Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Poveștile Balcicului


Vă invit să ne continuăm călătoria - începută mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec şi înţesate de poveşti ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom fi însoțiți și acum de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul nostru prieten Ion Tic - și de Demir, pescarul lipovean din Comorova. Să citim așadar câteva dintre poveștile pline de farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:



Țestoasele călătoare din Comorovo

“Reportajul meu începe cu povestea unei broaște țestoase. Da. O broască țestoasă de o mărime neobișnuită, care a avut reaua inspirație să străbată șoseaua Mangalia-Balcic tocmai în momentul în care un automobil hodorogit, mai mult o intenție de vehicul, ne ducea spre “Cetatea pictorilor”. Însoțitorul nostru, Danieliuc, pescar din Comorova, s'a crezut dator să oprească mașina, să prindă broasca care încerca să se ascundă în șanțul din marginea drumului și să ne povestească o sumă de năzbâtii din viața acestei blajine târâtoare. Între altele, Daniel ne povesti întâmplarea unei asemenea broaște care se culbărise în preajma “punctului pescăresc" Comorovo și care isbutise să facă o “adevărată piraterie", furând și mâncând peștele proaspăt. Cine ar fi putut bănui că o broască țestoasă“de uscat" are asemenea “apetituri"și că, mai ales, că știe să fure cu atâta îndemânare încât să n'o simtă nimeni?

Interbelic
Geamia din Balcic la ceas de rugăcine

- Când am descoperit cuibul hoțoaicei – adăugă lipovanul - i-am găsit și complicii: o colonie întreagă de broaște ascunse în scorburile de sub mal. Ar fi meritat să le ucid ca pe puii de scorpie. Dar mi s'a făcut milă și într’o bună zi le-am “dăruit" unui căruțas care mergea spre Balcic. După căteva luni, spre uimirea mea, am găsit aceiași colonie, în același loc. Am crezut că sunt alte broaște. Cum un tovarăș pescar mi-a spus că broasca țestoasă “cunoaște locul" și că, chiar atunci când se îndepărtează, ea se întoarce “la cuib", am încercat și eu să mă conving: am găurit carapacea tuturor “hoțoaicelor" pe care le-am aruncat la depărtare de câțiva kilometri de Comorovo...  Au trecut, ce e drept, aproape șase luni, fără ca “musafirii” să apară. Până într’o zi nd, spre uimirea mea, am constatat că vreo 4-5 se instalaseră în același cuib. Erau aceleași broaște țestoase cu carapacea găurită...”

Balcic – locul în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile

“Când am ajuns în Balcic - orășelul multicolor de veche și ciudată așezare - strălucea în bătaia soarelui arzător. Oameni și animale, tolăniți în porțile căscioarelor orientale, dormitau cu ochii întredeschiși, senini și fericiți. Doar un grup de copii jucăuși, la o răspântie, cât mai turburau superba liniște a acestor fericiți locuitori, cărora natura le-a hărăzit un pitoresc fără asemănare. Am admirat îndelung frumusețea acestui binecuvântat și liniștit colț în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile, în care o bizară împerechere de case, străzi și stradele înfipte într'un piept de deal, în “etaje”, altuiește o pitorească panoramă. Un colorit vioi, în contrast isbitor cu ritmul somnolent al vieții de toate zilele, împrumută decorului acel unic pitoresc care a ispitit și inspirat atâția pictori...”

Balcic
Imagini din "Cartierul tătărăsc"

Ghirahi – femeia sirenă

„În tovărășia lui Daniel am colindat câtva timp Balcicul și împrejurimile. M'a impresionat îndeosebi “cartierul tătărăsc", o minusculă și arhaică așezare în care n’a pășit niciodată picior de “străin”. Pescarul din Comorovo mi-a arătat în treacăt casa în care s'a născut Ghirahi – tătăroaica “jumătate femeie - jumătate pește"; o dansatoare despre care legenda povestește atât de multe încât un scriitor ar putea ticlui un roman.
- O sirenă?
- Poate că da. Lucru sigur că Ghirahi a jucat pe vremuri un rol de seamă în viața băștinașilor. Bătrânii spun că fata se născuse din “blestemata dragoste" a unui marinar pripășit prin partea locului, care a răpit, într'o zi, pe cea mai frumoasă dintre tătăroaice... Ghirahi purta în ochi focul care pironea locului pe cel care cuteza să-i privească: doi cărbuni aprinși pe care un singur om i-a înțeles... Fata cu obrajii catifelați dansa cum nimeni alta n'a dansat vreodată: un dans care vrăjea... Când tătarii, furioși, încercau s'o străpungă cu cuțitele, Ghirahi îi dezarma cu dansul ei fără asemănare...
- Dar cum putea dansa “sirena"?...
- O altă legendă spune că de dragul marinarului, Ghirahi s'a prefăcut într’o noapte în “sirenă”... Sirena Balcicului a trăit o viață ciudată.”

Demir - dansatorul

“La “cafeneaua mică”, un grup de pictori și de scriitori discuta sgomotos. Cineva l-a adus pe Demir, dansatorul, un “tip al Balcicului, eroul unui sezațional roman de dragoste. Demir povestește...
Povestea lui de dragoste este mai interesantă decât dansurile exotice pe care le exhibă și cu care fura ochii vizitatorilor...
- Hai, Demir, dansează...
Demir, automat, începe repertoriul pe care îl repetă cu un manechin îmbrăcat turcește. La sfârșit râde. Râde cu poftă. Atunci i se văd dinții de fildeș contrastând cu bronzul întunecat al feței. Un cap expresiv al Balcicului de astăzi.
Demir a pozat, în fel și chip, pictorilor. De aceea, poate, are o mare simpatie pentru acești “vilegiaturiști entuziaști” care stau cu lunile, care-l cinstesc cu  vinațuri și-i oferă mâncărică bună.”

Coasta de argint
Locuitori din Balcic: turcoaice (stânga), macedoneancă (centru), 
Demir-dansatorul (dreapta)
Zuhi - fata soarelui

“Sus, pe “Drumul Reginei”, spre palat, tovarășul meu de drum, pescarul din Comorovo, istorisește “povestea unei stânci”:
- Colo, în pieptul malului, stânca cu chip de om pe care o vezi ridicându-se semeț, mai înaltă decât toate celelalte, mărturisește drumeților legenda unei fecioare... Zuhi - fata soarelui - care s'a născut din spuma mării... Pe vremea aceea Balcicul avea o singură colibă pe care o stăpânea un frumos pescar. Zuhi stăpânea țărmul și marea. Cânta mai frumos decât privighetoarea. Zuhi -fata soarelui și a mării – crescu în castelul ei făurit din sideful scoicilor, pe care singură le adunase, ani de-a rândul. Când pescarul cobora la mal, pe înserate, Zuhi, ascunsă în castelul de scoici, cânta. Legenda spune că Zuhi aduna cu cântecele ei atâta vânat în plasele și năvoadele pescarului încât nu-l putea duce.
Pescarul, îndrăgostit de cântecele misterioase care porneau din adâncul malului, își strămută coliba pe țărm. Când văzu, în cele din urmă, chipul de fată care purta ceva din frumusețea valurilor și din mândria soarelui, se îndrăgosti la nebunie...
La apariția primului om pe care-l vedeau ochii ei arzători, Zuhi sălbateca fugi... Mai apoi, se îndrăgosti și ea de pescarul voinic și frumos ca un Făt din poveste. Dar, în clipa în care îndrăgostiții își sorbeau o primă și nevinovată sărutare, apa mării se tulbură din adâncuri, soarele se întunecă și de sub un nor de cerneală, un fulger străpunse inima fetei. Zuhi se prefăcuse în stâncă...
Multa vreme pescarul a scăldat cu lacrimi stânca morții care-i înghițise într'o clipită toată fericirea vieții.

Balcic
Sacagiu (stânga); O baie în mare (dreapta)
Pe înserate Balcicul este și mai frumos. Luminile panoramei par licurici care semnalizează mării misterele poveștilor de dragoste… Oamenii, casele, străzile au căpătat altă culoare, asemenea decorurilor de teatru în lumina schimbătoare a reflectoarelor. Undeva, departe, un glas cristalin pe care-l îngână mandolina, cântă un cântec de demult... Cântă, poate, Zuhi, din adâncuri, cântecul durerii…”

Sursa:

- articolul “Orașul pictorilor: Balcic” – semnat Ion Tic – publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »

Români pe Insula lacrimilor

Una dintre cele mai mari metehne ale României de azi nu și-a găsit încă soluţia. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă. Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru societatea românească doar începând cu anul 1989. Totul a început acum mai bine de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”. Principalele cauze pentru care românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele din România erau menționate de Ion Iosif Schiopul în studiul său “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii”: Fără îndoială, una dintre pricinile de căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu întâlnim vorba sărăcie:

‹‹Firicel de salumastră,
Vai săraca țara noastră
Nu-i în stare să ne ție
Că-i plină de sărăcie!›› (1)

Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din orașul american Farrel pe la 1900 - povestea : “Când se pregătiau cei dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri. Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua, îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea la Brema sau Hamburg. (…)Cu chiu, cu vai, cu trenuri piedute și vapoare de mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)

1913: Vapor care ducea emigranți
europeni în America
Insula lacrimilor

Sfârșitul călătoriei și acostarea vaporului în portul New York nu însemna însă și sfârșitul calvarului. Pentru foarte mulți dintre dezrădăcinați calvarul abia începea: “Emigranții, istoviți și sdrobiți cu totul de lunga călătorie, de boala de mare, de care nu scapă nimeni, de traiul rău pe vapor – apropiindu-se de New York – zăresc încă din mari depărtări clădirile americane uriașe; trec pe lângă statuia “Libertății” (o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie), și intră apoi în port. Călătorii din clasa întâi și a doua trec pe pământ american îndată ce s’a oprit vaporul, iar cei din clasa a treia trec cu vaporașe mai mici pe un ostrov numit ‹‹Ellis Island››, unde se află o vamă americană numită ‹‹Castle Garden››.

1920
1920: Vaporul trece pe lângă Statuia Libertății
   "o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie"
Ajunși pe Ellis Island, emigranții trec mai întâi unul câte unul pe dinaintea unui medic, care îi cercetează așa mai ușor. Printre gratii de fier ajung la alți doi medici cari sunt rânduiți pentru vizita de ochi; ajung apoi la vizita poliției, unde sunt ispitiți dacă nu sunt cumva fugari sau chemați cu contract în America. Cei ce trec peste toate vizitele acestea ajung în sala de așteptare unde-și schimbă banii și-și scot biletul de tren până la orașul unde vreau să călătorească. Cei pe care medicii nu i-au aflat deplin sănătoși sunt duși înaintea unui nou sfat de medici cari îi cercetează din creștet până în tălpi. Cei care au cea mai mică greșeală trupească care ar putea să le îngreuneze munca, sunt opriți a rămânea în America. Poliția îi duce în Casa de deportare, pe care emigranții noștri cu drept cuvânt au numit-o ‹‹Casa plângerii››. Aici se află întotdeauna zeci de femei, copii mici cari plâng cerând de mâncare de la maicele lor înecate și ele în plâns; feciori juni și fete mari și bărbați în toate vârstele cari își plâng și puținul noroc ce-l avuseseră înainte de plecare. Bărbații despărțiți de copiii și nevestele lor își petrec ziua în o sală mare, iar noaptea își frâng oasele pe niște paturi cu trei rânduri, fără perină la cap și fără așternut – ca paturile făcătorilor de rele în temnițe. Așa chinuiesc zile și săptămâni de-arândul până ce vaporul care i-a adus în America îi duce înapoi.

Emigranți în așteptarea controlului medical
de pe Insula Ellis (1913)
Pentru acești nenorociți – și numărul lor este mare, căci autoritățile americane nu glumesc când e vorba de legi – începe o nouă viață și mai amărâtă ca la venire. Dacă până în America pe vapor au fost prost hrăniți, siliți să steie câte 10-20 într’o cameră mică, iar cei mai mulți să doarmă unde pot, pe podelele goale, fără să aibă cu ce să se acopere – tot omul își poate închipui ce trai vor fi având la întoarcere, când vaporul îi duce pe degeaba. Mâncarea e și mai proastă ca înainte; banii cu cari la venire își mai puteau cumpăra câte ceva sunt pe sfârșite; năcăjiți și amărâți sufletește, boala de mare îi doboară și mai mult. La cea mai mică vijelie – și nu trece zi fără vijelie – toți sunt siliți să coboare în încăperile din adâncurile vaporului, unde nu pătrunde lumina, iar aerul intră numai pe niște ferestruici îndosite. Iar dacă vreunul cade înfrânt de atâta trudă și nenoroc și moare, îl ridică oamenii de pe vapor în taină, noaptea, îl așează într’un sac de care leagă nește greutăți, și-l lasă să cadă în mare, tot noaptea, nejelit de nimeni, neștiut de nimeni!... (1)

Două decenii mai târziu, articolul  “Insula lacrimilor” (publicat în numărul din 20 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”) consemna: În preajma portului New-York există o mica insulă înscrisă pe harta geografică sub numele: Insula Ellis. Totuși, nici un cetățean al Statelor-Unite nu numește această insulă altfel decât cu binemeritatul ei supra-nume de: Insula Lacrimilor. Într’adevăr această insulă, insula carantină a portului New-York, a fost udată poate de cele mai multe și cele mai amare lacrimi din lume, lacrimi de emigranți și lacrimi de expulzați.

Emigranți care așteaptă
 să li se hotărască soarta (1935)
Insula Ellis și-a început trista ei misiune de insulă-carantină încă înainte de război (notă: înainte de Primul Război Mondial), când afluența înfometaților, a prigoniților și a aventurierilor amenința Statele-Unite ca un adevărat pericol. Statele-Unite, care din anul 1820 până în anul 1917 deschisese larg porțile unui număr de 37 milioane de emigranți (dintre care 32 milioane de europeni) hotărî la un moment dat să-și mai reducă din elanul său ospitalier. Orice emigrant, înainte de a păși în mult visatul Eldorado, trebuia să treacă prin purgatoriul insulei Ellis. Cel mai greu examen al vieții lor, examenul de admitere care le deschidea drumul unei noi vieți. Câți dintre cei cari au pornit într'un voiaj chinuit peste țări și mări n'au fost nevoiți să refacă acest drum, după ce și-au dat tributul de decepție și descurajare Insulei lacrimilor!... Hârtii găsite în neregulă, formalități greșit îndeplinite, pleoape trădând o boală de ochi, o febră dubioasă, amenințând să contamineze întreaga Americă cu cine știe ce microb satanic... iată câteva exemple din coșmarurile examenului carantinei din “Ellis Island”. După război, insula lacrimilor cunoscu puțină liniște, grație unui nou sistem al admiterii intrării în Statele-Unite. Cei cari doreau să plece acolo se supuneau unei examinări a consulatului respectiv din propria țară.

New York-ul văzut de pe Insula lacrimilor (1935)
Dar iată că de câțiva ani, Insula Lacrimilor începe să se animeze din nou, de o nouă armată de disperați, prizonieri ai imenselor hale de mâncare și culcare, victime ale crizei mondiale. Efectul acestei crize a fost, nu numai strângerea aproape până la refuz a șurubului emigrărilor, dar și un altul și mai dezastruos, acela al expulzărilor din Statele-Unite. La cea mai mică abatere de la legile statului, străinii tolerați ani de zile, ajunsi chiar la frumoase situațiuni, primesc într’o bună zi ordinul de a părăsi America. Și dacă în felul acesta americanii cred că soluționează într'o infimă măsură problema șomajului, în schimb tragedia Insulei Lacrimilor crește în chip desnădăjduitor. Expulzații așteaptă acolo pașapoartele care le îngăduie intrarea... în propria lor patrie, patria-mumă, care astăzi nu se bucură de înapoierea fiilor ei risipitori.

Insula Lacrimilor este astăzi scena pe care se petrece cea mai semnificativă, cea mai caracteristică dramă a epocii noastre. Scenele tragice se țin lanț: se despart pe veci prieteni, se despart frați, părinți de copii, de acei cari, împinși de nevoile vieții, au știut să dobândească la timp cetățenia țării care îi hrănea. Se despart, plângând cele mai dureroase lacrimi pe insula Ellis, acei cari nu s'au putut desprinde de țara de origine.

Ardeleni in America
Români transilvăneni în carantină
pe insula Ellis (1935)
Un tânăr român plecat de multă vreme din țara unde își lăsase logodnica, nu putu să-și aducă ființa iubită lânga el deoarece legea emigranților nu-i îngăduia intrarea în America. Într'o bună zi, tânăra fată își procură un pașaport, și cu toate amenințările repatrierii ei de la porțile New-Yorkului, se îmbarcă pentru Statele Unite. Pe Insula Lacrimilor o aștepta logodnicul ei. O cununie celebrată în ritm american îi acordă permisiunea imediată de a păși în țara mult dorită.
Cele mai ciudate lacrimi au fost însă desigur vărsate de un camarad, care a făcut cea mai puțin amuzantă vizită Insulei Lacrimilor: Pleca spre Statele-Unite într'un voiaj de plăcere. La vizita medicală pe care a avut grijă s'o facă la consulatul american, i s'a atras atenția că are ochii puțin injectați și să se supună unui tratament, pentru a nu avea dificultăți la debarcarea în Noul Continent.
- În tot timpul traversării, îmi povesti camaradul, mă priviam din sfert în sfert de oră în oglindă, examinându-mi starea ochilor mei. În primele zile o găseam perfectă. Dar cu cât mă apropiam mai mult de țintă, mi se părea că ochii mei sunt mai roșii. În ultimele zile, cuprins de o adevărată panică, am început să-mi picur în ochi tot felul de doctorii... Starea ochilor mei se înrăutățea din sfert în sfert de oră. Ori de câte ori mă uitam în oglindă. Îmi picam picături cu frenezia cu care morfinomanul își face înțepături de morfină... Ne-am apropiat de New-York. Coborâm pe Ellis Island. Emoția examinării mă face palid ca lămâia. Paloarea mea scoate și mai mult în evidență roșeața ochilor... Aud deodată ca prin vis: “Interzis de a intra. Boală gravă de ochi.”... Și cu acești ochi nu mi-a fost dat decât să văd silueta statuii Libertății și să vărs pe Insula Lacrimilor cele mai înciudate lacrimi cari s'au vărsat vreodată.” (2) Pentru cei trecuți prin furcile caudine ale Insulei Eliis visul american” putea să înceapă. Dar acest vis nu era întotdeauna unul fericit, poate pentru că: “Este libertate multă în America; robia sângeroasă de mai nainte s’a șters, dar în locul ei a venit o nouă robie, ce-i drept mai puțin sângeroasă, dar tot atât de grea: robia banului.” 

Povestea emigranţilor români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii. Rezolvarea acestei probleme e însă într-atât de simplă încât reporterul ziarului Tribuna” a reușit să o concentreze într-o singură frază: “Scadă guvernul dările şi facă să înceteze blăstămăţiile, atunci nu vor merge atâţia în America!” (“Tribuna” 2/15 februarie 1907)

Surse:

(1) Ion Iosif Schiopul – “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo” – publicată de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii” – Sibiu, martie 1914
(2) articolul “Insula lacrimilor” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 20 februarie 1935

Citește mai mult... »

La moartea Regelui Ferdinand I

Au trecut nouă decenii de la ultimele funeralii organizate pentru un Rege al României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1927 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii:

Funerariile Regelui Ferdinand I în Sinaia

„Regele Ferdinand I s'a sfârşit în Castelul Pelişor de la Sinaia, în noaptea de 19 spre 20 Iulie, răpus de o boală grea, cancer al rectusului. Vreme de un an şi mai bine ştiinţa şi vigoarea defunctului Rege au luptat împotriva acestei boli fără leac. În cele din urmă omul a fost învins. Regele Ferdinand I a murit relativ tânăr. Avea 62 de ani. Pe figura Lui se citeşte parcă îngrijorarea pentru soarta ţării, gândul său din urmă când a trecut din lumea aceasta.” (1)

1927

Funerariile Regelui Ferdinand I în Capitală

„Poporul a voit să vadă pentru ultima oră pe marele şi viteazul Rege al tuturor românilor. În ziua de 22 Iulie trupul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost adus cu un tren special de la Sinaia la Cotroceni şi aşezat aici pe catafalc. O mulţime imensă de zeci şi sute de mii de oameni sau perindat prin faţa rămăşiţelor pământeşti ale marelui Domnitor. Nici când un suveran n’a fost mai jelit, nici când sentimentele unei ţări n'au fost mai unitare. Ostaşii pe cari i-a condus în război, intelectualii cari au înţeles că România a pierdut un Rege înţelept, cu toţii au venit în faţa catafalcului să lase să picure lacrima fierbinte de recunoştinţă pentru acela care şi-a închinat viaţa şi a jertfit toate sentimentele Sale personale pe altarul Patriei.” (1)

Funeralii regale

Ceremoniile funerale organizate în 22 iulie 1927 au debutat la ora 7 dimineața, odată cu sosirea demnitarilor la Palatul Cotroceni. Printre aceștia: “printre primii veniţi a fost Patriarhul dr. Miron Cristea și George Buzdugan, membrii Regenţei, întreg Guvernul cu dl. Prim-ministru I. I. C. Brătianu în frunte, misiunile şi ambasadorii tuturor statelor străine, ofițerii generali şi superiori, preşedintele Camerei şi al Senatului, foşti prim-miniştrii şi miniştrii din care remarcăm pe d-nii: luliu Maniu, Dr. Alex. Vaida-Voivod, I. Michalache, N. Iorga, Ştefan C. Pop, M. Popoviciu, I. Petroviciu., M. Cantacuzino etc. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Primarul Capitalei, reprezentanţii tuturor instituţiunilor şi autorităţilor din Capitală şi Țară, cavalerii ordinului Mihai Viteazui, veteranii de la 1877”.

Serviciul religios de la Palatul Cotroceni a fost oficiat începând cu ora 8 de către Patriarhul Miron Cristea având la stânga pe Mitropolitul Pimen, iar la dreapta pe Mitropolitul Bălan. În tot timpul cât s'a oficiat serviciul religios, garda din jurul catafalcului a fost făcută de către Principele Nicolae, Regele Alexandru al Iugoslavei, Principele Wilhelm de Hohenzollern şi Principele de Hohenlohe. La serviciul religios au asistat Regina Maria. Principesa Elena, Ex-regina Elisabeta, Regina Marioara, Principesa Ileana și Principele Hohenlohe”.

Funeraliile regelui

După terminarea serviciului religios sicriul cu corpul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost ridicat pe braţe de aghiotanţii regali și așezat pe un afet de tun cu calibru 120 mm. la care erau înhămaţi şase cai. Sicriul a fost acoperit cu purpura regală. În acest timp, două escadroane din Reg. 4 Roşiori a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Traiască Regele››. Întreaga asistenţă a rămas într'un moment de pioasă reculegere. În acest moment s'au tras 101 lovituri de tun. Clopotele de la toate bisericele sunau.”

Cortegiul s'a pus în mişcare la orele nouă: “Regele Ferdinand I  a străbătut pentru ultima dată Capitala mult îndurerată a Țării întregite trecând încă odată prin străzile pe cari de-atâtea ori le-a străbătut în uralele poporului. Pentru ultima oara a ieşit în calea Suveranului iubit poporul său credincios. De la Dealul Cotrocenilor până la Curtea de Argeş un furnicar de cetăţeni din lungul şi latul Țării a aşteptat cortegiul funerar pentru a depune ultimul omagiu Marelui şi Viteazului Rege Ferdinand I.” (2) Cortegiul mortuar: „a trecut prin poarta principală a Palatului Cotroceni, până la podul Elefterie, unde s'au încolonat trupele militare. De aici a parcurs Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei şi Calea Griviţei, până la Gara de Nord. La Gara de Nord, regimentul de escortă regală s'a înşiruit pe ambele părţi ale pieţei, unde pe un eşafodaj special se puseseră amfore în care ardea tămâie. Cu câteva minute înaintea sosirei cortegiului a venit în Gara de Nord M. S. Regina, însoţită de Regina Elisabeta şi de Principesa Elena, într'un al doilea automobil Regina Marioara a Iugoslaviei cu Principesa Ileana.

Inmormantarea regelui


Drumul spre Curtea de Argeș

După ce cortegiul mortuar a sosit în gară, sicriul cu corpul neînsufleţit al defunctului Rege a fost luat pe braţe de aghiotanţii regali şi în aceiaşi ordine ca şi pe parcursul stradelor, a ajuns în dreptul vagonului mortuar unde a fost depus pe un catafalc îmbrăcat în purpură regală. În jurul catafalcului s'a format imediat garda din ofiţerii aghiotanţi regali. În momentul când sicriul a ajuns în dreptul vagonului mortuar o companie de onoare cu drapel şi muzică din Reg. 1 grăniceri a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Trăiască Regele››. M S. Regina Maria şi Principesele Elena, Ileana, Regina Mariora şi ex-Regina Elisabeta au rămas lângă vagonul mortuar în tot timpul cât a fost aşezat sicriul pe catafalc.



La orele 11 jum. trenul mortuar s'a pus în mişcare. Pe alte trei linii se aflau trei garnituri de trenuri, cu care au plecat la Curtea de Argeş asistenţa prevăzută în programul oficial. Potrivit programului, primul tren din convoiul mortuar spre Curtea de Argeş a fost trenul parlamentarilor care a plecat la ora 11.15. La scurte intervale au mai plecat din Capitală încă două trenuri speciale cu aceiaşi destinaţie, unul al guvernului şi misiunilor străine şi altul al actualilor şi foştilor demnitari. La ora 11.30 precis a plecat din Gara de Nord trenul mortuar condus fiind de d. Insp. Bălăşescu. În acest tren a luat loc Familia Regală, membrii Înaltei Regențe, Primul ministru, d. I. G. Duca şi d. dr. N. Lupu. Convoiul mortuar astfel format a luat direcţia spre Curtea de Argeş. Pe tot parcursul numeroşi cetăţeni erau înşiraţi pentru a privi cortegiul mortuar.”  Trenul regal a făcut două opriri, în gările Titu și Găești.  


Funerariile Regelui Ferdinand I la Curtea de Arges

La ora 3:39 precis trenul mortuar a sosit în gara Curtea de Argeş. Pe peron se aflau reprezentanţii Guvernului, d. I. I. C. Brătianu, I. G. Duca, N. Titulescu, V. Brătianu, dr. N. Lupu, etc., foştii preşendinţi de consiliu, d-nii Vaida Voevod, gen. Averescu, gen. Văitoianu, d. Iuliu, Maniu, N. Iorga, I. Mihalache, V. Goldiş, C. Meissner, M. Manoilescu, I. Mitilineu şi numeroşi alţi foşti miniştri. De  asemeni şefii tuturor misiunilor străine, miniştri plenipotenţiari şi trimişii extraordinari delegaţi să reprezinte guvernele respective la funeraliile Regelui Ferdinand. Un numeros grup îl formau parlamentarii, deputaţii şi senatorii, reprezentanţii presei române şi străine precum şi primarii, câte 10 de fiecare judeţ.

Inmormantare Curtea de Arges

Din trenul mortuar au coborât MM. LL. Regina Maria, Elisabeta şi Marioara, AA. LL. Elena şi Ileana, M. S. Regele Alexandru al Serbiei. AA. LL. Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, nepotul defunctului Suveran, Principele Nicolae, membrii regenţei d. George Buzdugan şi I. P. S. Patriarhul Miron Cristea, d-nii I. I. C. Brătianu, I. G Duca, dr. N. Luau precum şi Casa Regală civilă şi militară, d. ministru Hiott, Mocioni, Stârcea, von Spiess, adjutanţii regali etc. Pe peronul gărei Curtea de Argeş se afla o companie de onoare din Reg. 3 Olt care a dat onorul. Sicriul a fost coborât cu acelaşi ceremonial de Casa Regală militară şi aşezat pe un afet de tun.” (2)


La mănăstire

La ora 4.20 a sosit M. S. Regina Maria însoţită de A. S. R. Principesa Elena-mamă. În al doilea automobil se aflau MM. LL. Regina Marioara, Elisabeta şi Principesa Ileana.  MM. LL. au fost însoţite de doamnele de onoare ale palatului şi au descins în palatul episcopal - special amenajat în cest scop.Câteva minute înainte de sosirea cortegiului mortuar MM. LL. au parcurs pe jos distanţa de la Palatul Episcopal până la mănăstire, luând loc în faţa bisericei, lângă porticul pe care a fost aşezat sicriul în timpul serviciului divin.Suverana şi Augustele fiice ale defunctului Suveran au aşteptat în sunetul clopotelor şi a detunăturilor de tun apropierea cortegiului funerar. Cu o deosebită emoţie priveau către delegaţia veteranilor de la 1877 şi a văduvelor de răsboi, aşezate în drepta mânăstirei. De jur în jurul bisericei erau aşezate numeroasele coroane între care remarcăm a Regelui Albert a Belgiei, regentului Horti a Ungariei, a Mareşalului Hindenburg, preşedintele Republicei Germane, a împăratului Japoniei, mareşalul Pilsudsky, guvernul elen, etc.
La ora 5:10 cortegiul mortuar a intrat pe poarte mânăstirei. Muzicele militare au început să intoneze ‹‹Imnul Regal››. O companie de onoare din Regimentul 4 Argeş a dat onorurile. Un sobor de preoţi deschidea cortegiul după care urma sicriul purtat pe umeri de A A. LL. Principele Nicolae, Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, M. S. Regele Alexandru al Serbiei şi adjutanţii regali. Serviciul divin a fost oficiat în prezenţa Familiei Regale, a reprezentanţilor caselor domnitoare străine, a Regenţei, a misiunilor străine şi a guvernului de către I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei încojurat de un sobor de Arhierei, în frunte cu Mitropolitul Bălan, Episcopul Nichita al Argeşului, Episcopul Stroe-Triteanu, Gherentier, Comşa din Arad, Petrovici, Ghenadie şi numeroşi alţi preoţi și diaconi. Răspunsurile au fost date de corul patriarhiei. Sicriul se afla sub porticul din faţa intrărei în biserică, care era cernită în negru.”(2)

Înhumarea

„După oficierea serviciului divin, coșciugul regal, purtat pe umeri a fost dus în cripta special săpată în stânga bisericei. Cripta este căptuşită în roşu având pe ambii păreţi laterali cifra şi coroana regală. Deasupra se va aşeza în mod provizoriu o placă de marmură albă, până ce se va face placa funerară ce urmează a acoperi definitiv mormântul marelui Rege al României Mari.
Mormântul Regelui Ferdinand este aşezat în partea opusă, însă pe aceiaşi linie, cu a defuncţilor Suverani Carol I şi Elisabeta. În faţa criptei Regelui Ferdinand, înspre altar, se află mormântul lui Radu Voevod şi a Doamnei Ruxandra.
La ora 5.30, când coșciugul defunctului Suveran era coborât în mormânt, în toate oraşele din ţară şi de pe toate vasele de război s'au tras lovituri de tun. Clopotele tuturor bisericilor din ţară anunţau tristul eveniment poporului îndoliat.
Prin îngrijirea comunei Curtea de Argeş s'a dat un prasnic la numerosul popor ce a asistat la înmormântarea Suveranului - prasnic la care au participat şi primarii comunelor rurale.” (2)


În Regele Mihai I se puneau atunci speranţele unei întregi naţiuni

„Al treilea Rege a României şi al doilea numai a tuturor românilor, poartă numele celui mai viteaz dintre domnii neamului românesc, numele Celui care, în lungul lanț al durerilor istoriei noastre, a isbutit să închege cândva unitatea noastră naţională. Mihai l este chemat să domnească asupra țări pe care Mihai Viteazul a unit-o pentru o clipă, iar urmaşii lui, sub oblăduirea lui Ferdinand I, au realizat-o pentru veşnicie.
Regele tuturor românilor este încă un copil. Acest copil însă, este urmaşul în linie directă al Regelui care a înţeles datoria ca identificându-se cu aspiraţiile seculare ale neamului pe care a fost chemat să-l conducă şi în zilele de glorie şi în zilele de restrişte. Fie ca sub steaua glorioasă a lui Mihai-Viteazul, căruia îi poartă numelele, Regele Mihai născut pe pământul României întregite, să crească în înţelegerea şi iubirea desăvârşită a acestui neam, pentru ca la vârsta legiuită să împlinească toate nădejdile noastre. În noul Rege se pun speranţele unei întregi naţiuni. Fie ca Dumnezeul nostru şi al strămoşilor noştri să ne păzească şi să ni-L păzească!”(1)

Surse:

- numărul special închinat memoriei Regelui Ferdinand I al revistei “Realitatea Ilustrată” din 31 iulie 1927
- ziarul “Românul” din 31 iulie 1927


Citește mai mult... »

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el doftor” sau doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:


- Lele Ioană!... Lele loană n'auzi? Lele Ioană, fire-ai a dracului, da, unde ești!
- Ce e fa?
Și vocea se stinge gâtuită, ca de o mare primejdie.
- A venit!
Fata se desprinde de uluci și o ia la fugă, stârnind colbul drumului. Unui țânc, ce se scobește în nas, sprijinit de un pom, cu o conștiinciozitate de moșneag ce-și curăță pipa, îi aruncă vestea gâfâit:
- Fugi, mă, la mâne-ta de-i spune că a venit... Fugi n'auzi? Fire-ai...
Un noruleț de praf în direcția opusă mărturisește graba țâncului.
Într'o jumătate de oră, vestea sosirei doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvârlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hârtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gâlgâită'n dorobanți de verde", la o vorbă cu crâșmarul și, în fine, dusă de poștas, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de câte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c'a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, până când noul venit e judecat bine, cântărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier până la țiganul de pripas, până când a fost văzut și auzit de toți, până când și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el doftor” sau doftoroaie”.”

În așteptarea "doftorului"...
Medicul de familie din mediul rural de astăzi – asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sunt multe și greu de dus la capăt: el trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale:

Puțini la număr sunt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rând, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrânit într'o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizând metode arhaice și așteptând zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s'o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură!).
Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 până la 20.000 de locuitori, circumscripția putând avea o rază de 40 până la 80 de km. pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg câmp de experiențe îi stă la îndemână, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decât cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvântul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricând găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi.
Dispensarul din Făurești - Vâlcea în 1937
Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori, e adevărat. lar activitatea lui e atât de multi-laterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred al tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic (când are !): el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă, în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la o școală dintro comună și o dulceață obligatorie la un fruntaș din altă comună.

Cea mai frumoasă pildă e un raport statistic”, pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vâlcea, cuprinzând șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rând că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate 29, iar totalul elevilor e de 7140. Și rezultatele acestor inspecții n'au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 bărbați și 1384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte câteva sute de tot felul. Vreți să știti mersul boalelor? În primul rând vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de câteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decât să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni, girează prin delegațieși circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km. poate, grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar - fără literatură - ce muncă frumoasă și ce rodnică!... Să fim bine înțeleși. Rândurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decât un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor, cât de interesant, cât de vast, cât de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!
 
Raport statistic întocmit în anul 1937
de d-na doctor Maria Venescu-Prinescu
Deși poate greu de crezut, cei mari mai dușmani” ai medicului de la țară de azi sunt aceiași ca și în perioada interbelică:

Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri - de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintâi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cât e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia când e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului - de multe ori prea târziu. Și câtă trudă să-i deschizi gura...
- Ce ai fată?
Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:
- Păi nu e fată, dom' doftor, că s'a măritat de pe la Sântă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mânecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sunt plecați în Spania sau Italia...)   și ea, sireaca, zace de două luni...
- Vezi? Și de ce n'a venit mai dinainte?
- Păi îi era rușine și ei...
- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...
- Că bine ziceți!... Și eu îi zisei așa, că de! de-aia sunteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere...
De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n'are vreme de pierdut.
- Și ce ai dumneata, lele?
- Am un dor...
- Ce fel de dor?
- Un dor la inimă...
Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care trece prin el, are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvârșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte.

*

Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers frumos (La noi, în Oltenia, bocitul este de o deosebită însemnătate. O fată e remarcatăde flăcăi dacă cu ocazia unei morți în neam, sau prin vecini, bocește cu viers frumos. De multe ori lecuitoarea face și acest oficiu și atunci consolările de rigoare, către cei îndoliați, sunt spontane: Taci fă, nu mai plânge... Ai o fală, nu vezi? Ai o fală!).



Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițeptei. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).”

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »