care urma să permită parcurgerea cu automobilul a distanței Londra-Istambul în doar 24 de ore”. E adevărat că termenul de autostradă e pretențios dacă ne referim la accepțiunea pe care o dăm astăzi acestui cuvânt. Era vorba de șosele cu o singură bandă pe sens dar asfaltate ca’n palmă” și care făceau parte din marele proiect european. Este de menționat că porțiunea românească a acestui proiect era aproape finalizată în anul 1936, în timp ce în Ungaria, Bulgaria, Grecia și Turcia se înregistrau întârzieri importante. Finalizarea aproape în totalitate a porțiunii de pe teritoriul României Mari din traseul autostradei europene” – una dintre cele mai importante căi de comunicație rutieră și azi - este consemnat în articolul “Autostrada Londra-București-Istambul”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul din 14 octombrie 1936:


În momentul de față, această șosea internațională, care traversează Europa de la Apus la Răsărit, e fapt împlinit. Mai sunt prea puțini kilometri de asfaltat pentru ca această autostradă, care leagă Londra de Istanbul în mai puțin de 24 ore pe uscat, să fie realizată. Șoseaua, prin toate statele prin care trece, e construită conform unui tip standard, stabilit întro conferință internațională de turism.

La noi în țară șoseaua internațională parcurge aproape 650 kilometri, între Episcopia Bihorului și Giurgiu, prin cele mai frumoase priveliști românești. Pentru turismul nostru, șoseaua aceasta e de un folos imens. Călătorul străin, chiar numai în tranzit prin țara noastră, are ocazia să vadă diferitele aspecte ale pământului românesc, de deal, de munte, de vale, de pădure, de oraș și de sat. E foarte greu ca cineva să rămâie nepăsător față de aceste minunate frumuseți pe care le posedă pământul românesc și să nu se mai întoarcă pentru a studia în amănunțime și a străbate, de la un capăt la altul, țara aceasta cu nenumărate posibilități turistice.



Șoseaua internațională vine de la Budapesta, străbătând pusta ungurească de la Szolnoc la Artand (notă: Ártánd este un sat din județul Hajdú-Bihar, Ungaria), și șoseaua ajunge la Borș, stația de frontieră românească. Prin Ungaria șoseaua nu a fost încă asfaltată, nu e încă o autostradă. La Episcopia Bihorului, unde se face revizia bagajelor, șoseaua e asfaltată ca în palmă. Cei 7 km. care despart Episcopia Bihorului de Oradea Mare sunt un drum minunat de-a lungul Crișului Repede, care însoțește șoseaua internațională până în capitala Crișanei. La 15 kilometri de frontieră călătorul străin găsește un oraș frumos, cu hoteluri și restaurante occidentale, cu teatre, cinematografe, statui, muzee și o mișcare pe străzi, ca la Budapesta.

De la Oradea la Tileagd, șoseaua asfaltată își continuă drumul prin aceeași vale a Crișului Repede, pe care a urmat-o de la frontieră. De la Tileagd la Aleșd, șoseaua nu e gata încă, dar va fi peste cel puțin un an de zile. E o distanță de numai de 20 de kilometri, care se va împlini foarte lesne. De la Aleșd, de unde începe din nou autostrada, ea străbate văile munților Apuseni, prin locuri de o frumusețe sălbatică, cum au prea puține tări din Europa. Șoseaua străbate Borodul, Ciucea, Huedinul, Gilăul, trece prin Cluj și urcă dealul Feleacului. Se află acum în inima Transilvaniei. De la Feleac la Turda șoseaua nu e gata. De la Turda la Diciosânmartin (notă: azi Târnăveni) autostrada se lucrează acum și automobilistul are ocazia să vadă pe o distanță de 15 km. cum “se toarnăo autostradă. Trece apoi prin Aiud și Teiuș, ca în apropiere de Alba Iulia să înceapă din nou autostrada. Aici sunt câteva priveliști minunate până la Sibiu, unde pe o distanță de încă 20 de km. se lucrează la autostradă. De aici, pe coastele munților, prin locuri pe care nici pana cea mai măiastră nu le poate descrie, autostrada trece prin Avrig, Voila, Făgăraș, Șercaia, Vlădeni și Codlea până la Brașov. De aici, străbătând renumita vale a Prahovei, prin Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia, Comarnic, Câmpina, Ploiești ajunge la București.

Din Capitală, autostrada pleacă prin Jilava până la Giurgiu, de unde trece Dunărea cu bak-ul la Rusciuk. De aici până la Istanbul, nu e gata decât o foarte mică porțiune din autostrada internațională. De la București, o altă ramnificație a autostradei pleacă, prin Popești, Budești și Oltenița, trece Dunărea la Turtucaia și își continuă drumul la Constanța, pentru cei ce vor să facă drumul la Constantinopol pe mare. De la Ploiești până aproape de Urlalți s'a făcut asfaltarea unei noi șosele internaționale, de mai mic interes, prin Buzău, R. Sărat, Focșani, Bacău, Roman, Hârlău, Botoșani, Dorohoi, Cernăuți, trece spre Polonia prin Lwow și Varșovia, legând România de țările baltice.

Importantă pentru noi, este autostrada Londra-București-Istanbul, care, avându-se în vedere dezvoltarea exceptională din ultima vreme a autoturismului, va aduce, prin tranzit, un impresionant număr de turiști, care vor depinde de felul nostru de a-i primi ca să se mai întoarcă la noi.



Citește mai mult... »

“Bal-Musette” interbelic

Vă invit să petrecem câteva ore într-un "club din alte vremuri”. Vom merge împreună la o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântate de celebrele jazz-banduri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând în perioada interbelică. Pentru aceștia “duminica era ziua feerică a libertăţii, când îşi puteau întrebuinţa timpul numai după fantezia lor”. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de un reporter interbelic pe care îl vom numi și noi “Rex”, pentru că așa își semna articolele publicate în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”:


- Dansați, domnișoară?
- Mersi.
Perechea începe să se învârtească în ritmul deochiat al unei armonici stridente, mânată diavolește de Costică Arapu, cel mai celebru armonist din Capitală. Cântă un fox-trot și perechile dansează un vals romantic amestecat cu o bătută autohtonă. Desigur ca aceasta nu se petrece nici la Valadolid”, nici la „Bombonieră". Suntem în unul din cele mai renumite localuri populare, la completul” unde dansează oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate. E o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminează o mulțime de indivizi cari se sucesc pe loc, în timp ce, de pe un scaun din mijlocul localului, Costică Arapu nu obosește până dimineața cântând când din armonică, când din gură, când din ghitară. În jurul lui, fiecare dansează ce vrea și ce știe. Dintr'o singură privire, cuprinzi 20 de perechi cari dau din picioare, fiecare după fantezia sau știința ei în ale dansului. Se întâmplă uneori ca domnișoara să danseze într'un fel și cavalerul într'altul. Dar asta nu are nici o importanță în înghesuiala cea mare, unde niciodată nu știe cine te-a călcat pe bătătură.

Cum se fac cunoștințele...
Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se ia, nici consumații nu există. Când dansatorilor li se usucă gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se reped până la cârciuma de peste drum, unde-și ung laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi, cu inima căptușită, vin să danseze mai cu foc. Cu cât crește numărul paharelor, cu atât crește și pasiunea dansului. Așa că, la o anumită ora, dansatorii se dedau la cele mai fantastice fantezii: umblă de-a bușilea, sar peste armonist, rămân prostiți în fața zidurilor de scândură sau se încaieră frumos, ca și cum ar dansa. Fără nici un gând rău, proaspeții veniți dansează între ei, bărbați cu bărbați, fete cu fete.
- Numai așa de boală, să se vadă cum știm noi să ne folosim picioarele.
După vreo oră, când oboseala picioarelor se ridică la cap ca o căldură binefăcătoare, relațiile dintre dansatori devin prietenești. Se petrece ca într’o  mare familie, în care sunt atât de multe rude, încât nu le poți cunoaște pe toate. Din domnișoară raporturile trec imediat la Ileano”, ca să urmeze apoi un Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiestrită.
 
"Faimosul" Costică Arapu
încinge atmosfera
O fată timidă și chioară, deși a plătit intrarea, stă stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Ce-i drept, pe lângă că are un ochi cu albeață, mai are și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se cunoaște cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B. (notă: Societatea de Transport București), la fel de timid și el și fără pereche, o privește cu jind: cel puțin picioarele îi sunt întregi și are un bust cum nu au toate frumoasele de-aici. Cu toată timiditatea, S.T.B.-istul se apropie de fata proastă și chioară:
- Sunteți din București, domnișoară?
În contactul cu lumea din tramvaie, tânărul a învățat să vorbească așa cum se cuvine cu o domnișoară pe care nu o cunoști. De câte ori nu a fost el martor în tramvai la asemenea începuturi de idile, când domnul care a plătit biletul până la Obor coboară împreuna cu partenera întâmplător întâlnită, la Grădina Icoanei. Fata chioară, mândră că un tânăr cu uniforma atât de frumoasă îi adresase cuvântul, răspunse rușinată, privind cu ochiul sănătos spre picioarele ei strânse în pantofi cu șireturi:
- Nu, din Moldova!
- Aa! - se miră bucuros băiatul, deși știe că spune un neadevăr - Eu tot din Moldova sunt!
Idila se încheagă ușor. După câteva minute, chioara și setebistul dansează strâns, iar fata  își lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește, pe o placă de metal, un număr impresionant. După dans, când rachiul devine un stimulent pentru țopăiala viitoare, perechea se întoarce exuberantă la bal”, unde și ceilalți dansatori își ridicaseră entuziasmele la același diapazon.
 
În ringul de dans
Armonica lui Costică Arapu zicea acum o bătută autentică și năstrușnică, care furnica picioarele. Se ridicase praful ca un nor galben și dansatorii nu mai osteneau. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la o mamă, dulce mamă, până la am un lemn și patru bețe". Petrecerea la balul” din Calea Moșilor e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într'o învălmășeală cumplită. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii se vor repezi în aer ca proiectilele, capetele vor suna lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală, ca muzica, ca rachiul, ca dansul.
În zori, un bătrân filosof mătură sala de dans de praf și de sânge. Clientela abia așteaptă seara, ca să reînceapă balul cotidian.”


Sursa: articolul ‹‹“Bal-Musette” bucureștean›› - semnat “Rex” – publicat în numărul din 22 ianuarie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română



Citește mai mult... »

O noapte în “cartierul amorului tarifat”

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună… la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Mai apoi am făcut o altă călătorie în timp, prin lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată: Vestalele din Cartierul Griviței. Să nu credeți însă că lumea tavernelor insalubre și a cârciumilor cu “ program și cu femei de consumație” era proprie doar Capitalei. Articolul “Aspecte ieșene: În cartierul amorului tarifat” semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 26 august 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română” ne dezvăluie povestea unei nopți petrecute într-unul din cartierele ieșene ale plăcerii mizere:



Strada Gării, ziua atât de pașnică, străbătută doar de puținii pasageri ce pleacă sau vin la lași, odată cu apropierea nopții capătă un aspect cu totul nou, necunoscut chiar multor ieșeni. Cu cât înaintează noaptea, cu atât această stradă, lungă de cel mult două sute de metri și cu o sumedenie de cârciumi și bodegi cu aspect îndoielnic, îngrămădite una în alta, începe să se însuflețească. Aici vine drojdia orașului să-și topească gologanii, câștigați într'un fel  sau altul. Din toate aceste localuri, cu ușile deschise în lături, izbucnește în stradă câte o melodie atât de schilodită încât este peste putință să ghicești ce e. lar prin stratul gros de fum de țigară ce plutește peste capetele chefliilor de la mese, se distinge pe un fel de scenă improvizată în câte un colț, cântăreața plătită de patron cu 20 - 30 de lei pe noapte și masă, ce-ți ia auzul cu vocea-i spartă și răgușita de băutură și țigări (căci în pauze “cinstește" și ea cu clienții, strânși de grațiile-i fade, spre a mări consumația). Iar dacă vre'un străin mai slab de înger” se lăsa ispitit să intre în vreo cârciumă din acest Broadway” al mizeriei, în zori de zi se trezește în stradă cu buzunarele întoarse pe dos, dormind pe trotuar, apoi o ia rușinat spre comisariatul de poliție, spre a se plânge că a fost buzunărit.



Spre a-mi da seama mai bine de cele ce se petrec în acest cartier cu renume prost, mi-am pierdut și eu o noapte colindând tavernele. Abia făcusem câțiva pași, când din umbra unui gang se desprinse o femeie vopsită țipător și mă atinse cu cotul, suflându-mi fum de țigară în față:
- Încotro, drăguțule?
Am intrat în vorbă cu ea. O cheamă Veronica Popa. Tip de femeie voinică de țară, aducând mai mult a bărbat, cu fața pătrată și maxilarele puternice.
- Sunt din județul Lăpușna (notă: județ situat în partea estică a României Mari, în centrul Regiunii Basarabia). Acum vre'o șapte ani am avut și eu o dragoste cu un flăcău din sat de pe urma căruia mi-a rămas și un copil de fată-mare". Într'o bună zi, Vania, căci așa-l chema, a plecat la pădure după lemne și un trunchi, căzând peste el, l-a omorât pe loc. În zadar am țipat și m'am zbătut. Satul a început să mă arate cu degetul și în cele din urmă, de rușine, am plecat încotro am văzut cu ochii. Am ajuns la Iași fără o para chioară în buzunar și după vre'o două zile de foame”, am intrat „la stăpân, cu două sute de lei pe lună și câte o zdreanță veche de-a coanei”. Și așa mi-am mâncat viața, până acum vreo două luni, frecând la dușumele și spălând vasele pentru un blid de mâncare și câteva bulendre”, până când mi-a deschis capul o prietenă. Acum stau cu ea într'o cameră particularăși… fac trotuarul".
- Și asta crezi d-ta că e viață? – o întrerup eu. Nu atunci îți mâncai” viața ci acum.
Ea mă privi crunt și-mi răspunse cinic:
- Așa-mi place! Acum sunt liberă și fac ce vreau. E câștig mai ușor. N'ai să mă înveți d-ta ce să fac și ce nu!
Și pripit:
- Vine curcanul! - și o zbughi pe gangul întunecat.
Privii în direcția în care îmi arătase. În adevăr, de după colț venea agale sergentul de stradă, iar Veronica probabil că nu era tocmai în regula cu “condicuțași nu voia să dea ochii cu el.
 
Veronica Popa din Lăpușna:
- E câștig mai ușor...
La câțiva pași numai, în plină lumină, un alt grup. Două păsări de noapte” cu “protectorullor nici nu se sinchisese de sergentul ce trece pe lângă ele, parcă nici nu le-ar vedea: se cunoaște că au parafa autorizării legale”... Una din ele, slabă și prăpădită, tușește de ți se zburlește părul pe cap. I se citește pe față activitatea nefastă a microbului tuberculozei, consecință a nopților pierdute în orgii. Fără să vreau, gândul îmi alunecă privind-o la tovarășa ei de meserie, Veronica. Unde-i acum să vadă și ea ce o așteaptă în viitor? După ce i sa mai potolit tusea, această biată epavă aprinse o țigară și după ce trase de vreo două ori din ea, înăbușită de un nou val de tuse, o aruncă înciudată, blestemând:
- Nici o țigară nu am parte să mai fumez, fire-ar...
O cheama Sonia Păduraru și practică meseriade vre'o... douăzeci și doi de ani, sau în limbajul ei numai” dinainte de răsboi. E veteranăși trăiește din mila colegelormai tinere. În fiecare seară iese pe trotuar din obișnuință, iar ziua doarme. Astfel de nenorocite întâlnii cu zecile în această noapte.
 
Tocmeala...
La mijloc "veterana" Sonia Păduraru
Era ora 7 dimineața și mă pregăteam să pornesc spre casă când îmi atrase atenția un grup, pe o stradelă dosnică de lângă gară: un țăran între doi tipi ce gesticulau și păreau gata-gata să se încaiere. Am înteles imediat situația și am dat buzna între ei. La apropierea mea, cei doi s'au strecurat.
- Păi da! Știu eu ci or fi vrut? Eu am vinit la Eș, la spital, la Sf. Spiridon și când am ieșit din gară, m'o oprit unu din ei și din vorbă în vorbă i-am spus undi mă duc. El o zâs că mergi și el cu mini că are și el un frate acolo. Pi drum, el o găsit un portofel cu bani și mi l-o dat mie, să-l ascund în brâu și mai încolo să împărțim. În urma noastră venea celalt, cu limba scoasă de un cot, văitându-se că o pierdut un portofel cu bani americănești. Când m'o întrebat, eu i-am spus că n'am găsit nimic. El parcă era turbat. Sărea la mine:
- Unde-i portofelul cel de găsit?
- lote-l! Și desfăcându-l, căzură din el câteva bucăți de ziare.
- Ai văzut ce bani americăneștiaveau pungașii în el? Ei ți-ar fi luat banii d-tale și te-ai fi trezit cu hârtiile astea în loc.
- Ptiu! Bătu-i-ar crucea! – făcu țăranul dumirit. Unde dau eu acu di dânșii să-i scutur o leacă!
Și astfel a scăpat bietul om de doi maeștri ai furtului prin sistemul grant".

...și astfel a scăpat bietul om de doi maeștrii
ai furtului prin "sistemul grant"

Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: Locuri de petrecere și ape minerale

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. “Bunicul Bucureștilor”, descoperit de d. Al. Donescu, primarul general al Capitalei, sfătosul Moş Toma,din prelungirea Griviţei, s'a dovedit și el, la cei 109 ani ai lui, o comoară de amintiri. Nu mai puţin interesante sunt poveștile spuse reporterului "Realității Ilustrate" de Nae Rădulescu – un alt moșneag din cetatea lui Bucur - despre distracțiile bucureștenilor de altădată:

“Un alt moşneag bucureştean, nu prea bătrân, Nae Rădulescu - cu care am stat de vorbă – se mândreşte că are părul tot negru. Moşul acesta - un sfătos bun de glume - mi-a povestit despre petrecerile din grădina “Eliade", de la Moşi, apoi despre grădina “Bordeiu", de la Floreasca, despre grădina “Diaferu", unde se ridică acum cetatea universitară, despre “Livada cu duzi", de la Abator şi despre alte grădini vestite, pe unde se făceau odinioară zaiafeturi. De asemeni, mi-a vorbit de felul, cum se scălda lumea în Dâmboviţa, prin dosul Hanului Manuk (Hotel Dacia de azi), pe locul unde acum sunt un şir de prăvălii şi hala Ghica-Vodă. Atât pe acolo, cât şi prin alte puncte ale Dâmboviţei, prin mijlocul oraşului, precum şi ale Colentinei, populaţia de ambele sexe se răcorea de-a valma, în râu, mai ales în zilele de mare arşiţă ale lunii lui Cuptor, cum sunt şi acum pe la noi.


Moş Nae, de copil, era băiat în prăvălia cârciumarului Neagu Dumitrescu, de la poarta Hanului Manuk. De altfel, chiar în curtea hanului - ne spune Moş Nae - erau diferite prăvălii. Se mai văd şi azi, în incinta Hotelului Dacia, uşile cu zăbrele vechi şi zidite (mult mai târziu) ale acestor dugheni bătrâneşti.
- Drac de copil, mă furişam pe un gang şi o uşă dosnică, chipurile să aduc apă din gârlă - povesteşte Moş Nae - dar eu priviam cum se scaldă lumea în dosul hanului Manuk. Pe atunci nu existau ştranduri, ţinu să amintească interlocutorul nostru.
Povestirile lui Moş Nae sunt susţinute de desenurile în culori ale pictorului Preziosi, care s'a rătăcit prin Bucureşti în primii ani ai domniei lui Vodă-Carol, aşa că trebuie să-l credem şi pe moş Nae în cele ce istoriseşte.
 
Preziosi - Dâmbovița la București - 1868

Iată una din amintirile sale:
- Mai ales era renumită grădină de la “apele minerale'' - ne spune Moş Nae – căci lumea putea acolo să se scalde, să bea apă minerală şi să se plimbe prin crâng. N’a rămas, până în zilele noastre, ca amintire, decât numele străzii “Apele minerale“, pe la podul “Lemaitre”.
- Dar de ce-i zicea locului “Apele minerale”? - am întrebat.
- Apoi era acolo un isvor cu apă ruginie, căruia îi ieşise faima că e bună de leac. Păcat că isvorul a fost astupat, când s’a făcut podul de piatră... Pe atunci erau acolo pomi mulţi, verdeaţă, viţă sălbatecă, tufişuri... dacă intrai nu te mai vedeai. Îndeosebi femeile care doreau să aibă copii veniau să bea “apa mineral”... Cum beau, mai ales dacă făceau şi o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată “borţoase"...
- Bine Moş Nae - am obiectat - cum se face că Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", nu mi-a pomenit nimic despre minunea cu apele minerale de la Lemaitre?
- Apoi dumnealui era bătrân pe vremea aia şi nu se ţinea de fleacuri de astea…”

APROPOS DE BĂTRÂNEŢE

“- Ehei, pe vremea noastră nu începea bătrâneţea de la 70 de ani ca azi – îmi spune unul dintre interlocutorii mei. Când ajungeai la 40 de ani, erai bunic şi-ţi sărutau mâna tinerii de 20 de ani. Ce-i drept, bătrâni tot se mai zăresc şi azi, dar cucoane bătrâne... mai rar... afară doar de baba mea! - sfârşi moşul cu un surâs mucalit. Altă viaţă, alţi oameni şi alte obiceiuri! Au trecut timpurile când îmbătrâneau femeile...”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »