Se afișează postările cu eticheta Cabaret. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cabaret. Afișați toate postările

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Carabus


“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »

Grădinile de vară de la 1900

O seară în Bucureștiul sfârșitului de secol al XIX-lea, așa cum o vedea Eduard Marbeau, redactor în anul 1881 al ziarului „Correspondent” din Paris: Seara orașul se însuflețește din nou, mulțimea se adună prin cafenelele sau grădinile cu muzică unde se aud cântate mai toate ariile operetelor sau canțonetelor ce fac vâlvă la Paris... În mulțimea aceia pot fi văzuți tinerii ofițeri ai armatei românești cu piepturile împodobite cu decorații și medalii, ca ale unor veterani.” În Bucureștiul de la sfârșitul secolului XIX reprezentatiile  Teatrului National sau ale Teatrului Muzical - Opera de mai târziu - erau destinate îndeosebi unei  lumi alese. Pentru majoritatea locuitorilor capitalei aceste spectacole nu erau înca accesibile. De aceea, au început să fie amenajate vara scene mai mici prin grădinile răcoroase ale orașului. Aici, cheltuind foarte puține parale, bucureștenii se puteau destinde în serile călduroase de vară.

Teatre de vara
Terasa Oteteleșanu
Cele mai celebre teatre de vară, așa numitele "grădini", au fost  Grădina Racșa (în spatele Universității de azi), Stavri, Casinoul Austro-Ungar (pe locul în care mai târziu s-a construit Palatul Ministerului Afacerilor Interne), Orfeu (pe strada Câmpineanu), vestitul Union (făcut celebru de marele  Caragiale) sau grădina teatrului Jignița (din strada Negru Vodă). Lumea bucureșteană se delecta cu acest gen de spectacole stând la masă cu o halbă de bere și cu un pumn de alune prăjite în față, fiindcă... ”era mai comod și lăsa loc de petrecere în aer liber.” Tot pentru muzică și pentru petrecere se duceau bucureștenii în grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler. Ascultau acolo muzica la modă consumând  „bere proaspătă, cu kremwurști, cu șuncă, cu unt și ridichi”.(1)

Prima gradină de vară din București a fost se pare cea care se numea Triumful (fosta grădină Bristol) de pe Bulevardul Academiei, o grădină în care „birtașul care o exploata, oferea clientelei sale, în afară de cremwurști, mititei și bere... spectacole de operetă.  Scena era „o biată cutie de chibrituri – era situată lângă bucătăria restaurantului și vă puteți închipui ușor chinurile pe cari erau obligați să le suporte unii din actorii trupei, în serile când (...) nu puteau să-și astâmpere foamea nici măcar cu o porție de chiflete marinate!”. (2)

Teatre de vara
Dancing bucureștean
Același tip de conviețuire originală și plină de farmec a operetei cu berea se ”întâmpla” în grădina Racșa  de pe str. Edgar Quinet. Acolo „se producea” trupa de operetă condusă de celebrul în acele vremuri Nicu Poenaru (artist care a murit la doar 37 de ani în urma unui accident stupid – după ce a fost mușcat de un câine turbat).(2) Unul dintre cele mai celebre locuri de petrecere a fost restaurantul cu terasă  Oteteleșanu – loc frecventat mai cu seamă de actori și de gazetari - care  se afla în "Piața Teatrului", lângă Palatul Telefoanelor de astăzi. Era „locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” al înaltei societăţi, renumit prin petrecerile şi balurile organizate aici timp de aproape trei decenii. Erau celebre strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Antrenul era asigurat de muzica orchestrei conduse de vestitul Ludovic Wiest.

Teatre de vara
Grădina de vară Oteteleșanu
Constantin Bacalbașa descrie astfel localul: "Salonul Oteteleșenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și multe combinații politice". Obisnuiți ai terasei au fost Claudia Millian alături de soțul ei - poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, A. Mândru, Mihail Sorbu, St.O Iosif, Octavian Goga, George Cosbuc. De asemenea pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea și Fritz Storck i-au călcat pragul.

Toate lucrurile frumoase au însă și un sfârşit. Aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşeanu. Încet-încet s-a stins, o dată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşeanu, survenită în 4 decembrie 1888. S-au închis încet-încet mai toate grădinile începutului de secol. Locurile ca acestea, pline de farmec, vor renaște mai târziu, în perioada interbelică, o dată cu succesul spectacolelor de cabaret și de revistă.


Demolarea Terasei Oteteleșanu a fost menționată în numărul din 26 februarie 1931 al revistei "Realitatea ilustrată": Ultimul cenaclu literar şi artistic,Terasa Otetelişanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu...”.(4)


De la st. la dr.: Actorul Dan Bajenam, Margareta Dan, Elena Mavrodi-Leonard, C. Grigoriu, directorul trupei, d-na Mihăilescu, regisorul lliescu, maestrul Paschill.
Mijloc : Mihalescu, Garoiu, Carussu,traducătorul Toma lonescu, N. Leonard, Niculescu-Buzau, Maximilian, Gheorghiu, Gang (casierul).
 Sus: Cigallia, un corist, Grigorescu-uciu şi doi actori mai tineri

Voi încheia parafrazând vorbele reporterului interbelic: au dispărut terasele – s-a pierdut iremediabil ceva din farmecul Bucureștiului!

Surse :

(1) - "Bucurestii vechiului regat" – George Costescu – 1944
(2) - "Amintirile unui spectator" – M. Faust Mohr -1937
(3) - "Cafenele de altădată - Terasa Oteteleşeanu" în "Magazin istoric" - Mioara Ioniţă, octombrie 2003
(4) -  Revista "Realitatea Ilustrată" – numărul din 26 februarie 1931

Citește mai mult... »

Senzațional interbelic: Perla neagră la București

Cel mai mare star al lumii, cea supranumită de presa mondială “Regina tropicelor” sau “Perla neagră”, a fost invitată la București în anul 1928 pentru a juca într-un spectacol de cabaret. Senzațional, nu-i așa? Este vorba despre nimeni alta decât despre...

Josephine Baker

Josephine Baker s-a născut în America, în anul 1906, într-unul dintre cartierele sărace din Saint Luis, fiind fiica unui producator evreu de instrumente muzicale și a unei spălătorese de culoare. A deputat la vârsta de 13 ani pe scena teatrului "Booker Washington Theatre" din Saint Louis. Mai apoi, când avea 16 ani, a început să apară pe scenele teatrelor de revistă din Philadelphia și din New York. Remarcată de poetul german Karl Gustav Vollmoeller, Josephine Baker a ajuns în scurt timp să se bucure de succese răsunătoare pe marile scene din Paris și Berlin. 

Perla neagra-Regina tropicelor
"Perla jazului"
Josephine Baker
Josephine Baker și-a dobândit faima mondială după plecarea în Franța, unde s-a stabilit definitiv în anul 1925 (a părăsit Statele Unite datorită segregației rasiale). Debutul la Paris a avut loc în anul 1926, pe scena teatrului Champs-Élysées, în spectacolul  “Revue negre”. Figură extrem de exotică a “anilor nebuni și ai charlestonului”, cea care apărea în spectacolele de cabaret mai mult goală decât îmbrăcată, doar cu niște frunze de palmier în jurul taliei, a devenit marea răsfățată a publicului din toate marile capitale europene. Șlagărele cântate de ea, precum "Paris, mes amours" sau "J’ai deux amours, mon pays et Paris", erau fredonate pretudindeni.


Josephine Baker
“Josephine Baker devenise idol și simbol. Pentru mulțimile dornice de cât mai multă desfătare, după anii sumbri de răsboi, Josephine era un idol. Adusese din coliba de palmieri de la marginea junglei tot parfumul exotic, iar oamenii din tranșee o înălțară pe umerii lor. Josephine Baker era simbolul unei epoci de vârtej și necontenită schimbare. ‹‹Josephine, Josephine!›› cânta generația care citea pe Tagore, disprețuia valsul și admira rochiile scurte” - nota un redactor al revistei "Realitatea ilustrată" în anul 1938.


În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Josephine Baker a început să lucreze pentru Rezistenţa Franceză, mai precis pentru serviciile de informaţii ale generalului de Gaulle: a transmis documente ale rezistenței franceze în țările ocupate de Germania. Ordinele erau scrise cu cerneală simpatică pe partiturile ei. A lucrat de asemenea ca asistentă în cadrul Crucii Roșii și a devenit sublocotenent în armata franceză. Josephine Baker a fost prima americancă care a primit o importantă distincție militară franceză: Croix de Guerre. Josepphine Baker a murit în anul 1975, la Paris.                                                             

Rezistenta franceza-spion
Miss Baker în uniformă 
de sergent francez

Josephine Baker la București

Josephine Baker  a fost primul superstar cunoscut de publicul bucureștean de pe ecranul sălilor de cinematograf care a venit în România. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti). 

Josephine Baker în celebra 
trăsurică trasă de un struț
Bucureștenii se înghesuiau să vada “minunea de abanos”. Un martor interbelic consemna: “Deodată, prin dreptul Capșei, zăresc (și mă frec la ochi), o tânără negresă purtând pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana… Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicala de vreme ce o cheamă Josephine Baker și coboară dintr-o trăsurică ancorată de un struț și așază în fața struțului un pumn de alune cojite și pășește în Capșa și bea un mazagran într-o societate mie-n sută virilă și fâlfâie, și se unduie, și glisează dinaintea privirilor cloroformizate ale clienților și trecătorilor care uită să mai petreacă.” ("După București potopul…" - Mircea Constantinescu – ed. Biblioteca Bucureștilor – 2001).



Cronica spectacolului din București din “Adevărul”, numărul din 5 iunie 1928, consemna astfel evenimentul: “Spectacolele companiei Cărăbuș" au început sâmbătă seara la “Eforie” din cauza ploii și frigului. S'a reprezentat “Negru pe alb" de Puck, Nick și Ramos, trei autori de reviste bine cunoscuți și reputati. Spectacolul de acum de sub conducerea d-lui C. Tănase a fost denumit însă “fantezie musicală și coregrafică". Succesul a fost al Josephinei Baker, care a executat, cu o grație și o agilitate extraordinare, dansuri pline de fantezie. Dar pe lângă dansurile care i-au creat celebritatea mondială, Josephine Baker s'a produs și în câteva cântece. Și a cântat sugestiv, frumos și expresiv cântece nespus de triste, pline de melancolie, formând astfel un interesant contrast cu dansurile”.


Josephine Baker în "Realitatea Ilustrată"
(numărul din 12 ianuarie 1938)

Josephine Baker a revenit în România abia 40 de ani mai târziu, la festivalul de la Brașov – "Cerbul de aur" – în anul 1970. Un mare succes și atunci...

La Brașov în 1970 - pe scena 
festivalului "Cerbul de aur"



Citește mai mult... »

Cabaret (2) -1912

Visul unui indragostit timid :


Portretul spectatorului din cabaretul bucurestean al anului 1912. Al unuia dintre ei, un spectator timid si vesnic indragostit de stelele varieteului. Cu duiosie si ironie zugravit intr-un articol al revistei  “Viata capitalei” – numarul din 10 ianuarie 1912.
  
“ Il vezi in fiecare noapte la aceias ora. Sta retras intr’un colt al varieteului, cu un swartz sau cu un spritz inainte, urmarind cu atentie toate miscarile din jurul lui si indeosebi pe cele de pe scena.
Totdeauna singur la masa si vizita sau salutul unui prieten il supara, caci il sustrage din melancolia in care se afla si il face sa fie neatent la cele ce se petrec pe scena.
Mintea lui isi faureste fel de fel de planuri si orice artista de pe scena, ii pare o stea, ceva divin…
Vine in fiecare seara cu o regularitate matematica si vine pentru ca ceva necunoscut ii spune sa vie. Priveste cu dispret pe cei care se afla in juru-i, cheama chelnerul batand nervos in masa si-si comanda tigara si swartzul obisnuit.  Iubeste si el ca oricare altul, dar iubirea lui e cu totul altfel.
Iubeste pe fiecare artista din varieteu, le iubeste pe toate deopotriva si nu iubeste pe niciuna in adevaratul inteles al cuvantului.
Ii place sa le admire pe toate, sa le sopteasca cate un cuvant dulce, cate un compliment, fiecareia, insa se margineste aici.
I-e frica, se teme de ele, e prea timid.
Si toate acestea nu si le poate explica. Nu-si poate da seama nici el insusi de aceasta stare in care se gaseste.Si cu toate acestea vine in fiecare seara, vine regulat si continua sa vie mereu, sperand ca vreuna mai marinimoasa ii va spune candva:  << te iubesc si vreau sa fiu a ta>>."

Din visele indragostitului timid: 


D-ra Aurica Trandafirescu, cunoscuta cantareata romana, face parte din excelenta trupa a artistilor de la varieteul <<Cazino de Paris>>.Tanara artista a debutat cu success la mai multe teatre de varietati din Capitala si din alte orase din tara.

Articol si fotografie  din  “Viata capitalei” – numarul din 1 ianuarie 1912.

D-ra Maggie Delys,- una din bunele artiste franceze, canta actualmente la <<Casino de Paris >>.
D-ra Dellys paraseste in curand Romania, pentru un angajament la Constantinopole.

Articol si fotografie  din  “Viata capitalei” – numarul din 1 ianuarie 1912.

Un numar de atractie la <<Casino de Paris>> este fara indoiala Sister Lilians, doua dansatoare spaniole, care cu mult sacrificiu au putut fi angajate de directia acestui teatru.
In costumele lor spaniole de o rara frumusete si de un colorit splendid, d-rele Lilians apar ca niste stele pe scena teatrului si isi pun in joc toata gratia pentru a culege frenetice aplauze din partea alesului public.

Casino de Paris
Articol si fotografie  din  “Viata capitalei” – numarul din 10 ianuarie 1912.
Citește mai mult... »

Cabaret(1) - 1911

Viata de noapte a Bucurestiului de la inceputul secolului trecut era animata. Cabaretele, teatrele de vara, cinematografele,gradinile de vara atrageau bucurestenii si numai. Cabaretele erau localuri care se deschideau doar seara tarziu in care lumea venea imbracata in tinute elegante de seara – fracuri sau smochinguri barbatii, rochii lungi femeile. Ospatari in frac serveau clientilor bauturi fine – cognac, whisky, sampanie, coctailuri. “Damele de consumatie” si cutezanele animau locul. Programe artistice – cu cantareti celebrii, dansatoare, iluzionisti completau atmosfera.

CASINO DE PARIS

Va prezint cateva numere de cabaret – de la “Casino de Paris“ – teatrul de varieteuri de pe strada Regala (extrase din revista Viata Capitalei – aparuta in decembrie 1911 ):

“La Casino de Paris canta decat-va timp, si starneste admiratia spectatorilor, o distinsa artista pariziana, Yolanda Iris.(…) Stapana pe o voce de o mobilitate si un timbru remarcabile, Yolanda Iris cucereste publicul, cu Reviens ! Jou-Jou, Chanson’Amour, Chanson Vecu, pe care le interpreteaza admirabil”.

Casino de Paris


Duetul Chitta Dolores &Partner  “apreciat pentru dexteritatea si eleganta cu care interpreteaza cel mai dificil joc scenic in Danse d’Apaches si alte productiuni. Duetul joaca pe scena varieteului Casino de Paris din str. Regala.”

Casino de Paris



“Una din cele mai bune artiste de la Casino de Paris, Vera Dolorosa stapana pe un vast si excellent repertoriu de cantece franceze, ruse,italiene engleze.A cântat in numeroase teatre din centrele apusene.”


Casino de Paris



Cat despre cabaretele de azi, par doar palide incercari de a reinvia trecutul.
Citește mai mult... »