Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările

La moartea Reginei Maria

Au trecut aproape opt decenii de la ultimele funeralii organizate în țară la moartea unei regine a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.

Regina Maria pe catafalc
 în Castelul Peleș
La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Mulțimea celor care au adus
 un ultim omagiu Reginei Maria
la Castelul Peleș
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:
În drum spre Palatul regal

Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase
 oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultima trecere
pe sub Arcul de triumf
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Bucureștenii își iau rămas bun
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

În gara de la Curtea de Argeș
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

Ultimul drum
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”


Citește mai mult... »

Interviu cu “Regina văzduhului”

Aviație
O știre de pe prima pagină a gazetelor anului 1933 anunța că: “La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei loana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat scoala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în “Realitatea ilustrată” din 9 noiembrie 1933).

Aviație
Irina Burnaia pe coperta
 revistei "Realitatea Ilustrată"
9 noiembrie 1933
Eroina al acestei știri, Irina Burnaia (pe numele adevărat Irina Cioc, pseudonimul Burnaia fiind împrumutat de la râul care strabate satul său natal) a fost una dintre celebrele femei-aviator ale României. Viitorul Icar – s-a născută în anul 1909 în satul Ciurari din județul Teleorman. După absolvirea Facultății de Drept din București, Irina Burnaia a fost admisă și a practicat avocatura în baroul Ilfov. Chemarea pentru aventură a determinat-o să urmeze cursurile Școlii de aviație Mircea Cantacuzino unde și-a făcut ucenicia pe un avion de producție germană model Klemm L.25. Viitoarea maestră a aripilor a obținut brevetul de pilot gr. I  în 27 octombrie 1933, acesta fiind al doilea brevet acordat unei românce după cel obținut de Ioana Cantacuzino.

Pasiunea pentru aviație a Irinei Burnaia nu a fost doar un capriciu al unei femei frumoase. Imediat după obținerea brevetului ea zboară de la București la Brașov pentru a-și comanda la fabrica IAR un aparat de zbor. Este de menționat că in acea perioadă statul român subvenționa cu 50% achiziționarea aparatelor de zbor de către piloții care dețineau un brevet. Abia după întoarcerea la București Irina Burnaia avea să afle – din presa vremii - că a fost prima femeie care a traversat în zbor Munții Carpați. Următoarea aventură planificată avea să fie raidul aviatic african” București – Cape Town. Pentru că vroia ca acest raid să fie făcut cu un aparat de zbor românesc, Irina Burnaia a comandat la uzinele din Brașov un avion IAR-22 cu un motor de 130 CP. Povestea zborului în care a fost însoțită de aviatorul Petre Ivanovici – plină de peripeții – este rezumată chiar de Irina Burnaia într-un interviu acordat revistei “Ilustrațiunea Română“:

Aviație
Primirea pe aeroportul din Cairo
“- Am plecat din București în ziua de 3 Ianuarie, după o amănunțită cercetare a motorului și a avionului, ne spune aviatoarea. Până la Istanbul totul a mers bine. Am fost bine primiți acolo. La plecarea din Istanbul o turcoaică bătrână care ghicea în palmă mi-a spus să mă feresc de un om gras, roșcovan și vesel, că o să-mi poarte nenoroc. În acel moment a venit să ne salute un reprezentant al nu știu cărei companii de avioane, care era gras, roșcovan și vesel. Cât m'am ferit, n'am putut scăpa de el până nu ne-a strâns mâinile. Abia plecasem, când lângă localitatea Adabazar ni se sparge țeava de ulei. Am aterizat la repezeală și ca printr'o minune, datorită sângelui rece al lui Ivanovici, nu ni s'a sfărâmat avionul. După ce am reparat țeava, am încercat să decolăm. Ne-am lovit de un dâmb de pământ; ni s'a rupt roata și elicea. Am așteptat șase zile la Adabazar, adăpostiți de un mic prefect al locului, care se extazia în fiecare zi în fața bucății de elice frântă, pe care i-am dăruit-o. Cu chiu cu vai, avionul a fost transportat la Eskiseir, la arsenalul aviatic al armatei, unde i s'au făcut reparațiile necesare.

Aviație
Notă din "La Depeche de Madagascar"
 6 februarie 1935
La Damasc am avut o a doua pană, a motorului. Am așteptat aici 12 zile până ni s'a adus piesa de schimb din Anglia. În ziua accidentului nostru se sărbătorea “ziua dervișilor" și am asistat acolo la spectacolul înfiorător al biciuirii extazice și injunghierei acestor fanatici care alergau pe străzile murdare ale orașului, cu șiroaie de sânge pe trupurile lor goale, proferând amenințări cerului pentru ploaia care nu mai venea.

Aviație
Irina Burnaia - în carlingă
În patru zile am ajuns de la Cairo la Ecuator. Am atins localitatea Ertebe Campena de lângă lacul Victoria, chiar în inima Africei. Localitatea se află la 1.000 de metri înălțime și e populată numai de negri doborâți de boala somnului. În fiecare zi cădea între 1 și 4 după-amiază o ploaie torențială. Apoi plantele monstruoase ale Ecuatorului își desfăceau florile imense, sorbind putreziciunea aerului. Am stat aici cinci zile asteptând un vânt favorabil pentru a putea decola. Căldura insuportabilă nu ne permitea să ieșim mai mult de 2-3 ore din colibele ce ni se puseseră la dispoziție. Motorul nostru avea o capacitate prea redusă pentru a ne putea continua raidul. Am decis deci să ne întoarcem. Ca prin minune nu am avut nici un accident la întoarcere. Numai deasupra Palestinei ne-a prins o furtună groaznică, silindu-ne să aterizăm la Haifa pe un teren cu totul desfundat. La Alep am avut aceleași dificultăți cu decolarea. De aici încolo am zburat normal, până la București. Am zburat numai 16 zile, parcurgând 15 mii de kilometri, cu o viteză de 160 km. pe oră. După cum vezi, nu am avut prea mult noroc în efectuarea raidului nostru. Ne-am dat însă toată silința să realizăm ceva pentru aviația românească". (articolul “De vorbă cu aviatoarea Burnaia – Povestea unui raid îndrăzneț” – semnat “Rex” – publicat în numărul din 3 aprilie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română“).

Aviație
Primirea de pe Aeroportul Băneasa
În anii următori Irina Burnaia a efectuat și alte curse aeriene de lungă distanță: București – Roma – București în anul 1937, București – Ankara - Bagdad - București în anul 1938, București – Varșovia - Berlin - Amsterdam - Londra și retur în anul 1939 și a participat la numeroase mitinguri aviatice organizate în țară sau în străinătate. În anul 1937 Irina Burnaia a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautucă cu însemne de pace.

Începerea celui de Al Doilea Război Mondial nu avea să o țină pe Irina Burnaia departe de marea ei pasiune. După primii ani ai războiului, în timpul cărora a activat în Escadrila 117, începând din anul 1942 Irina Burnaia a condus celebra escadrilă a Poștei Aeriene din Transnistria (cunoscută ca “Escadrila Bugului” și mai târziu ca “Escadrila Basarabiei”). În această perioadă Irina Burnaia a fost “proclamată prin afișaj public de la guvernământ, la Odessa, Regină a Văzduhului” (“Revista Fundațiilor Regale” numărul din luna ianuarie 1946). Pentru merite deosebite a fost decorată din nou cu Ordinul Virtutea Aeronautucă - cu însemne de război de această dată.

Aviație
Avionul Irinei Burnaia - în zbor 
După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997.



Citește mai mult... »

Despre literatură și neurologie cu Chiriachița Atanasiu-Bénisti

Neurologie

Deşi astăzi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea mi-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian “Le Radical”: “L′académie de Paris vient de conférer a une jeune Roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première Roumaine à qui ce titre est décerné.”

Încercarea de a căuta informații despre tânăra româncă licențiată în litere și filosofie la Sorbona mi-a dezvăluit și o altă surpriză: Chiriachiței Atanasiu i-a fost acordat de către Facultatea de Medicină din Paris în anul 1918, la doar 33 de ani, titlul de doctor în medicină, specializarea ei fiind neurologia. Colaboratoare a celebrului neurochirurg francez Pierre Marie (primul secretar general al Societății Franceze de Neurologie), Chiriachița Atanasiu-Bénisti a fost medic al celebrei clinici Salpêtrière.

Informația din “Le Radical”
numărul din 1 decembrie 1906
Două lucrări științifice de o necontestată valoare publicate în anii 1918 și 1919 - dedicate diagnosticării și trătării leziunilor nervoase post-traumatice ale soldaților care au luptat în timpul Primului Război Mondial –“i-au asigurat compatrioatei noastre o faimă cu greu de dobândit în lumea oamenilor de știință”.

Neurologie
Chiriachița Atanasiu-Bénisti
 medic al celebrei clinici
pariziene Salpêtrière
(rândul de jos în centru)

În anii ’30 Chiriachița Atanasiu-Bénisti s-a reîntors la prima s-a dragoste și a publicat o serie de trei romane, bine primite de critica franceză a vremii: “La femme et le dictateur” (1935), “Miraje” (1937) și “Le Chant désespéré” (1937).

 Sperând că v-am stârnit curiozitatea, vă invit să citiți un interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti revistei “Ilustrațiunea Română” în anul 1936:


Neurologie
Teza de doctorat publicată
în anul 1918
De câtva timp d-na dr. Atanasiu se găsește în țară. A făcut un popas la înapoierea de la Congresul Internațional al Medicilor ținut acum câtva timp la Atena. Am avut și noi prilejul să o cunoaștem grație amabilității unei bune prietene, d-na Maria Filoti, distinsa societară a Teatrului Național. Profitând de această amabilitate, am rugat-o să ne spună câteva cuvinte pentru cititorii “Ilustrațiunei Române". Am importunat-o tocmai în timpul unei interesante discuții ce o avea cu d-na Filotti asupra ultimei sale lucrări - de astă dată aparținând literaturei - noul roman.

 - Câteva cuvinte pentru cetitorii noștri…
- Cu cea mai mare plăcere! Dar în nici un caz un interview.
- Nu. Știu că, în timpul popasului, compatrioții dv. “vă garantează" liniștea. V'aș întreba totuși dacă romanul d-v. “La femme et le dictateur" este un divertisment, în orele libere, sau o lucrare care concretizează o idee, o teză cu substrat științific.

Neurologie
În anul 1936 la București
acordând un interviu revistei
"Ilustrațiunea română"
- Am studiat, am călătorit și am cercetat îndeajuns probleme care m'au preocupat multă vreme, pentru ca amintindu-mi de ceea ce îmi oferise pe vremuri studiul literelor, să le pot închega, în parte, într'un roman. Nădăjduiesc să scriu și urmarea, un alt roman pe care-l am sub tipar. Și citindu-le pe amândoua veți putea vedea în ce măsură am putut transpune problema dintr'un domeniu în altul.
- Așadar vă devotați literaturii.
- Fără a părăsi însă medicina. Curând, când voi fi iarăși în laboratoarele și clinicile de la Paris, îmi voi relua activitatea științifică: o dovadă că nu mă gândesc “să evadez". Dar de această dată îmi voi împărți timpul între medicină și literatură…
- Pe cât îmi reamintesc, din cetite, dv. ați făcut studii asupra raselor și popoarelor…

Neurologie
D-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti (centru)
  în compania d-nei Maria Filotti (stânga)
și a doamnei Popovici (dreapta)
- Da, și cred destul de amănunțite. În acest scop am călătorit foarte mult. Am mers multă vreme pe linia teorillor contelui Gobé. Dar, spre regretul meu, în ultimi ani mi-am schimbat părerile. Popoarele din Orient, pe care le socoteam inferioare sub atâtea raporturi, sunt demne de o altă clalsificare. Puritatea și frăgezimea calităților lor umbrite de aspectul lor primitiv merită o mai liniștită și mai atentă cercetare din partea noastră , a “occidentalilor", care ne mulțumim de regulă cu impresii superficiale. Nu este locul să vă înșir dovezile pe care le-am cules în urma unor amănunțite cercetări, dar pot să vă afirm, fără să greșesc, că multe din aceste calități sunt superioare “occidentalilor" tocmai prin puritatea lor.

- Dar despre meleagurile românești, pe care le revedeți din când în când, ce ne-ați putea spune?
- Ce să spun! Îmi sunt dragi, atât de dragi încât cu toate ocupațile mele de la Paris, unde locuiesc de multă vreme, trebuie să vin aproape în fiecare an să le revăd… Muncesc la Paris cu râvnă, cu încordare, dar gândurile mă poartă mereu în țara în care m'am născut, căreia îi aparțin și pe care o iubesc ca oricare alt bun român. Și nu este pentru mine o bucurie mai mare decât aceea pe care o simt în clipa în care pășesc pe pământul țării.

Neurologie
“Le Chant désespéré” (1937)

- Dar despre literatura noastră ce ne-ați putea spune?
- Deși prin îndeletniciri departe de țară, citesc totuși lucrările scriitorilor noștri, pe care îi urmăresc și îi admir. Regăsesc în mai toți poeții și prozatorii noștri de valoare suplețea, spontaneitatea și forța creatoare a geniului latin. Apoi, o vigoare tinerească, robustă, plină de făgăduieli. Am cumpărat și la București, cu prilejul “Lunii cărții", o sumă de volume pe care le citesc cu nesațiu. Avem atâtea lucruri bune, atâția scritori de mare talent! Ce păcat însă că se traduce atât de puțin în franceză și în engleză… Merităm să ne cunoască și străinii măcar cu ceea ce merită să stea la loc de frunte în literatura internațională.” (“Ilustrațiunea Română” - numărul din 27 mai 1936)



Citește mai mult... »

O nuntă de vis în Orașul Unirii

Maria (Marițica) Văcărescu
Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială nunta domnitorului Gheorghe Bibescu cu Maria Văcărescu – Marițica după cum era alintată - nepoata boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită în epocă pentru frumusețea sa în toată Țara Românească. Povestea de dragoste dintre cei doi a început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc ceremonia ungerii și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost sedus de frumusețea Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării, îmbrăcat cu o mantie albă, lungă și cu cute, o pelerină de samur și un gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din lojele situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă strălucită cu sânul și brațele goale și atrăgea toate privirile sălii. Răpitoarea frumusețe a tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de Domn, care avu ceea ce se numește un coup de foudre”. El a vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a dezvăluit intențiile spunându-i că frumusețea ei ar da o strălucire mai mult tronului Țării Românești”.

Gheorghe Bibescu
Înfăptuirea căsătoriei nu avea însă să fie ușor de făcut. Gheorghe Bibescu - domnul Tarii Romanesti - era căsătorit cu Zoe Bibescu (născută Mavrocordat) cu care avea șapte copii. Pe de altă parte, Maria Văcărescu  – după o poveste de dragoste cu fotograful Carol Popp de Szathmari care a făcut vâlvă in acele vremuri – fusese dată de soție spătarului Costache Ghica, cu care avea 4 copii. Cei doi îndrăgostiții au trecut însă peste aceste “mici amănunteși s-au căsătorit doi ani mai târziu, în primele zile ale lunii septembrie din anul 1845. Nunta lor a fost cu adevărat una plină de strălucire și de fast:

Mireasa, care venea din străinătate, a călătorit cu vaporul “Eros” pe Dunăre până la Brăila și a fost salutată cu onoruri princiare în toate porturile românești prin care a trecut. Aici, în cinstea Mariei Văcărescu a fost organizată cea mai frumoasă sărbătoare din câte văzuse până atunci Brăila”: “în ziua de 7 Septembrie, ajunul Sf. Maria, în mijlocul sunetelor de clopote de la toate bisericile orașului, sosi Doamna pe vaporul “Eros” la Brăila. Debarcaderul era împodobit cu arcuri de triumf și cu alee de verdeață ce duceau până la locuința pregătită pentru ea în oraș; străzile și piațetele erau de asemenea împodobite cu arcuri de triumf și ghirlande de flori. (…) Doamna de o frumusețe ideală, zâmbitoare și fericită, sprijinită de brațul Banului Filipescu și al Logofătului Cornescu, trecu puntea dintre vapor și debarcader într’un costum simplu de călătorie ce-i creșteau frumusețea. Sub pașii ei se aruncau flori din partea cucoanelor și fetelor cari umpluseră cheiul”. Toată manifestarea a fost bineînteles acompaniată  de muzica militară și de “sunetele de clopote de la toate bisericile orașului”, iar în drumul suitei care o conducea pe frumoasa domniță țărani și țărance, îmbrăcați național, cu strigăte entuziaste aruncau flori înaintea caretei”.

Maria Bibescu
Suita domnească și-a continuat a doua zi drumul către Focșani, loc ales pentru nuntă tocmai pentru a afirma năzuința de unire a românilor din cele două țări românești. Demn de remarcat este că “pe podul de pe Milcov, moldovenii ridicaseră un arc de triumf impozant; spre Muntenia era reprezentată Amicia, iar spre Moldova Hymenul, tinând în dreapta facla, iar în stânga jugul dulce al căsătoriei; deasupra erau scrise numele Gheorghe și Maria cu câte o coroană fiecare. În fața de către Țara Românească era reprezentat Radu Negru, iar spre Moldova Dragoș Vodă”. În oraș au răsunat toată seara care a precedat nunta domnească melodiile vesele cântate de “orchestra lui Wiest” și de celebrele tarafuri de lăutari ale vremii.

Ziua nuntii - 9 septembrie 1843 - a debutat cu salvele de artilerie care anunțau plecarea Domnului și a Doamnei către biserică. Episcopul Chesarie al Buzăului cu Sfânta Evanghelie în mână, împreună cu o suită importantă de clerici, a întâmpinat mirii la intrarea în Mănăstirea Sf. Ioan, în ovațiile mulțimii adunate aici. Toți ochii celor prezenți era ațintiți asupra frumoasei mirese care pășea în biserică alături de Domn:O diademă splendidă și întreită îi încorona fruntea frumoasă; o rochie albă garnisită de amândouă părțile cu stele de briliante și cu un corsaj strălucitor de diamante îi împodobea corpul ușor și mlădios, de o carnație scânteietoare ca marmora, încoronat natural de undele de aur ale părului său.” Alături de ea pășea Domnul Gheorghe Bibescu ”măreț în costumul lui superb”. Ceremonia religioasă a fost una plină de strălucire. Un martor al evenimentului – ministrul Ion Bălăceanu – aprecia câteva decenii mai târziu că “de la Traian și până atunci nu cred că s’a făcut pe pământul Țării o horă mai strălucitoare decât aceea când preoții cântând Isaia dănțuiește, cei doi Domni, cu cele două Doamne, Episcopul și clerul au executat mișcarea cerută de biserică. În același timp, în 12 biserici din 12 sate românești se săvărșeau 12 nunți de țărani, cărora Domnul le dăruise “care cu patru boi, lăzi cu zestre și pământ la fiecare”. A urmat prânzul de gală la care Gheorghe Bibescu a toastat pentru “vecinica Unire a Moldovenilor cu Muntenii”.

Doamna Marițica Bibescu
Atmosfera de la balul organizat în seara nunții a fost una feerică: “Seara, balul, iluminat de la 9 ceasuri din noapte, ca pe niște scăpărări, de focurile de artificii aranjate de niște artiști francezi și la care luară parte Doamna și Domnul în costume strălucite de seară și un public de peste 50.000 de oameni. La poarta mănăstirii se înălța un templu artistic unde se dansau dansuri naționale. Sub privirile fermecate ale spectatorilor se ridicau baloane de care erau atârnate cununi formate din candele aprinse, cu lumini colorate, iar din baloane se coborau porumbițe depunând la picioarele mirilor versuri și flori.

Poveștile frumoase nu țin din păcate o veșnicie. Domnul Gheorghe Bibescu nu a mai stat decât trei ani pe tronul Țării Românești. Maria Bibescu, în zilele revoluției din 1848, și-a urmat soțul în exil, la Paris. Căsnicia lor a durat aproape 15 ani. Maria Bibescu a murit în 27 septembrie 1859, în urma unui cancer, în Orașul Luminilor. 

Sursa: Nicolae Petrașcu – “Icoane de lumină”,  tipografia “Bucovina” din București, 1935-1941

Citește mai mult... »

Un divorț în anul 1806

“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă !" – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Nuntă pe la 1800
Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. “Dar să ne ințelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: “Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: “Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.

Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este...  căsătoria.


Un divorț în anul 1806

Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri:

“Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.”

În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupânDumitrache:

Jupâneasă de la începutul
secolului al XIX-lea
 “Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.”

Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: “găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”.

Nu a trecut însă un an și “netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”

Astfel s-au încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.



Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în Convorbiri literare” numărul din 1 iulie 1891


Citește mai mult... »