Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.


Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)


18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:
- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.
El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.
- Ne ducem la fund, mi-a spus el.
Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.


Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:
- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.
Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmăgrat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.
Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.
Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.
Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.
Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.
Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.
Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.
Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:
- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps
August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.
Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.
Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.
Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.
După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.
Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.
Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:
- Rumanski! Ruznanski!
Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »

“La Paradisul Săracilor”

“Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: “Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?" Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”.

Așa își începea Daria Luca reportajul intitulat “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, articol publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Titlul mi-a atras atenția tocmai pentru că îmi dă șansa de a mai adăuga o piesă la puzzle-ul pe care încerc să îl “montez” aici, pe blog. Un puzzle care încetul cu încetul creionează o imagine a cotidianului României interbelice. Pentru că lumea românească din perioada cuprinsă între cele două mari războaie nu a fost numai una a luxului și a strălucirii, ci și una a mizeriei și a decadenței. Instantaneele luate în fiecare dintre aceste lumi – adevărate nuvele unele dintre ele - de către reporterii interbelici sunt cele care m-au ajutat să construiesc acest blog. Să ne continuăm așadar periplul bucureștean: astăzi vom însoți reporterul interbelic în lumea magazinelor al căror obiect de închiriere era… luxul:

“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la flecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.

Un joben de închiriat
Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:
- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…
Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță:

Închiriem fracuri și jobene pentru nunți".

Am pășit și eu zilele acestea pragul unuia dintre apostolicele magazine pentru a aduce, sub pretextul unui interes, cuvântul meu de consolare unui negoț care trebuie să sufere, în special pe vremurile acestea de criză. Am fost întâmpinată cu o politețe exagerată:
- Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!
- Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…
Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:
- Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.
- Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate.
Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:
- Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?...
Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:
- Salut, pe mâine!
Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:
- Plata?
- Mâine când aduce fracul înapoi.
- Dar dacă nu-l mai aduce?
Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.
- Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?
- Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit.

În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.
- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.
- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.
“Toată găteala"
unei fericite mirese
Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.
- Poftiți garanția!
- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?
- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.
- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.
- Mă rog, înțeleg prea bine.
- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!
Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”


Sursa: articolul “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor” – semnat Daria Luca – publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română

Citește mai mult... »

Cum se cuceresc…

Prima jumătate a secolului al XX-lea – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat epoca în care femeile și-au cucerit - pas cu pas - poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor a constituit o etapă importantă în “lupta de emancipare a femeilor”. Această aspiraţie e femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei independenţe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Dar independenţa financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie.

În mod neașteptat poate pentru noi, cei de azi, câștigarea independenței de către femei a schimbat într-o oarecare măsură și “înfățișarea” relațiilor dintre bărbați și femei. Redactorul “B. Madeleine” al revistei “Realitatea Ilustrată” nota într-un articol publicat în anul 1932: “Acum, când mentalitățile sunt în evoluție și când prejudecățile dispar pe zi ce trece din calea femeilor ce și-au câștigat un loc în viața independentă, relațiile sociale dintre cei care caută o tovărășie de scurtă sau de lungă durată au căpătat și ele o altă înfățișare”. Era ceva normal ca idilele să arate altfel atunci când se nășteau în ritmurile nebune ale muzicii de jazz sau foxtrot din “dancigurile” din perioada interbelică: “Altfel se “curtează” o femeie pe nisipul moale în costumul ispititor de baie, altfel se comportă bărbatul față de ea în salonul populat, la ceaiurile-bridge. Un singur fapt rămâne identic, oricare ar fi locul și împrejurarea: femeia vrea sa fie cucerită; cucerită cu răbdare, cu dovezi de abnegație și de prietenie și câștigată la momentul potrivit. Nu există femeie adevărată care să se simtă ofensată când un bărbat o dorește.”

Dar să nu lăsăm vorbele să ne îndepărteze de subiect. Dau acum cuvântul redactorului interbelic:


Cum se cuceresc bărbații

“E locul să spunem că una dintre slăbiciunile bărbaților este aceea că se cred totdeauna puternici; nu există om mai ușor de cucerit decât acela căruia îi cunoști vanitatea. Puțină lingușire inteligentă și neobservată: victima se crede învingător și capitulează cu sentimentul de cuceritor irezistibil. Dacă există mulți bărbați care au o “metodăîn a cuceri femeile, arătându-se blânzi, răbdători, atențiosi, plini de bună voință și de sentimentalism de circumstanță până reușesc să obțină ceea ce vor, ei pot fi la rândul lor jucăria acelorași viclenii, căci femeia – mai mult decât bărbatul – cunoaște arta mimetismului, știe să se adapteze împrejurărilor și simte, prin instinctul ei mai sigur, ceea ce place bărbatului asupra căruia și-a oprit atenția fără să i-o arate.

Experiența bărbaților este desigur mai încercată; ei au prilejul de-a cunoaște în intimitate tot felul de femei; dar tocmai această trecere unilaterală de la unele la altele îl lipsește de spiritul de observație și de analiză. Ei se mulțumesc cu victoria ușor dobândită și nu se îngrijesc prea mult de păstrarea obiectului cucerit. De aceea, de îndată ce se află în fața unui caz mai complicat al unei femei care nu vrea, atunci, fie că renunță prea curând, fie că se arată de o stângăcie fără seamăn, iar dacă reușește e fiindcă este dorit la rândul lui.

Femeia mai stăruitoare în amănunte și mai insinuantă, atunci când își pune în gând să cucerească pe cineva, nu renunță la zilnica și anevoioasa luptă care isbutește să învingă pe nesimțite cele mai dârze rezistențe. Armele ei sunt deosebite de ale bărbaților. În general cuceresc acele femei care se arată doritoare de un sprijin moral și sufletesc. Bărbatul găsește lângă acestea un fericit prilej de autoadmirație. Cavalerismul ce-l poate dovedi în asemenea ocazii îl flatează și-l mulțumește. Devine recunoscător persoanei care-i dă, cu nevinovată grație, ocazia de-a se înălța în proprii săi ochi. Astfel se explică atâtea trainice legături dintre doi oameni de condiții sociale diferite și atașamentul bărbaților de persoanele plăpânde și supuse.

Totuși, nu este greu de deosebit pe bărbatul care dorește să fie dominat. Temperamentul lui va fi subjugat de femei autoritare, voinice și gălăgioase. Impresia puterii, ce emană de la femeia activă și stăpânitoare, va face pe aceaști bărbați sclavi supuși la picioarele ei.

Îmbrăcămintea femeii joacă un rol principal în cucerirea bărbatului. Bărbatul cel mai insensibil la forme și culori, neatent la amănuntele pentru care femeia cheltuiește bani și imaginație, simte prin instinct că cochetăria varietății de toalete și mai ales parfumurile obsedante i se adresează lui. Nestatornicul va fi înfiorat la fiece înfățișare nouă a femeii care i se află în cale; senzualul va reacționa la mirosurile stăruitoare și la croielile deosebite ce vor avantaja formele ispititoare și liniile curbate și tainice ale trupului. Sgârcitul va calcula la cât se ridică întreținerea acestei femei risipitoare. Și fiindcă sgârcenia se trădează la cea ma banală ocazie, femeia va ști să-i folosească neliniștea vorbind în prezența lui cu o bună prietenă despre ieftinătatea extraordinară a acestui cupon de mătase, cusut de ea însăși.

Una din șansele ei de-a cuceri - dar aceasta nu depinde de dânsa – este asemănarea timbrului ei cu acela al unei alte femei, care a însemnat o etapă în viața acelui bărbat. O voce plăcută, cristalină, cu intonații calde și cu știința dicțiunii exercitată, va atinge la sigur nervii bărbatului emotiv.

Originalitatea și svăpăiala contribuie la captivarea unui bărbat blazat. Rezistența calculată stimulează dorința dar o și poate răci. Bărbatul va cădea desigur în cursă, când două femei își manifestă fățiș rivalitatea pentru același om. El va alege sau… le va dori pe amândouă.”



Cum se cuceresc femeile


“Cum vrea femeia fie cucerită?... Căci în definitiv asta este dorința fiecăreia, și a aceleia care îndreaptă toate armele de seducere în mod fățiș, ca și a celor ce sub un aspect de impusă seriozitate, așteaptă ocazii mai deosebite pentru a’și trăi micul roman de dragoste. Romantismul secolului trecut, care a ridicat-o la rolul de sfinx sau de zeiță, a otrăvit mentalilatea multor femei, care refuzau “să se dăruiască” să “dea totul” bărbatului care-i plăcea; ea rămânea doritoare dar neclintită la înălțimea pe care au cocoțat-o moraliștii contemporani, iar bărbatul, aprins și intimidate, nu știa cum s'o atace. De aceea, în clipe de nestăpânire, o fura. Astăzi, fugile se înfăptuiesc de comun acord, după lungi și chibzuite calcule bugetare care banalizează și zădărnicesc dorința pătimașă.

Stăruința îndelungată, alternanțele dintre dorință și indiferență, par să dea cele mai bune rezultate. Totuși, bărbatul care are naivitatea să creadă cuvântul de refuz al femeii, neținând seama de expresia ei din acea clipă, de înfiorarea ce se transmite prin privire, a pierdut ocazia momentului hotărâtor. Acel nepriceput riscă să rămână un dezamăgit.

Unii afirmă că brutalitatea le-a dat cele mai bune rezultate. Se pare că sărutarea dată pe negândite a reușit să grăbească multe consimțiri. Atât că o sărutare greșit aplicată și dată la un moment neprielnic riscă să strice jocul pentru totdeauna. Femeia prețuiește sentimentul bărbatului după nebuniile ce este în stare să le săvârșească pentru dânsa. Ea nu se mulțumește ca bărbatul să-i dea inima, ci vrea să-l vadă dăruindu-i tot timpul și neglijându-și interesele. Totuși, bărbații cu înclinații patologice, au cele mai mari șanse de reușită. Femeia se apropie de aceștia cu tot sufletul, în dorința de-a aduce îndreptare și fericire în viața unor nenorociți. Căci dăruirea este suprema putere a femeii, care-și cheltuiește pe această cale surplusul de sentimente.

De asemenea o femeie este totdeauna plăcut impresionată când bărbatul care-o dorește își schimbă de dragul ei felul de viață; dacă din fumător ce e refuză țigara, dacă din neglijent îmbrăcat ce e dă zilnic atenție exteriorului său, dacă omul leneș se pune pe muncă. E destul ca femeia să simtă puterea înrâurirei sale asupra bărbatului care-o dorește, pentru ca rezistența ei să dispară pe zi ce trece. Căci mai presus de cerințele simțurilor, femeia este stăpânită de un complex de sentimente sufletești și celebrale ce trebuiesc flatate, mulțumite și cuceite prin răbdare, bunătate și blândețe."

Surse:

- articolul “Cum vrea femeea să fie cucerită?...” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 28 iulie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
- articolul “Cum se cuceresc bărbații” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 4 august 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”.


Citește mai mult... »

La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – dar diversă și pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala.

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1932, și la o vizită printr-una dintre mahalalele rău famate ale Bucureștiului interbelic. O mahala care își merita cu adevărat numele și renumele: Mahalaua Dracului. Pentru a ne simți în siguranță vom fi însoțiți în această escapadă interbelică” de reporterul “Gr.” al revistei “Ilustrațiunea Românăși de un bun prieten al acestuia, inspector de poliție:

“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.
Mahalaua Dracului - 1932
- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor.
- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale şi colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?
Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstreaza secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”

ÎN LUMEA LOR…

“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier cu șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

Cofetarul ambulant al mahalalei
- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.
- Bună ziua, maică.
- Zamfir i-acasă?
- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.
Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.
Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiiile unui om care le-a trăit aievea.”

CELEBRITĂȚILE MAHALALEI

“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.

Școala de hoți a fraților "Doctoru'"

Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.

Casa "Sobarului" - asasinul lui George Caïr
Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”

Cârciuma "Bancherului"
“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.


Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în intunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr  nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”

Sursa:

- articolul “Mahalaua Dracului – O frescă a periferiei Capitalei” – semnat “Gr.” – publicat în numărul din 3 august 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »

Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:


“Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?"

Pictorul Ilie Arjoca
Acum zece ani - îmi povestește pictorul Arjoca (notă: pictorul Ilie Arjoca, n. 1896- d. 1967) - locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrână, putea să aibă 70-80 de ani, și foarte țâfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n'aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică - tare-mi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s'o ierte, nu mă slăbea de fel din cântecul ei: “Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?". Asta până'ntr’o zi când s'a întins cu burta la pământ, a căscat de câteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul.

Ilie Arjoca
Vas cu flori
De cum a'nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la “Pătrunjel", m'au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntârziat pe maidan. Eu “câr", ei “mâr", și ne-a apucat ziua înmormântării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigând la mine: “Se mută mătușa, mută-te și d-ta!". Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lângă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzând sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion.

M'am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atât de nenorocos. În schimb eu am început să mă vâr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat câtva timp câteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m'au ajutat.”

Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu


“ - O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce'și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de când reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe.

Pictorul Coman Ardeleanu
Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din câte am văzut în viața mea. N'avea decât șaptesprezece ani și se numea Florica, “Fleurette” cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m'am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica.Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s'a întâmplat și cu Fleurette a mea: într’o seară, când m'am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate - toate afară de flori - de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luând cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un bilețel: “M'am săturat de sărăcie... Un domn bătrân dar bogat...”  Am scrâșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plângea cu hohote. Luni de zile dupa aceea n'am putut lucra nimic.

Coman Ardeleanu
Vas cu trandafiri
Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n'aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharica sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă - în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea - am condus-o doar eu până la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gând și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mâna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele.”


Amintirile pictorului Richard Mayol

Pictorul Richard Mayol
“- Să-ți spun una nostimă - îmi zise pictorul și compozitorul R. Mayol (notă: pictorul Richard Meinl Mayol, n. 1896 – d. 1937). Ședeam acum vreo zece ani într’o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau conservatorul. Ele ocupau câte un mic serviciu, așa că noi bărbații trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr’o linie cu creta. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: când găsea unul o floare, o punea într’un pahar. Celălalt, ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare… Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singura de altfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Ăsta era cabinetul de toaletă. Și o placardă: “Nimeni să nu-și mai facă toaleta într’altă parte decât aici!”.

Richard Mayol
Portretul unei copile din Sâmbăta de Sus

D'apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mâncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De aici ceartă, apoi chihote nesfârsite de râs. Într’o zi însă, când m'am înapoiat acasă, am găsit apartamentul “celorlalți" plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios și își serviseră unul altuia câte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovărășiei.”


Sculptorul Cristea Minea și “Vagabondul” său

Sculptorul Cristea Minea
“- Ai văzut “Vagabondul" meu? – mă întreba acum câtva timp sculptorul Cristea Minea. Eu sunt foarte mulțumit de felul cum l-am executat. Îl iubesc mult, și dacă vrei să știi de ce, apoi află că lucrarea aceasta a mea are și ea povestea ei.
Era într’o sea de iarnă. Viscolul urla amarnic, îndesând zăpada până pe coșurile caselor. Tocmai ieșisem de la scoală și asta, în primul an când am fost numit profesor de modelaj și desen la Școala de Arte și Meserii din C.de Argeș. În drum spre casă, mi-a ieșit înainte un vagabond: rupt și jerpelit. Era cocoșat și avea o înfățișare oribilă.
- Banii ori viața! - mi-a strigat el pe un ton răgusit, punându-mi în piept o jumătate dintr'o potcoavă de cal.
M'am uitat lung la el… și ideea “Vagabondului" mi-a venit deodată în minte. De aceea, fără să ma sinchisesc de șansele lui și fără să stau mult pe gânduri, i-am propus să-mi pozeze, iar eu să-l întrețin cu tot ce-i trebuie pe timpul iernii. El, de bine de rău, a primit; dar, de îndată ce s'a văzut la călduri, mai că nu vroia să se execute. Cu mare greutate l-am hotărât să-mi pozeze. Acest lucru m’a costat însă foarte scump căci, terminând târziu noaptea, am adormit buștean și nu m'am deșteptat decât dimineața. N'am mai dat cu ochii de vagabond, care dispăruse cu banii ce-i avusesem în sertarul mesei.”


Sursa: articolul “Scene vesele și triste din viața boemilor noștri” – semnat “DETESTE” – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustratăcitită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »