Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexuri monanale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mănăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel bănuit de un țăran înțelept descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română”:

“- Nu știu, boierilor, cine a zidit mănăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sunt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucurestilor, găsește fără să vrea, în liniștea mănăstirei, odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpânește. La oraș, stricăciune multă, taică. Cu cât se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumânări de seu și pe vremea aceea era mai bine. Creștinul știa cel puțin să facă cruce, cum a învățat din strămoși. Astăzi tineretul învață carte, dar nu se închină și nu mai crede în Dumnezeu. Părinții împart păcatele cu copiii și nu știu dacă Dumnezeu nu-și va arăta mânia.”

"Chipul" Mănăstirii Cernica
 în revista Albina (1900)
Povestea locului de închinăciune începe undeva pe la începutul secolului al XVII-lea și ne este deslușită în articolul “Mânăstirea Cernica”, semnat “G.”, publicat în numărul din 29 octombrie1900 al “Revistei Enciclopedice Populare – Albina”: “În județul Ilfov, în apropiere de București, se află mânăstirea de călugări Cernica. Fiindcă această mânăstire pe lângă mânăstirea Căldurășani e cea mai populată din părțile de dincoace de Milcov, dau aici câteva notițe asupra ei și îi pun în același timp și chipul. Cernica a fost întemeiată în anul 1608 de către marele vornic Cernica Știrbei, dându-i hramul Sf. Nicolae. Aceasta se dovedește din următorul hrisov: ‹‹Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căptan și am zidit o mânăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae, făcătorul de minuni de la Mira Lichiei, în capul moșiei Melicea de mai sus arătată, într'un ostrov lânga Floresci din mijloc, ce se vecinește cu Șerban Vodă și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într'ânsa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva, iar la din potrivă, de se va scula cineva din neamul meu, să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ce să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viață de obște spre pomenirea mea, a soției mele și a  neamului meu în veacul de acum și cel ce va să fie.››

Se zice că această mânăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie până pe la 1781, când venind din Sf. Munte un călugăr anume Grigorie, cu doi ucenici, s'a stabilit aici și încetul cu încetul au populat din nou mânăstirea. Grigorie (notă: Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, ”a fost rânduit de Dumnezeu, ca staret al mânăstirii” în anul 1781) era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său, încât se dusese vestea despre ei până în ținuturi depărtate ale țării. O dată au venit la ei să-i vadă și cucoana Goleasca și cucoana Dudeasca din neamul cel vestit al Dudescului și Golescului și s'au interesat și de starea lor materială. Mult bine au făcut mânăstirii și domnitorul Mavrojeni și Alexandru Moruzi. Amintesc că pe lângă biserica cu hramul Sf. Nicolae se mai află aici și o frumoasă biserică cu hramul Sf. Gheorghe. Aceste biserici se află despărțite una de alta printr'un eleșteu, peste care e așezat un pod.”

După o perioadă în care fost dinnou părăsită, din pricina unei alte epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată de către Sfantul Calinic (1787-1868), stareț al mănăstirii în perioada 1818-1850. Pe mormântul acestuia sunt scrise slovele:

Vie vază câți în lume
Aur glorie doresc
Sau plăceri și tron, renume,
Cum se sting se nimicesc,
Cârje mitră arhierească,
Or ce în lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aici s’au contopit.
Vreun act de caritate
Sau credință în Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoți sufletul meu.”


Între posturi, rugăciuni și muncă la Mănăstirea Cernica

În acest loc “de reculegere și de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureștenii prinși în vâltoarea frământărilor și patimilor marilor orașe”, loc aflat “la câțiva pași de sgomotul și de praful Capitalei”, ajungea în anul 1929 reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”:

În drum spre Cernica
(1929)
Ne întâmpină, cu dragoste creștinească, starețul mănăstirei, cuviosul Zosima Pârvulescu și cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viața monahală nu numai cum rânduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înteleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu – credința și munca. Sunt buni, blânzi, primitori, cum sunt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici și cu acel spirit de inițiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întâmplărilor și la mila lui Dumnezeu. Refacerea vechilor așezăminte, reparațiunile și amenajările necesare oricărei mănăstiri în curs de execuție, viața de rugăciune unită cu viața de muncă dovedesc, de cum te găsești în mijlocul mănăstirei, că starețul și cei care-l ajută sunt pentru noua concepție a vieței monahale. Starețul, nedumerit de însoțitorul meu fotograful nostru, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.

Mănăstirea Cernica
vedere generală din anul 1929
- Să scriu câte ceva despre mănăstirea Cernica, care deși este la doi pași de Capitală, este prea puțin cunoscută de concetățenii mei, care nu pășesc dincolo de bariera orașului. Ai văzut, Cuvioșia ta, vreodată un cocoș în fața unei linii de cretă? Fă experiența, pentru că văd că ai păsări frumoase. la un cocoș și trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoșul va privi îndelung dunga, când cu un ochi când cu celălalt. Concluzia va fi că cocoșul nu va pășii peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Așa se petrec lucrurile și cu concetățenii mei bucureșteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf și de aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobile și când să treacă bariera, să respire în libertate, se întorc la culcușuriie lor. De aceea Capitala noastră se deosebește de celelalte Capitale din restul lumii, unde lumea, Duminica și sărbătoarea părăsește înghesuiala orașului cu cățel și cu purcel. Ba sunt orașe care în zilele de sărbătoare îți fac impresia că sunt cu desăvârșire pustii.

“Mȁnnerkloster Cernica”
- A început și la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioșilor care vin pe la mânăstire. Vizitatorii se înmulțesc și noi îi primim cu dragă inimă, pentru că lăcașurile de rugăciune și de odihnă sunt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.
Convorbirea alunecă repede asupra vieței monahale și m'am bucurat că noua concepție care tinde să renască viața de muncă rodnică de altădată își face loc printre conducătorii mănăstirilor. Cu învoirea starețului vizitez mănăstirea și stau de vorbă cu bătrânii călugări. Pretutindeni linște, ordine, curățenie. În simplitatea vieței monahale, misticismul de cea mai pură esență îmbracă, impresionant, întregul decor al mănăstirei. Ochiul ostenit al drumețului găsește odihnă și mulțumire, voie bună și liniștea mângăietoare care se strecoară tainic în suflet. Un călugăr bătrân, cu părul alb și cu fața arsă de soare, mă privește blând, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă și să știe totul într’o singură clipă.

Viața se scurge între
posturi, rugăciuni și muncă...
- Ce ai vrea să știi, fiule?
- Câte ceva din viața pe care noi, muritorii și păcătoșii de rând, o invidiem.
- La mânăstirea noastră viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă de toată ziua. Iată, privește la poarta mânăstirei cei doi frați care se întorc de la munca câmpului. Facem, cum putem, plugărie, creștem oi, vite și Dumnezeu ne învrednicește să agonisim pentru toți. Îngrijim mai mult de suflete decât de trupuri; dar muncim pentru că nu ne place trândăvia.
Bătrânul se opri, pentru că un alt călugăr cu fața aspră și brăzdată de nesfârșite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraș, de cu noapte, pentru cumpărături și care nu se înapoiase nici după toacă.
- Curios și cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc și pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Așa are obiceiul; e lung de vorbă și povestește multe.
Călugarul făcu palma streșină și privi în zare.
- Nu se vede. lar trebuie să fi întâlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l'a internat în spital. Sau, Dumnezeu știe ce i s'o fi întâmplat.
Soarele proiecta fâșii de aur luminos în chilioara curată și albă ca sufletul de fecioară. Câțiva călugări bătrâni, gârboviți de ani, își plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor, ca un canon pe care noi muritorii de rând nu l'am putea înțelege niciodată.

Blestemul lui Gheorghe Troiță

Rugăciune
(Cernica - 1929)
“Părăsind chilia unde săvârșisem desigur păcatul de a fi întrerupt din rugăciuni un suflet cuvios, mă pregăteam să vizitez biserica când, deodată, zăresc la poartă un grup de călugări care făcuseră roată în jurul altuia care povestea. Era călugărul venit de la oraș cu târgueli.
- La înapoiere m'am întâlnit cu Gheorghe Troiță, săteanul din Bolintin care ne vizita zilnic. Cum m'a văzut s'a pus pe plâns, un plâns de ți se rupea inima. Se svârcolea de credeai că i-a turnat cineva plumb topit în ochi, sau că necuratul i-a înfipt un cuțit în coaste. M'am închinat lui Dumnezeu să ajut creștinul să se liniștească. L'am așezat în marginea șoselei și un drumeț s'a milostivit să-i dea o sticlă cu apă să bea și să se spele.Zaciarnic. Se înroșea, se învinețea, și trupul i se sbătea scuturat de friguri îngrozitoare. Ochii sticloși, cuprinși în orbite însângerate, îngrozitor de mari, păreau că mă străpung ca două vârfuri de pumnale. Gemea groaznic ca și când cineva i-ar fi străpuns pieptul cu sulița.
- Primiți-mă la mânăstire, la mânăstire…, paznic…, clopotar…, ce vreți…, se ruga creștinul în chinurile morții.
Când s'a mai liniștit i-am spus că voi interveni pe lângă stareț să-l primească în mânăstire și prin rugi, post și canoane să se vindece de păcat. Dar după o jumătate de ceas i-a venit din nou boala și crezând că moare i-am aprins lumânarea.

Litania de seară
la Cernica - 1929
Călugării stând roată ascultau povestirea și din când în când făceau cruci, repetând ca un refren: ‹‹blestemul lui Dumnezeu››. Nu prea înțelegeam ce legătură este între călugăr și Gheorghe Troiță din Bolintin. Dar un călugăr mă lămuri:
- Gheorghe Troiță este un biet sătean bolnav care vine aproape zilnic la mânăstire. Ne-am pomenit cu el într'o noapte, în cămașe, cu părul vâlvoi, agitat, strigând ajutor. Ne-a povestit că în vis i s'a arătat un înger cu sabia de foc care i-a proorocit că se va chinui toată viața.
- Dar cu ce a păcătuit?
- Spunea că, întors din America, s'a căsătorit - fără să știe - cu soră-sa. Am întrebat pe nevastă-sa, dar femeia jură în fața altarului că n’are nici o legătură de sânge cu bărbatu-său și că la mijloc nu poate fi decât o scrinteală sau o pedeapsă a Domnului pentru alte păcate, cine știe, făcute în America… Sărmanul Troiță. Îl ajutăm cu ce putem, dar în fiecare zi vine cu altceva: ba vrea să se facă călugăr, ba artelnic. Cere să i se bată trupul cu biciu plin cu ace ascuțite și când devine furios amenință că dă foc mânăstirei.

Amurgul se lasă liniștit peste umbrele mânăstirei. Călugarii își văd de treabă ca albinele în stup. Cer încă câteva lămuriri asupra Seminarului monahal, acest minunat mijloc de nouă așezare a vieței monahale și mulțumesc celor ce m'au găzduit câteva ceasuri. În drum văd chipul lui Gheorghe Troiță și aud geamătul lui dureros, sfâșietor. Parcă ar fi un om cu coșul pieptului zdrobit de un călcâi de cizmă infernală. La porțile Capitalei, viața sgomotoasă a orașului mă întâmpină cu țipetele și imnurile ei păgâne.” (articolul “La mănăstirea Cernica” – semnat Ion Tik – publicat în numărul din 12 septembrie 1929 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Citește mai mult... »

Gâlceava înțelepților cu lumea (optimism și pesimism interbelic)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial. Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. În anul 2017 – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:


P E S I M I S T U L

O P T I M I S T U L

- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt
dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...

- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...

- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...

- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...

- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...

- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...

- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...

- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!

- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.
- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...




În anul 2017 suntem la trei ani după anexarea Crimeei de către Federatia Rusă, partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și la un pas de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?

Citește mai mult... »

Despre viață și moarte la Niculițel

Societatea românească interbelică, deși aflată într-o plină evoluție dinspre tradiționalim înspre modernitate, era una extrem de mozaicată. Tabloul real României interbelice este marcat de contrastul puternic dintre imaginile surprinse în marile orașe și târguri – aflate într-un proces intens de modernizare - și cele ale lumii satului în care dăinuia o societate încă tradițională. Lumea satului se schimba însă și ea, și avea să se schimbe radical în anii de după război. Satul românesc de azi are azi o cu totul altă față, dar păstrează încă fărâme din ceea ce a fost odinioară. Tocmai de aceea, reportajele publicate în presa interbelică care aveau ca subiect lumea satului românesc au o savoare deosebită. Ele au valoarea unor adevărate  instantanee surprinse într-o lume care peste doar câțiva ani avea să se prefacă radical.

Un astfel de reportaj publica revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 24 martie 1937. Autorul acestuia - prozatorul și publicistul Nicolae Papatanasiu – imortaliza cu ajutorul stiloului și al aparatului fotografic câteva imagini surprinse în satul dobrogean Niculițel:

Satul românesc interbelic

“Nu pot alunga din tiparul privirii imaginea lui Moş Irimie, din Niculițel, care într’o seară mi-a lămurit în viu grai slovele cirilice dintr'o bucoavnă veche, cu coperţi şi lăcătă. Învăţătorul satului mă îndemnase să-mi aleg găzduirea în casa curată a acestui bătrân. Mi s’a infăţişat, zi de zi, un unchieş încă viguros, cu mintea limpede, de o înţelepciune ce se apropie de piatra scumpă.
- E un ţăran de la care poţi învăţa multe, chiar dumneata. Acu’ te superi că vorbesc aşa! Vei vedea! - îmi spuse învăţătorul.
Ştiinţa pe care o avea Moş Irimie despre fel de fel de lucruri, cuprindea botanică, medicină, religie, astronomie, agronomie, meteorologie... O enciclopedie întreagă!
Duminica, îşi lua locul în strană şi cu glasu-i un pic subțirel, intona psalmi şi da răspunsurile. Era mâna dreaptă a învăţătorului, bunul sfătuitor al tuturora, căci cuvântul lui avea greutate şi îndemn adânc.
- Mulţi nu şi-au dat copiii la şcoală... Cel puţin la şcoala din sat! Multă trudă am avut cu mulţi! Că oamenii-s îndărătnici sau neînţelegători. În tot chipul! Şi vezi  matale, bine de tot n-am izbândit! A mai chemat domnul director şi pe jandarm, cu slova legiuirii... Câte nu le-am spus eu semenilor mei despre minunile din cărţi.  Am irosit atâtea vorbe!

Satul românesc interbelic
Hora copiilor
O fată cheamă la gard pe mătuşa Sultana, baba lui Moş Irimie. Şoapte îndelungi.
- Bine. Iaca, vin îndată! - spuse mătuşa Sultana.
Şi revine înspre casă.
- Da ce-i, babo?
Ia, fata Lenuţei a lui Toader...
- Te-a chemat, cumva?
- Da, e Toader rău de tot...
- Cum aşa? Că l-am văzut, mai ailaltă seară, sanătos-tun!
- Nu ştiu! E greu...
- N'au chemat doctoru’? - întreb eu.
- Nu! Au trimis după mine... I s’o fi făcut...
- Ce înseamnă asta?
- I s o fi pus greu, maică...
- Iar fi bune leacurile tale, babo, dar eu zic că tot mai bine e să aduc pe domnu’ doctor... Are ştiinţă de multe...
- Nu spun nu, da' adu-ţi aminte că pe Ionică, al vecinului, tot nu l-a putut scăpa doftoru’. Şi-acum se caină sărmana măicuţ, că n’a trimis după mine, măcar că eram certate...
- Eu domnule, mă uit la baba mea şi mă minunez foarte. Multe întâmplări minunate am văzut cu ea. Câţi nu s’au vindecat cu descântul ei şi cu leacurile ei - îmi vorbeşte Moş Irimie, când baba lui iese în curte. Ea e moaşa satului, doftoriţa obştii! Eu am ajuns să pricep că domnul doctor ştie şi poate multe face. Dar oamenii sunt îndărătnici. Aşa au apucat - spun ei. Nu se dau, cu una - cu două pe mâna lui. Doar la aman...
- Și-atunci e prea târziu, nu-i aşa? Știi ce, Moş Irimie! Haidem şi noi într’acolo. Să-l văd şi eu pe badea Toader. Doctor nu’s, dar tot mă pot dumiri de e făcătură sau altă boală cu rost ştiut.
- Dacă vrei, om porni într’acolo .
O aflăm pe mătuşa Sultana în exercițiul funcţiunii. Tocmai turnase într'o strachină trei guri de apă ne'ncepută. Noroc că e Marţi. De-ar fi fost Miercuri trebuia s'aştepte Joia, că de desfăcut nu se descântă decât în astea două zile! În apă a cufundat un ban de argint găsit, legat cu un fir de lână roşie de un fir de busuioc de la foloştocul popii, pentru aghiasma ajunului Bobotezii. În patul de scânduri, pe care-i aşternută doar o rogojină şi-un mindir, zace Toader. Îmi reamintesc cu greu chipul omului întins, sfârşit de boală, în faţa mea. E căruţaşul care m‘a adus în Niculiţel, în căruţa lui nou-nouţă şi cu leagăn, de la Isaccea...
- Badea Toader, am auzit că ţi-e rău! De-aia am venit!
Glasul slăbit îngână o mulţumire. Îi e greu să rostească vorbele. Baba Sultana e stânjenită de prezenţa noastră. Fac semn lui Moş Irimie și ieşim în pridvor. De acolo auzim frânturi de versuri din descântec, întovărăşite de mişcarea banului legat de ramura de busuioc, în strachina de lut:

De dimineaţă m’am sculat.
Pe faţă m’am spălat,
Lui Dumnezeu m’am rugat...
La biserică am plecat,
Când, la mijloc de cale,
M'am întâlnit cu fermecătoarea cea mare.
Din urmă luatu-mi-o.
De urât făcutu-mi-o,
Cu chedică de mort închedecâtu-mi-o.
Cu chele de urs îmbrăcatu-mi-o.
Când la biserică am ajuns,
Uşile mi s’o închis.
Lumânările s’au stins,
Icoanele cu dosu’s’a’ntors,
Ochii mi s’o’mpăinjenit...
Nime’ nu mă auzia,
Şi nimeni nu mă credea...
Numai Maica Precista,
Maica Domnului,
Jos s’a dat
Şi m’o’ntrebat...
Nu te mai văicăra.
Că Maica Domnului te-a’nvăţa,
Îi pleca pe drumul lui Adam,
La fântâna lui Iordan.
Acolo apă-i lua,
Pe faţă te-i spăla,
Te-i spăla de dat,
Te-i spăla de fapt,
Te-i spăla de strigare
De tot uratul cel mare...
Să fie descântecul de leac,
Făcutul să rămâie cât un fir de mac!


Nicio ameliorare, nu-i vorbă! Dar descântul va fi repetat de încă două ori! Ne apropiem de pat şi cercetez pe nevastă şi pe bolnav.
- Cum i-a venit?
- L-o prins ameţelile şi durerea de cap!...
- E făcătură, c’aşa vine! - intervine baba Sultana.
- Pe urmă? Cu pântecul cum stă?
- Amarnic... Îi e greu…
Iau lampa cu lumină săracă şi-o apropii de chipul bolnavului.
- Parcă i-e mai bine! - spuse nevasta...
E doar o părere... Încerc să aflu temperatura şi iau mâna grea a omului. Atunci, în palmă, descopăr semnul de care mă temusem. Petele nopţii, ca nişte maci, ale pelagrei (notă: boală numită și făcătură, pecingine rea sau boala porumbului, cauzată de o dietă deficitară, întâlnită mai ales la cei care consumă mari cantități de porumb). Desfac repede cămaşa. Pe piept, flori de muşcată sângerie...
- Vezi astea, Moş Irimie?
- Bube?
- E boala porumbului! Pelagra... De mult zace?
- De ieri. A dus-o pe picioare o vreme... L-a doborât însă!
- Trebuie să chemăm neapărat, doctorul... Aici, numai el are cuvantul! Altfel, badea Toader nu mai scapă - spun în treacăt femeii, care-şi joacă ochii, ezitând, între bolnav şi baba Sultana.
- Ce stai? - intervine energic Moş leremie. Măi, ţâcă, ia fugi tu repede până la domnu’ doctor!... Hai, fuguţa! Tu, babo, descântecele tale numai de dragoste să le spui, ai auzit?...
Casa lui Toader e toată din chirpici, aşa cum se durează pe-aci locuinţele oamenilor. Pe jos, podeaua e numai din lut. Observ că bolnavul doarme în aceeaşi odaie cu nevasta şi cu copilaşul cel mic. Oricum e greu! Şi Niculiţă, care a fugit la doctor, tot aici îşi are culcuşul… Pruncul scânceşte în scutecele lui. Mă apropii şi-l privesc! Sărmanul Toader, pocită odraslă a adus pe lume! Îmi apare icoana unui copil degenerat dintr'o carte de higienă. Un trupuşor slăbuţ, un cap prea mare, cu priviri idioţite...

Satul românesc interbelic
Adăpatul cailor - la fântână
Ies în drum urmărit de imaginea aceasta clinică. Mai la vale, la cotitură, e cârciuma lui Kir Pandelis. Țârâie o scripcă de ţigan de la ţară, chipurile un cântec de jale. Un glas lălăie, în răstimpi înjură şi se'ncurcă în iţele vorbelor. Moş Irimie m'a ajuns, din urmă. Pe fereastră desluşim pe beţivul din cârciumă. Mă'ntorc spre bătrân, cu priviri întrebătoare.
- Are o poveste tristă... Cum a ajuns să bea, nu ştiu. Dar lui Kir Pandeli i-au intrat pe mână şi ogorul şi vitele lui Stoica! Pe rând…
- Mai are ce bea?
- Poate, casa... N’a folosit nici un sfat… Nimic…
- Să nu-i mai dea de băut…
- Nu se poate… E amarnic la mânie! A intrat spirtu’n el, ca o dihanie şi cere mereu, mereu.
- Cum o să sfârşească omul ăsta, moş Irimie?
- L-o lua Dumnezeu…
- Copii are? Nevastă?...
- Are! Vai, de ei… Noroc că tatăl ei s’a milostivit şi a luat-o cu copii cu tot, în casa lui… Stoica a dat el să se mânie… Dar bătrânul i-a băgat spaima’n piept. I-a spus că-l omoară, dacă-l prinde pe-acolo... Acu’, Stoica zice că bea de necaz că i-a plecat nevasta...
- Dar până-atunci?
- Numai el ştie!...
Țiganul întinde un oftat pe-o strună de cântec şi adaugă:

Am o mândră subţirică,
Mi se suie pe opincă,
Şi-mi dă guriţa, de frică...

Şi-apoi, în altă trăsătură de arcuş mai sprintenă:

Mândruliţă, trup de flori,
Când te văd mă ia fiori,
Din tălpi până'n subţiori…
 
- la, vecinul meu, Mihăiţa... Coleaşă! E sărac lipit pământului. Doar un petec de pământ are spre mănăstirea Cilicului... L-a ajutat, mereu! El pâinea şi-o scoate mai mult muncind pe la alții decât pe ogorul lui. E şi cărăuş, că l-am împrumutat
să-şi ieie cai şi căruţă. Are copii mulţi. Casă grea. Anevoie se’mplineşte. Dar nu bea. Patima asta nu l-a pălit! Nu! Domnul director l-a sfătuit cum să câştige şi’n alt chip: cu leasa, cu rogojinile, cu stuful... Munceşte ca un rob. Şi nu-l vezi vreodată întunecat. Nu-i este sufletul înegrit de amărăciune. În toamnă i-a murit fetiţa cea mare. Boală de piept. De pe ogor n’a adunat mare lucru. Ia, aşa... Sărăcia, ca şi spirtul, îţi fură minţile. Mihăiţă însă are suflet de piatră. Mă minunez şi eu, om bătrân…

***

Înserarea şi-a stins, de mult, cele din urmă lumini albastre. Noaptea pluteşte asupra satului ca de smoală. Când luna se arată uşor înroşită, ca de o dogoare, de dincolo de piscul muntelui, moş leremie îmi lămureşte chipul ciudat în care e zugrăvită faţa astrului:
- Vezi, matale. În luna cea plină se zice că-s doi fraţi, blestemaţi de Dumnezeu  pentru că cel mai mic a sărit cu bătaia la cel mai mare. Şi asta nu se cade să faci! Dumnezeu i-a pus în Lună ca să-i vadă toată lumea, pentru învăţătură! Se desluşesc tare bine!...
Am ascultat uimit glăsuirea bătrânului. S’a’ntruchipat, în clipa asta, lângă mine, făptura vie pe care a născut-o Firea aşa - şi numai aşa! Moş leremie mi-a desluşit aşezarea stelelor în constelaţii, a zodiacului ştiut doar de el, mi-a vorbit de tot soiul de flori şi de buruieni; mi-a lămurit cum se răsfrânge în sufletul lui Treimea Dumnezeirii şi viaţa lui Christ, încât am crezut că mi se’nchipuie în ochi un vitraliu scump, împlinit din multe şi felurite iconiţe zugrăvite pe glajă… Simţea ploaia după mirosul văzduhului, după aşezarea frunzelor, după socoteli tainice şi neştiinţifice…  Credea în descânturi dar şi în cunoştinţele medicului. De vrăji, se temea… În poveştile pe care l-am rugat să mi le istorisească, a amestecat tablouri dintr'o viziune nouă a lumii şi-a tâlcurilor care-o ocârmuiesc… Sufletul lui e o apă curată. Înţelepciunea i-am aflat-o în spuse. A dus o viaţă simplă, între muncile ogorului şi bucoavne.
- Ferească Domnul de pacostea patimei! Dacă vine, s’a sfârşit cu noi! Nu-i după voia noastră! Diavolul de-abia aşteaptă să te rătăceşti pe meleagurile lui!
Vorba se'ndreaptă apoi către alte soiuri de brazde din sufletul omului…
- Păi, nouă ni-i sufletul pus în cântec! - apucă să spună Moş leremie.

Satul românesc interbelic
Duminică - în sat
Dinspre deal prind a bate câinii şi zarvă se porneşte... Şi svonul nu se stinge până târziu. Apoi, vestea a venit în câteva vorbe, că ni se părea c'o presimţisem! Ce trebuia să se'ntâmple, s'a sfârşit de-acu! Stoica plecase drept spre casa unde s'adăposteau nevasta şi copiii. Tatăl Marandei l-a zărit din casă, în bătaia lunii şi i-a ieşit înainte. Ce vrei? Pe Maranda? De nu ieşi din ogradă, slobod puşca în tine!
Stoica sau n'a'nţeles sau îl trăgea aţa... A urcat spre casă, să intre la Maranda... Bătrânul nu l-a lăsat să păşească nici cât ţine un şanţ, ca şi apăsat pe trăgaci! l-a trimis un pumn de alice de lup în piept. L-a fulgerat, nu alta!
- Numai aşa s’a sfârşit cu amarul lui Stoica! - şopteşte Moş Irimie. Dumnezeu să-l ierte! Aşa e mai bine!

Sursa: articolul “În satul românesc – Sufletul și trupul” – semnat N. PAPATANASIU – publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 24 martie 1937

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.


Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)


18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:
- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.
El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.
- Ne ducem la fund, mi-a spus el.
Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.


Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:
- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.
Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmăgrat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.
Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.
Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.
Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.
Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.
Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.
Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.
Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:
- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps
August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.
Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.
Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.
Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.
După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.
Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.
Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:
- Rumanski! Ruznanski!
Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »