Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Frumusețile Trascăului - de ieri și azi

Mărturisesc că, până acum, cuvântul trascău nu mă ducea cu gândul decât la Munții Trascăului - o importantă grupă montană a Munților Apuseni - sau la celebrul rachiu de fructe. Am aflat însă că Trascău este și numele unui vechi sat din Transilvania din județul Alba, considerat de reporterii de la mondonews.ro ca fiind unul dintre cele mai frumoase sate din România. Interesant este că în anul 1933 un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” - L. u. Molnar – era și el impresionat de frumusețea localității situate în nordul Depresiunii Trascăului. Mai mult, imaginile care însoțeau articolul publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei interbelice îmi permit să fac un colaj – de ieri și de azi” – fotografic. Să îl însoțim așadar pe reporterul interbelic în vizita sa prin Trascău (denumire utilizată până în anii '60; localitatea poartă azi numele de Rimetea):  

“Un drum greu, pe o șosea plină de gropi, într’un autobuz care face cursa de la Cluj la Turda; și totuși un drum pe care niciodată nu-l poți regreta; dacă n'ar fi decât minunata vale a Ariesului și încă plimbarea nu ar fi fost făcută de prisos; ajungând însă apoi la Trascău, simți adevărata plăcere: melodiile vesele ale poporului care locuiește acolo se prelungesc din munte în munte, contribuind la pitorescul fermecător al tabloului.
 
Eisenmarkt, Eisenburg
"Frumusețea neînchipuită a locurilor în care trăiește poporul din Trascău"
(legenda fotografiilor din "Realitatea Ilustrată" - 7 decembrie 1933 
Este Duminecă. Clopotele bisericilor sună toate, în vreme ce poporul merge gătit la rugăciune. Căruța de țărani, care înlocuiește în momentul de față autobuzul, merge lin, de astă dată pe un drum admirabil. Cerul este albastru, fiind pictat ici-colo de un norișor alb. La fiecare cotitură ai o surpriză nouă; totuși la un moment dat, atenția se concentrează asupra unei stânci de o formă bizară, care-ți face în primul moment impresia unui monstru marin. Stânca datează din timpuri străvechi, fiind utilizată chiar de Romani ca punct de observație. La fiecare pas, forma pietrei se schimbă. Despicăturile încep să iasă la iveală și întregul complex se deslușeste abia acum.

Eisenmarkt, Eisenburg
Biserica din Trascău - în 1933 și azi
Primele case apar alături de plopii tremurători. Un stil de clădiri cu totul aparte, dând impresia peste tot de mulțumire și de înțelegere generală. În mijlocul satului se găsește biserica al cărei turn uriaș în patru colțuri are săpat în el anul 1829. Poporul iese tocmai din biserici. Se remarcă la tot locul o veselie exuberantă. Are oare curcubeul atâtea culori? Bărbații poartă, aruncată numai pe un umăr, o haină scurtă numită “Karzagany", călcând mândrii și siguri de ei. Femeile, fetele și copiii râd mereu, fiind învestmântate cu porturi de toate culorile. Cu toții dispar apoi în casele albe și frumoase.
 
Eisenmarkt, Eisenburg
Case din Trascău - ieri și azi
Acesta este poporul din Trascău. Originea lui trebuie căutată prin anii 1141-1161, când Geysa II s'a stabilit acolo cu poporul lui; de asemenea minerii bavarezi s'au stabilit în acele regiuni sub contele de Stiria. Din această amestecătură de Bavarezi și Stirieni a chemat regele maghiarilor Geysa II minerii la Trascău, dându-le privilegii speciale. Satul și documentele au fost arse cu prilejul invaziilor, pentru a fi apoi pus la loc sub domnia lui Endre III în anul 1291 cu aceleași privilegii. Ei nu plăteau impozite și nu erau obligați la serviciul militar. Trascăul era considerat “Libera villa".
 
Eisenmarkt, Eisenburg
Moșneag, tânără fată și femeie din Trascăul de ieri
Partea germanică a strămoșilor a lăsat încă și astăzi nume de familie ca Ekhardt, Gendel, Anger, Faber, Griwald și Gabel. Locuitorii Trascăului nu se mai ocupă azi cu lucrul minelor de fier. În case domnește totuși belșugul. La picioarele stâncii “Szekelyko" ei exploatează pământul și acest lucru le rentează foarte bine. Nimeni nu vorbește nemțește aci. Cu toate că întâlnești de multe ori figuri blonde - adevărate tipuri germane - nu auzi vorbindu-se decât românește și ungurește. Ei țin totuși la portul lor vechi din mătase grea și colorată, cu toate că acestea costă foarte scump.”
 
Eisenmarkt, Eisenburg
În fața casei  - în straie de duminică
Surse:

- articolul “poporul din Trascău” - text și fotografii de L. u. MOLNAR – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »

Joacă bine Moș Martine...

Motto:
Joacă bine Moș Martine,
Că-ți dau pâine cu măsline!


În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.
 
Joacă bine Moș Martine...
Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.(1)
 
Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"
Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat: “Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, eați răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  
 
Satul adunat la jocul ursului
- “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.
- „când visezi urs înseamnă noroc”.
- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 
- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)


Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noatre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"
Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui
Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”.(3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate
Primăvara, trec țigani ursari,
Cu obrajii arși de zări înveninate,
Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri
Urșii mohorâți și pădureți.
Parcă duc pădurile în lanțuri,
Parcă duc mormane de tristeți…”(4)


Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945
(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915
(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată
(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”



Citește mai mult... »

Printre aromânii din Cadrilater

“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu şi prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul ţărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă ţărişoară. Unii au numit acest ţinut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăţi renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverşunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, aşezată pe Dunăre şi locuită de Români, era aşa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Ţara nouă – Dobrogea sudică şi Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).


Marea problemă a fost însă aceea că în perioada de ocupație Bulgaria schimbase raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea România a hotărât să înfăptuiască colonizarea noilor judete romanesti cu aromâni si valahi megleniti. Primul transport de colonisti s-a realizat cu vaporul “Iasi” și a ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. De la această dată au început să sosească în țară macedoromâni strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru aromânii din Peninsula Balcanică.

Vă invit astăzi să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului” dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

“Păstoritul, agricultura și mai ales negoțul sunt ocupatiile lor de căpetenie. Au sate înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor macedoneni.

Casă de aromâni - lângă Balcic - 1932
E zi de sărbătoare

Spre zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii.
Privești atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind cămașa albă.

În fața casei în zi de sărbătoare
Dar fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatece de franjuri!... Din toată făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pasi, în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia miscând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare. Deodată cu toții au pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor. 

Hora - în ritmul dat de cimpoi
Raporturile dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințati, apar imediat părinții și își dau încuviințarea.

Fetiță de colonist din Cadrilater


Ivindu-ți-se prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism. Trădările se pedepesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.
- Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.
- Ce te privește pe tine?
- Câți ani ai?
- Nu știu…

Aromâncă pornind la munca câmpului
Exemplul e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile vor veni de la sine.”

Citește șiPoveste din Cadrilater: Femeile cu crucea pe frunte



Sursa: articolul “La coloniștii aromâni” – semnat Margareta Nicolau – publicat în numărul din 28 iulie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

Sulina: Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de piraţi levantini s-a transformat la sfârșitul secolului al XIX-lea într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:

“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanţă de mal se desfăşoară paralel cu canalul un rând lung de case cenuşii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Şi apoi, la fel aliniată şi silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lăţime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de ţânţari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt şantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”

Epoca de glorie a Sulinei a coincis cu perioada în care aici a ființat Comisiunea Europeană a Dunării (1856 – 1938), un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii (1856) care asigura neutralitatea Mării Negre și libera circulație pe Dunăre. La sfârșitul secolului al XIX-lea Sulina avea cu ceva mai mult de 5000 de locuitori. Era considerat un loc cu o importanță militară deosebită, deoarece controla “intrarea oricărui bastiment de război de pe Mare pe Dunăre, prin canalul Sulinei”. Pentru aceasta la Sulina fuseră amplasate “două faruri mari și unul mic în curtea palatului Comisiunei Europene. Unul din cele 2 faruri este înaintat de la țărm, la 1500 metri, pentru a înlesni orientarea navelor ce sosesc din depărtare în direcțiunea Sulinei; celălalt far este de partea de jos a canalului, pe țărmul Mărei chiar, spre a ilumina vaselor în timpul nopței intrarea lor in port”. (cf. monografiei Dobrogea și gurile Dunării – semnată de lt. Athanasie Napoleon – 1896).

În anul 1934, atunci când reporterul Filip Brunea Fox vizita Sulina, orașul era deja pe cale de a-și pierde prosperitatea de altădată, dar era înăluit încă de un farmec aparte:

Palatul Comisiunii Europene - 1934
Văzut din vapor, aspectul acestui port “internațional” liniştit, incendiat de soarele ce mătăseşte lemnul vechi al balcoanelor, udă coviltirul cafenelelor multe, e atrăgător. De cum ai descins însă, clădirile de lemn, animația redusă, îţi spun că viaţa aici e pe fluviu, că orăşelul aşteaptă un vânt favorabil, să-şi ia zborul pe apă. În faţa debarcaderului Palatul Comisiei Europene. Singurul în întregime de piatră. În afară de faimoasa „bară”, Sulina se bucura până acum câţiva ani de un hatâr la care jinduiau toate porturile noastre: nu ştia ce e vama. Vă amintiţi legendele ispititoare circulând pe seama localităţii acesteia, binecuvântate? Sulina, un fel de ţară a lui Cremene, nu-ţi cerea decât să te deranjezi până la dânsa, ca să te îmbrace în fir, pentru o nimica. Era idealul negustoraşilor din porturile mici de alături, prima ispravă matrimonială a însurăţeilor din Galaţi, Tulcea şi Reni: să se repeadă în porto-franco ca să se înţolească ieftin, să târguiască niscaiva mătăsărie pentru mireasă, ceva delicatese pentru nuntă. Vă închipuiţi complimentele!
- Ce bună haină! Ce fini ciorapi! Ce cămaşe frumoasă! Cum le-aţi plătit?
- O bagatelă! Le-am luat din Sulina pe costul fabricei.
Dar şi viaţa legendelor e limitată. De câţiva ani încoace, acest port privilegiat a trecut în rândul celorlalte. Se pare însă, considerând făgăduiala recent făcută de
ministrul finanţelor la Conferinţa Dunăreană, că Sulina îşi va recăpăta curând privilegiul.
În partea terminus a oraşului, la nord, cu vederea spre fluviu şi alta spre farul ce luminează gura Dunării vomitând în mare, se înalţă severă clădirea Comisiei Europene. E palatul senorial ce inspiră respect şi smulge pălăria de pe capetele tuturor locuitorilor ce nu-s funcţionari la „Comision” (cum spun ei). E ca o reşedinţă de guvernator, ce-şi întinde ocrotirea şi influenţa pe o distanţă
apreciabilă. Totul participă la acest privilegiu impresionant. Clădirile înalţilor ei funcţionari, cele mai frumoase din orăşel; vaporaşele cu pavilion şi inscripţie C. E. D., cele mai sprintene şi luxoase englezoaice, olandeze şi italience, soţii şi fiice de inspectori sau consuli, cele mai nostime. Într’un cuvânt ce e mai chipeş şi mai luxos, poartă stampila C. E. D.-ului.
Restul orăşelului nu interesează decât sub raportul unicului hotel unde se pot adăposti călătorii, al singurului restaurant cu bucătărie grecească şi celor câteva cafenele cu produse foarte limitate.”


COSMOPOLIS

Pe chei
“Sulina e un târg de lemn. Igrasia pândeşte tot ce-i cărămidă, preface în câteva luni zidul cel mai trainic într'o pastă umedă şi rece. Toate casele sunt de scânduri, gri de propria lor bătrâneţe, mohorâte, ca şi cum ar sta vecinic în ploaie. Dar şi terenul infiltrat de bălţile din preajmă, e şubred, moale. Cu vremea construcţiile, chiar aşa uşoare cum sunt, le scapă piciorul, se strâmbă, rămân într’o rână. Nicicând expresionismul n’ar fi realizat efecte aşa de groteşti!
Trei sferturi din casele orăşelului sunt înclinate pe o coastă, cu balcon turcesc cu tot, ca nişte oameni ce-şi ţin cu palma falca îndurerată. E un amănunt care contribuie la sentimentul încercat de vizitatorul străin, că locuitorii de aici trebuie să fie bănuiţi de spleen, secătuiţi de malarie, ca şi adăposturile lor fragile, ce se clatină şi gem de câte ori vântul marin se abate în port.
„Salonul” frizerului, de pildă. În vitrină un vapor în miniatură pus între două borcane cu lichid verde şi roşu, apoi firma de afară solidă şi chiar colivia cu piţigoi spânzurată de uşă, sunt elemente ce sugerează o înjghebare serioasă, temeinică, „de încredere”. Dar cum pui piciorul înăuntru, îţi dai seama că ai fost indus în eroare, ca de obrajii aprinşi ai unui tuberculos. Podeaua începe să joace, pereţii să se scuture, şi chiar lampa să capete un balans ca într’o corabie asediată de valuri. Priveşti timid şi încurcat în jur. Dar patronul a ghicit că eşti un străin şi râde.
- Aşa-s toate casele aici. În fiecare an pereţii se scoboară cu câţiva centimetri. Pământul e muiat de apă. Nu veţi găsi un plafon în toată Sulina care să nu fie sprijinit în mijlocul lui de un stâlp. Ne-am deprins. Nu ne temem de accidente. Casele noastre au învăţat şi ele să fie mlădioase, să suspine, să se vaite, dar să nu se prăbuşească!
Cu ce se ocupă locuitorii de aici? E un mister al tuturor porturilor din lume. E o întrebare ce obţine răspunsuri evasive. Până acum cinci ani, când Comisiunea Europeană lucra activ, jumătate din populaţia portului era angajată în serviciul ei. Şomeurii oftează după vremurile acelea, când lucrările canalului reclamau sute de braţe, când dragele harnice utilizau zeci de specialişti, când portul svâcnea de mulţimea vapoarelor.
Astăzi e linişte. Rare nave străbat, leneşe, canalul. Barcagii dorm în găoacea de lemn legată de cheiul gudronat, stingheriţi arare de un pasager ce vrea să treacă dincolo, la şantier. Nici un vehicul de uscat.”


O duminică în Sulina de altădată

Farmecul Sulinei de altădată era dat și de amalgamul celor “20 de nații” de care aparțineau locuitorii orașului. Întâlneai în Sulina în majoritate români și greci, dar și ruși lipoveni, ucrainieni, armeni și evrei, turci și tătari, bulgari, sârbi, albanezi, germani, italieni, englezi, polonezi, francezi, maghiari și chiar austrieci.  Jean Bart scria în romanul “Europolis” că „toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.

Filip Brunea Fox imortaliza în reportajul său Farmecul Dunării: Sulina” câteva instantanee culese în această lume cosmopolită într-o zi de duminică a anului 1934:

Sulina - 1910
În faţa cafenelelor, marinari greci cu şepci smolite şi pipe de antracit, sorb cafeluţe şi vorbesc repede. Funcţionari bruni, care şi-au pus toată eleganţa în tocurile pantofilor de tennis exagerat de înalte, joacă table şi râd pe italieneşte. Mai încolo, strânşi câte zece în jurul unui ceainic, pescari bărboşi şi bronzaţi duc paharul la gură cu amândouă mâinile şi discută liniştit o chestie pe care n’o pot înţelege decât ruşii. Înspre cercul marin, în zona liberă, se bea vin grecesc. Pe masă, tot afară, tronează un clondir respectabil, plin de o licoare blondă ca mierea distilată. Doi căpitani graşi şi rumeni îl contemplă taciturni. Din când în când unul din ei umple paharele, le sorb repede cum pui o iscălitură şi mormăie satisfăcuţi. Cârciumarul, care-i cunoaşte, îmi spune că sunt olandeji. Toate neamurile!

Se apropie seara. Pilotina de inspecţie a Comisiunii s’a întors acasă. În port liniştea din timpul zilei se umflă, pune peste cuprins un clopot pneumatic. Muncitori, ducând câte un calcan băşicat şi turtit ca o lipie, trec grăbiţi. Din sus, dinspre mare, o dragă uriaşă cu o spinare de fier, crenelată ca a monştrilor preistorici, se târăşte greoaie. Peste puţin a luat loc în partea cealaltă a fluviului, între alte două drage, de aceeaşi dimensiune.

E Duminică. Maşina de curse ce duce tineretul la plaja din apropiere a făcut ultima călătorie. Sulinienii, afară de ţânţari şi un cinematograf de mână, ce funcţionează numai la sărbători, n’au nici o distracţie. Comisiunea europeană s’a îndurat şi le-a ridicat la mare, o baracă de scânduri botezată pompos Cazino. Se dansează la lumina jumulită a unei lămpi cu petrol, se bea un şpriţ, şi se priveşte de pe un fel de terasă, nemărginirea lichidă, sleită de întuneric. La ora 11, lumea se întoarce acasă. Din balconul hotelului, spre canal, aştept să se facă ora Bucureştiului. Ultima pereche a trecut de mult dinspre târg. E linişte, e pustiu. Ţânţarii caută în zadar un picior fără cizmă şi un gât slobod. Am rămas numai eu. Şi silueta grănicerului încremenită la pontonjul gudronat. Şi undeva un gardist, un singur gardist, ce se distrează fluierând lung şi lugubru, dintr’un ţignal de lemn.

Vasul Principele Mihai în portul Sulina - 1934
La cinci metri Dunărea. Nu i se vede umbletul. E o şosea înţepenită. Îţi dai seama că trăieşte, că respiră, numai din dansul bărcii din faţă, legată de chei.
Pe malul celălalt, ca un zid de cetate, se profilează dragele. Un sâmbure de lumină se sparge undeva într’un catarg. Linişte. Stau şi ascult rugăciunea colectivă a broaştelor. E o audiţie formidabilă. Toată Dunărea sparge nuci. E un vacarm uriaş, monoton, obsedant. Îţi face impresia că mii de fiinţe se distrează rupând stânjeni de vreascuri uscate. Sau că în tot cuprinsul e o frenezie de castagnete. Sau că un haut-parleur gigant dilată până’n văzduh, ropotul a câtorva sute de toace. Imposibil să dormi cu uşa deschisă. Camera se umple de orăcăituri, ca de un fum. Trebuie să-ţi vătueşti urechile, să-ţi struneşti nervii, să cauţi o consolare în faptul că la ora asta de insomnie, 3000 de sulinieni dorm duşi, cuminte. Au nu pentru astfel de localităţi a fost inventată morfina?”

Apropierea celui de Al Doilea Război Mondial a dus la desființarea Comisiunii Europene a Dunării, la pierderea neutralității și la retragerea reprezentanțelor consulare din oras. Sulina  - important punct strategic militar – a fost supus unui bombardament intens al aliaților în 25 august 1944, zi în care mai mult de jumătate dintre clădirile orașului au fost distruse. După război, Sulina a intrat sub influența puterii sovietice, care a șters și ultimele urme ale gloriei de odinioară.

Surse:
- Filip Brunea Fox - reportajul Farmecul Dunării: Sulina” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 iunie 1934

- Napoleon Athanasie – “Dobrogea și Gurile Dunărei” – Editura “Stabilimentul Grafic I.V. Socecu” - 1896

Citește mai mult... »

O noapte la Snagov

Lacul Snagov și parcul amenajat în preajma acestuia sunt fără îndoială unele dintre cele mai frumoase şi mai frecventate locuri din apropierea Bucureştiului. Ansamblul mănăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este și el un loc care ascunde o istorie aparte: legenda spune că aici ar fi fost îngropat sub o lespede Vlad Țepeş, după ce a fost ucis în anul 1476. Snagovul a devenit un loc de atracţie pentru bucureşteni abia pe la începutul secolului al 20-lea, după ce s-a realizat asanarea lacului. Vechea “baltă” s-a transformat într-o oglindă de apă curată, iar pe malurile ei Primăria Bucureştiului a amenajat un parc superb. În forma de azi, plaja şi Parcul Snagov au fost reamenajate la începutul anilor ’30.

Dar nu despre farmecul de altădată al Snagovului va fi vorba în articolul următor - articol semnat de Ion Tic și publicat în numărul apărut în 20 iulie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română” – ci despre vechile legende ale Snagovului:


O farsă macabră

Pentru a intra în atmosfera vechilor legende ale Snagovului, reporterul Ion Tic ne povestește la începutul reportajului său farsa pe care i-au făcut-o “bunii lui prieteni”, farsă care i-a prilejuit reîntâlnirea – în miez de noapte – cu Snagovul:

Casă de vacanță în Snagov - 1938
“Știți cum am ajuns în acest pitoresc loc, acum câteva nopți? Printr'o întâmplare destul de ciudată. Într'un târziu de noapte, pe când mă pregăteam să ațipesc, după o zi de călduri caniculare, un telefon mă făcu să mă înfior de groază: cineva mă informa că unul din cei mai buni prieteni a avut “acum câteva minute un groaznic accident de automobil și că dacă pot să mă reped până acolo…". Cât ai clipi din ochi am sărit din pat și cu primul taximetru pe care l’am găsit în cale, am luat-o razna, spre Snagov. Drumul de o jumătate de oră cu mașina mi s'a părut o veșnicie. Mă gândeam cu groază la bietul meu prieten, sportiv din naștere, care scăpase de atâtea ori de la moarte, care acum - cine știe - în ce hal s'o fi găsind în marginea șanțului de la Snagov. Îl și vedeam la spitalul de urgență, pe masa de operație, cu fața palidă, zbătându-se între viață și moarte…
Iată-mă în poarta Snagovului, acostând trecătorii întârziați. Oamenii îmi răspundeau monosilabic, unii nedumeriți de înfățișarea mea de om speriat, alții convinși că au în față un noctambul trezit dintr'un vis urât. Dar și unii și alții îmi răspundeau precis la întrebarea despre accident: nu!
M'aș mai fi bălăbănit eu mult și bine dacă un jandarm care făcuse până atunci “de serviciu” pe șosea nu m'ar fi asigurat solemn că “nimic nu se petrecuse prin partea locului”. Bănuind că la mjloc nu putea fi vorba decât de o glumă de prost gust, am pornit-o spre lac, la restaurantul din preajma locului, unde lăutarii mai cântau încă cu glasurile lor răgușite romanțe “de ini albastră”. Mergeam gândind la posibilitatea unei “soții”, când privirea îmi fu atrasă de un boschet mai retras unde în întunericul nopții ardeau două lumânări de mort. O clipă, siguranța glumei de prost gust se schimbă în posibilitatea unei întâmplări tragice… Alergai în goană, și spre uimirea mea, găsii pe prietenul meu care era întins pe o masă, acoperit cu un cearșaf. În jurul mesei veghea trist și abătut un grup de prieteni. Dar când să mă apropii de “mort” – “mortul” sări în picioare în hohotele de râs ale prietenilor care astfel isbutiseră să mă aducă la Snagov. Sticlele aruncate pe sub mese, paharele răsturnate și resturile de mâncare, dovedeau sfârșitul unui copios ospăț la care doi prieteni au pus un rămășag, punând la încercare “viteza cu care un prieten poate veni la vestea unui accident”. Această întâmplare, care mi-a dovedit cât de ușurateci pot fi unii oameni atunci când se lasă înșelați de puterea șprițurilor răcoritoare, mi-a dat în schimb prilejul să petrec și eu, “fără baterii”, o noapte a Snagov.”


O noapte la Snagov

Biserica fostei mănăstiri a Snagovului
“Snagovul, noaptea, este ceva mai mult decât o feerie dintr'o “mie și una de nopți”. Un crâmpei de vis poetic pe care dărnicia naturii și munca oamenilor l'a realizat mai frumos decât își poate închipui cineva. Un colț de rai pământesc ridicat la pretențiile occidentului rafinat, în care omul și natura s'au întrecut să facă adevărate minuni. Snagovul așa cum este… Snagovul amintirilor de altă dată, înmormântate în ruinele unei mănăstiri istorice. Snagovul pădurilor neumblate peste care s'a suprapus un alt Snagov, mai cochet și mai ispititor, pentru a lega două lumi atât de deosebite. De ce nu zugrăvesc scriitorii noștri care se abat pe aceste meleaguri, frumusețile fără asemănare pe care atâția români le caută peste hotare?

Gândeam la toate acestea, cu privirea rătăcită pe întinsul lacului, când o mână mă lovi voinicește pe umăr. Era barcagiul meu, “lipoveanul”, pe care-l cunoscusem cu ani în urmă și care, încântat de revedere, a ținut să mă oprească. Un lipovean cu fața urâtă, dar bun și prietenos din cale afară. Barcagiul ținu să-mi spună că povestea pe care mi-a spus-o acum câțiva ani și pe care am publicat-o în reportajul meu “Snagov", l'a făcut și mai cunoscut în lumea vizitatorilor…
- Care poveste?
- Nu-ți reamintești? Povestea unei nopți la Snagov, acum optzeci și cinci de ani… Povestea podului-plutitor încărcat cu boieri surghiuniți, pe care-i conducea la mânăstirea de pe insulă, un țigan. Podul care s'a rupt în mijlocul apei, înecându-se și boierii, și santinelele. Și țiganul, care scăpând de la înec, a înebunit și a trăit nebun în pădurea sălbatică până într’un târziu, când un călugăr s'a învrednicit să-l deslege de blestem și să-l vindece.
- Da, da… Îmi reamintesc… Legenda pe care mi-ai povestit-o și pe care am scris-o și eu așa cum am auzit-o. Numai că, la câteva săptămâni după aceea, un bătrân din Dobroșești, pare-mi-se pescar ca și tine, mi-a spus alta…
Colea barcagiul, așa se numește prietenul meu, făcu ochii mari…
- Alta?
- Desigur. Și dacă vrei, am să ți-o povestesc. Dar mai întâi să facem o plimbare cu barca.

Alee cu flori în Snagov - 1938
La auzul unei asemenea propuneri, lipoveanul de abia își putu reține bucuria.
- Mergem, bucuros…
În câteva clipe ne instalarăm în barca pe care Colea, în închipuire, o socotea cel puțin un transatlantic. Câteva lopeți și barca alunecă, ca un fulg, pe fața liniștită a lacului, care se întinde ca o oglindă fermecată. Malul dinspre debarcader, cu toată ora târzie, se desprindea în decorul plin de lumină al aleilor și al teraselor inundate de flori și de șoapte de dragoste. Ici și colo, perechi de îndrăgostiți își strecoară umbrele spre funduri tainice de alee. Este atâta farmec în liniștea acestei nopți…
Undeva, departe, un glas argintiu de fată îngână “un cântec de demult"… Colea, bătrânul prepelicar, ciulește urechile.
- Frumos, Colea?
- Tare frumos. Cântă dragostea, tinerețea… Cântă până se revarsă zorile. O știu eu... O fată care, de dragul iubitului plecat pe lumea cealaltă, petrece cu toată lumea… Dar mi-ai făgăduit să-mi spui cea de a două legendă a boierilor din “noaptea cea de groază”...

Snagov - 1933
- Adevărat. Noaptea cea de groază s’a petrecut în 1853. Lucru sigur: podul plutitor încărcat cu boieri surghiuniți care mergea spre mănăstirea transformată în închisoare, s'a rupt în două. Și oamenii s'au înecat până la unul. Cum a scăpat unul singur -  țiganul care conducea convoiul? Iată misterul! De aceea mi se pare că cea de a doua legendă se poate apropia de adevăr…
Printre boieri se găsea unul surghinuit pe nedrept. Căzuse prin intrigi și minciuni puse la cale de propria-i nevastă care – spune legenda - a făcut chiar ceva mai mult, organizând înecul. Femeia îl înșela cu un alt boier, cu multă trecere. Înebunise de bună seama la bătrânețe, cum înebunesc unele femei cu mintea slabă, și ca să scape de bărbat a cumpărat pe țiganul conducător al convoiului cu ordinul de a îneca pe nefericiți când vor fi în largul lacului. Zis și făcut. Țiganul despică bacul în două și-l prinse apoi cu câteva scânduri putrede. Noaptea târziu, când se produsese nenorocirea, podul se desfăcu la mijlocul apei drept în două, ca o carte uriașă care se închide. Cartea morții…. care a înghițit atâtea suflete nevinovate. Groaznica întâmplare petrecută în puterea nopții ridică țipetele și vaietele nenorociților până la cer. Lesne putem bănui scenele care s'au petrecut în momentul scufundării podului de care erau prinși, în lanțuri, condamnații la moarte...

Snagov - 1933
Îndată după săvârșirea oribilei fapte, comandantul convoiului se prezentă să-și primească prețul mârșavei fapte. Pe mal aștepta femeia blestemată, care urmărise nepăsătoare groaznicul spectacol. Venise însoțită de ibovnic ca să controleze execuția și să plătească călăului prețul convenit. Dar în momentul în care îi număra banii din cele două pungi pline cu aur, un vârf de secure despică țeasta femeii care, pentru plăcerile ei, omorâse atâția oameni. Un credincios servitor care însoțise pe boier până la îmbarcare și care urmărise toată scena, văzând curajul stăpânei care și-a ucis stăpânul împreună cu atâția alții, a ucis-o dintr'o singură lovitură….
O ploaie torențială însoțită de fulgere nemaipomenite veni să spele sângele. Dar un fulger mal puternic, pornit din creștetul cerului, prefăcu cadavrul femeii în stana de piatră care a rămas până mai anii trecuți aici, la mal, străjuind tainele lacului. Oamenii spun că din această piatră multă vreme ieșea, după miez de noapte, umbra femeii blestemate pe care sute și sute de pumni încleștați o amenințau și o chinuiau în fiecare noapte. Adevărată sau nu, legenda aceasta pare cu mult mai apropiată de adevăr decât cealaltă…”.

Citește și articolul: Farmecul Snagovului de altădată

Sursa: articolul “Snagovul, așa cum este” – semnat Ion Tic – publicat în numărul din 20 iulie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română

Citește mai mult... »