Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

Sfaturi pentru îngrijirea frumuseţii (dar nu numai atât)

Întotdeauna am citit cu plăcere rubricile de “Poşta redacţiei”. De aceea, în timp ce frunzăresc periodicele interbelice, nu ocolesc nici acest gen de  rubrici. Aşa am găsit “Colţul Celinei”, rubrică publicată de revista “Ilustraţiunea Română”, “Sfaturi pentru îngrijirea frumuseţii” şi “De vorbă cu cititorii “ din “Realitatea Ilustrată” sau “Poşta redacţiei” din “Moda Nouă Ilustrată”. Am selectat pentru voi doamnelor, domniţelor şi - de ce nu - domnilor, sfaturi cosmetice şi de viaţă date cu mult umor de Laura cititorilor revistei "Realitatea Ilustrată" în anul 1930. Cine era Laura ? Ne-o spune chiar ea într-un răspuns dat unei cititoare:

Laura - realizatoarea rubricii
"Sfaturi pentru îngrijirea frumuseții"

MARTA L.

“Mă întrebi ce studiu si ce cunoştinţe am, de m’am apucat de această rubrică. Nimic alta decât o licenţă în farmacie si un lung stagiu la Paris, pe la diferite institute de frumuseţe. Eşti satisfăcută?“

Voi, cititorii de articole apărute în mediul on-line prin anul 2018, sunteţi satisfăcuţi de răspunsul Laurei? Vă invit oricum să facem împreuna o vizită în lumea anului 1930. Pentru ca atmosfera să fie cât mai apropiată de cea a epocii, voi însera în articol și câteva reclame la produse cosmetice publicate în revista "Realitatea Ilustrată" în anul 1930. Veţi fi poate miraţi să regăsiţi în reclame nume de branduri pe care le considerăm “ale epocii noastre”:

Săpunul Palmolive în 1930
MARCO 

“Un sistem de aparat electric cu care să-ţi tratezi neurastenia la ţară? Iată ceva la care nu m’am gândit în viaţa  mea. Mărturisesc că habar n’am. Dar spune-mi rogu-te mai  întâi de unde ai electricitate la ţară? Ori e probabil un sat în altă parte, nu la noi. După câte ştiu eu, satele noastre nu au instalată lumină electrică şi case prevăzute cu priză electrică în perete, ca să adaptezi eventual un aparat. Poate în anul 2000; până atunci mai va...“.

Crema de zi şi crema de noapte NIVEA

LELIS

“Îmi spui că ai braţele păroase ca ale unui urangutan şi vrei să faci electroliză? Mă mai întrebi în cât timp te vei scăpa de tot părul de pe ele. Depinde; electroliza constă în vârârea câte unui ac la rădăcina fiecărui fir de păr şi distruge maximum de 10— 15 fire la o şedinţă. Deci socoate şi d-ta. După mine, cred că în 50— 60 ani vei avea braţele ca porţelanul, dar după cum vezi, trebuie multă răbdare.”


TEREZA GHEORGHENI

“Năstruşnică idee ai avut acum câţiva ani să-ţi tunzi părul de pe obraz cu foarfeca. Şi mai ales perseverenţa cu care ai urmat acest sport, de câţiva ani încoace. Nu mă miră că părul s’a întărit ca firele de sârmă. Tunderea probabil că i-a priit minunat. Încetează însă imediat cu această ocupaţie, căci altfel părul va deveni ca scobitorile de lemn. Fă o soluţie de apă oxigenată de 20 de volume la 100 gr., în care vei pune 10 gr., amoniac şi tamponează cu vată uşor în fiecare seară părul ce s’a încăpăţânat să apară mereu. După 3 săptămâni de răbdare, vei obţine un rezultat satisfăcător. “

Pastă de dinţi COLGATE'S

UNEI NEDUMERITE

“Am citit cu răbdare cele 6 pagini scrise mărunt — şi dacă nu am dat în neurastenie, este numai că sunt tare de constituţie. Mata încă n’ai înţeles rostul acestei rubrici — zău iartă-mă, dar mă mir. Tot ce cer este: 2 întrebări scurte precise asupra tenului şi tot ce priveşte cosmetica singură. Ce sfat să-ţi dau eu, pe care din cei 3 pretendenţi să-l alegi?  Foarte simplu: pe care îl iubeşti, sau dacă nu iubeşti pe nici unul, termină cu ei. Aşteaptă să-ţi vorbească inima, că Laura degeaba îţi va vorbi prin revistă.”


ŞOARECELE DE BISERICĂ

“Şoricuţ de biserică, nu ţi-am răspuns de câteva luni, pentru că n’am primit scrisoarea. Genele nu cresc într’o singură noapte, dacă sunt unse cu ulei de ricin. Căci în acest caz uleiul de ricin n’ar mai servi ca purgativ, l-am încorona ca rege al sprâncenelor. Utilizează uleiul de parafină pur, părţi egale cu alcool.
M'am minunat că aţi dat cu cremă pe mâini şi aţi devenit păroasă... Nemaiauzit! Atunci nimic mai simplu, ungeţi sprâncenele cu aceeaşi cremă şi le veţi îndesi. Nici o cremă pentru înmuiat mâinile nu dă astfel de rezultate.  Eu cred că e pur şi simplu basm. Vă recomand pentru mâini apă oxigenată 100 gr., glicerină 50 gr., zeamă de la o lămâie. Apoi crema acid benzoic 2 gr., ung emoliens 40 gr., lanolină 20 gr. şi tărâţele de  grâu sunt admirabile. Da, uleiul de vaselină şterge fardul, dar nu prieşte deloc unui obraz gras.”

Crema, pudra şi laptele de crin FLORA

FLORENTINA

“Şi eu cred că nu ţi-ar sta rău cu gene a la Billie Dove, ba chiar sunt convinsă că ţi-ar sta admirabil. Nimic mai simplu pentru a le căpăta: în fiecare seară o pensulaţie uşoară cu ulei de migdale şi alcool părţi egale. Cât pentru ridele (notă: ridurile) ce vă descurajează, vă sfătuiesc, un lapte de migdale preparat după toate legile artei. Cunoaşteţi preparaţia însă? Iar ca încheiere te sfătuiesc prieteneşte, să nu te împuşti aşa cum eşti hotărâtă, pentru cei câţiva pori dilataţi ce ai. Te voiu salva tot eu de la moarte şi iată cum: mentol 1 gr.Na boracic, 5 gr., Aether, 50 gr., alcool 100 gr., apă de hamamelis 50 gr.”


PETRE

”Eu subsemnata Laura îi răspund subsemnatului „Petre” că nu divulg "pentru nimic în lume" secretul preparării unui săpun de rufe şi mai ales a unui săpun de toaletă fin. Ce, vrei poate să dea fabricile de săpun faliment?  Eu nu vreau să intru în conflict cu ele. Mi-e frică de proces si de daune-interese.”

NETY G.

“Ţi-aş recomanda să faci înconjurul Bucureştiului de cinci ori pe jos şi ai fi sigură de reuşita slăbirii. Ai citit cum a slăbit şampionul de dans la noi, cu 2 kg. în timpul concursului? Dar e cam riscant şi periculos — mai bine te sfătuiesc să te laşi de făinoase şi dulciuri, dacă cumva eşti prietenă cu ele. Bea ceaiuri slabe cu lămâie multă. Nu mânca pâine deloc, ci doar pesmeţi de Karlsbad. Suprimă grăsimile şi fă mişcare multă.Trebuie să ai perseverenţă că slăbitul nu vine într’o noapte. Cura dă însă rezultate bune şi sigure.”


Pudra şi apa de cologne D'ARGY
LYLY MAVRODIN

“Am citit foarte amuzată cele patru pagini trimise. M’a amuzat mai ales ideea sinuciderii din cauza lungimii nasului şi rolul de înger salvator ce-l voiu avea eu. Eu, ce să spun? Aş trece bacalaureatul, în ciuda nasului. Cât despre grăsimea obrazului, în care ai putea frige un pui — tot expresia d-tale, precum şi coşurile ce dorm nesupărate în sânul acestei grăsimi în acest obraz ospitalier şi confortabil ca un hotel de lux, m’a m decis să-i încep războiul. Armele sunt: o soluţie din sulf. 25 gr. alcool camf. 60 gr., apă de roze 250 gr. cu care veţi trata din belşug obrazul. Apoi crema: Naphtol 1 gr., zinc oxid 2 gr., lanolină 5 gr., ulei de migdale 7 gr., ulei de rose 5 picături şi după asta să mai poftească bubuliţele şl coşurile să se mai instaleze pe obrăjiorii matale. De necaz se va scurta chiar şi nasul, te asigur.”

CELEBRUL TENOR

“Iată altul pe care-mi va fi dat să-l salvez de la sinucidere. Dar repede mai ajungeţi la sinucidere, la 16 ani. Câteva coşuri pe obraz şi pac: chibrituri în oţet, tinctură de iod, spirt denaturat. Dar eu voi veghea asupra dumitale. Aşadar, remediul. Vei lua intern drojdie de bere sau depurativ Richelet. Vei face fricţiuni pe corp, unde s’au instalat coşurile, cu alcool în care al pus resorcină adică 500 gr. alcool de 60 gr. şi 5 grame resorcină. Pentru obraz nu mai utiliza alcoolul pur, e dăunător. Serveşte-te de crema Laura No.2, sau altă reţetă de cremă din revistă. Pentru voce de tenor iarna viitoare, căci în aceasta n’avem stagiune de operă.”

Apa de cologne LEGRAIN
CECILIE


“Zici că ai 25 de ani şi ai riduri ca la 35? Dar de unde regula că femeile la 35 ani trebuie să aibă neapărat riduri? Atunci eu care am trecut de mult de 35, ar trebui să am pliseuri, gofreuri şi cerculeţe! Brr! Ce oroare!... Să te ajut duduie Cecilie să scapi de riduri şi de coşuri. Fiindcă ai tenul atât de uscat nu vei utiliza deloc alcool sau glicerină. Vei utiliza o cremă pentru coşuri cu mentol 0.50 gr., zinc oxid 5 gr., resorcină 2 gr., amidon 5 gr., vaselină lanolină 20 gr., ichtiol 2 gr.”

PUIA MICĂ

“După ce-mi pui trei întrebări, termini punându-mi ca încheiere alte trei. Total 6, din care trag la sorţi şi aleg două. Pentru coşuri ca duduia Cecilia, colega dumitale de lacrimi şi de suferinţă. Pentru sâni mici, aşteaptă să mai creşti, să te faci "Puia mare" şi vor creşte şi sânii. Până atunci mănâncă alune şi castane multe.”


SCHERK FACE LOTION
UNUI TÂNĂR NENOROCIT

“Pentru prima oară mi-a fost dat să întâlnesc un tip ca d-ta. Eşti fenomenal cu inspiraţia ce ai de a "lua grăsimea de pe faţă, spălându-te cu spirt de 96 grade”. Cum nu ţi-ai luat şi pielea, odată cu grăsimea, e o enigmă pe care n’o pot deslega. Bine că nu ţi-a venit apoi şi gândul să-ţi aprinzi o ţigară, că dădeai naştere unui foc bengal, care ar fi atras pe toti şi mai cu seamă toate vecinele. Spală-ţi faţa seara, cu o apă compusă jumătate din lapte dulce fiert şi răcit şi jumătate Eau de Cologne. Apoi poţi pune un strat subţire de Crema Laura No.1”.


Pasta de dinţi KOLYNOS
MIMOZA

”Modestă plantă de seră, te cred că porţi frica ştrengarului d-tale soţ că va alerga după altele. Sunt bărbaţi cari fac şi trebuşoara asta, când n’au altceva mai bun de făcut. Deci să-l oprim repede; pentru coşurile care ţi-au ieşit pe tot corpul, fricţiuni cu o mănuşă aspră şi cu apă de colonie, în care ai pus 5 gr. sulf şi 2 gr. zinc oxid, 2 gr. lanolină, vaselină aa 20 gr. Pentru ochi, comprese calde cu ceai de muşeţel sau apă de rose, după care pulverizări cu apă rece. ”


Sursa: articole apărute în revista “Realitatea Ilustrată” la rubrica “Sfaturi pentru frumuseţe” - semnate Laura – numere din noiembrie – decembrie 1930.


Citește mai mult... »

Cea dintâi berărie din București


Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită în România sfârșitului de secol al XIX-lea, răspunsul la întrebarea “unde a fost cea dintâi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. “Nu cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” afirma scriitorul interbelic Ioan Massof în debutul articolului “Bere în București” (publicat în numărul din 6 decembrie 1938 al revistei “Realitatea Ilustrată”) și noi nu putem să îl contrazicem. Cu toată dificultatea însă, Ioan Massoff încerca să găsească răspunsul la această importantă întrebare:


“Se pare însă că berea s’a vândut la noi, întâia oară, întrun fel de dugheană de pe strada Câmpineanu de astăzi, în jurul Hanului lui Filaret, care se afla pe locul unde se găsește astăzi Teatrul Național (notă: vechea clădire a Teatrului Național din București, de pe Calea Victoriei, distrusă în urma bombardamentului din 26 august 1944). Afirmația aceasta o facem după o întâmplare, un simplu fapt divers povestit de istoricul V. A. Urechia, care are meritul de a se fi îndeletnicit și cu amănunte din trecutul nostru, amănunte de însemnătate pentru viața socială:

Johan Neamtul

Cică, într’o noapte din luna Mai a anului 1811, răspântiașul, adică gardistul care făcea de pază lângă Hanul lui Filaret, a găsit pe jos doi ofițeri ruși (notă: întâmplarea a avut loc în timpul ocupației rusești a Bucureștilor).
- Ați băut multă votchi, gospodin! – zice omul Agiei (poliției)
- Niet votchi, piva! Nu rachiu, ci bere! – zise unul din ofițeri, pe care-l ajuta răspântiașul să se ridice în picioare.
- Auzi colo, să se îmbete cu băutura nouă, de la Johan Neamțu! – gândi răspântiașul. Cu votchi, da, mai înțeleg, dar cu zeama neamțului! Măre, gustul filonichie (adică alegere) nu are!
- Te văd! Te văd! – strigă răspântiașul, după cum era dator să strige, ca să se sperie hoții, rezemând și pe al doilea muscal de cișmea, de care sprijinise și pe cel dintâi. Te văd! Te văd!
Iată întâmplarea povestită de V. A. Urechia, istoric cu multe păcate, dar și cu meritele lui, între altele după cum spusei pentru că n’a trecut cu vederea lucruri mici, din care se pot trage încheieri nelipsite de interes: Așadar, dacă cei doi ofițeri beți turtă au fost găsiți de omul poliției cam prin Piața Teatrului de astăzi – sigur între “Adriatica” și “Cercul Militar” – nu’ncape îndoiala că locul unde s’a comis beția era prin apropiere, picioarele ofițerești neputând să reziste unui drum mai lung după înghițirea licoarei lui Iohan. Acesta trebuie să fi avut prăvălia peste drum de aripa dinspre strada Câmpineanu a Teatrului Național, unde de ani de zile au fost sediul unor bodegi, unele din ele, ca aceea ținută de Caragiale, intrate în istoria literară.

Domnița Ralu și berea

Băștinașii însă nu prea căutau băutura nouă din cârciuma lui Johan, zis Neamțu, deși această băutură era bine cunoscută pe vremea aceea în occident. Rușii, amatori de băuturi de orice soi, n'au stat prea mult pe gânduri, pentru a încerca piva”, care-ți dă o beție cu totul specială. De bună seamă că domnul Johan zis Neamţu a venit cu formula de prin țări străine și a pus-o în practică la noi, unde a dat de cereale din belșug. Dar berarul neamț ambiționa să ajungă furnizor al Curții Domnești. Gândul acesta i-a fost cu noroc și să vedeți de ce: După plecarea rușilor din țară, a venit la domnie Vodă Ion Caragea, a cărui fiică a fost celebra Domniță Ralu, cea care a organizat primul spectacol teatral în București, chiar în casele părintești, după cum se arătase și în alte privinți, având felurite inițiative. Când berarul Johan s'a dus la palat cu un paner cu douăsprezece sticle de bere, de față era și frumoasa Ralu. În timp ce Vodă și ceilalți s-au strâmbat la gustul amar al băuturii, Domnița a zâmbit, fiind de părere că e foarte bună și rugă pe berar să-i mai aducă ceva sticle, pentru a le putea servi oaspeților ei. Neamțu, care-și dădea seama cât i-ar putea fi de folos o propagandă” a Domniţei, i-a adus bere și, în scurt timp, susținut de consulul Prusiei, dar și de Domniță, a obținut monopolul fabricării berii. Obiceiul de a bea bere răspândindu-se, Johan făcea dever bun, reușind să strângă și parale bune. Dar concurența îl pândea. Căci, în scurt timp, s'a arătat un altul, dornic să prepare bere, unul Gheorghe Crepțul. A fost și procesul în jurul acestei chestiuni, moștenitorii lui Johan obținând câștig de cauză. 


Dar, încetul cu încetul, fabricarea berei a căzut în... domeniul public. Totuși, chiar acum câteva luni, mi se pare că se stârnise, prin reclame în ziar, o adevărată bătălie a berii. Cine a izbândit de data aceasta, mărturisesc că n'am aflat. Că așa e în firea omului: să nu vadă ce-i înaintea ochilor...”


Citește mai mult... »

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Carabus


“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

Josephine Baker și unul dintre luxoasele
sale automobile (1936)
(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »

Cum se cuceresc…

Prima jumătate a secolului al XX-lea – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat epoca în care femeile și-au cucerit - pas cu pas - poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor a constituit o etapă importantă în “lupta de emancipare a femeilor”. Această aspiraţie e femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei independențe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Dar independenţa financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie. 


În mod neașteptat poate pentru noi, cei de azi, câștigarea independenței de către femei a schimbat într-o oarecare măsură și “înfățișarea” relațiilor dintre bărbați și femei. Redactorul “B. Madeleine” al revistei “Realitatea Ilustrată” nota într-un articol publicat în anul 1932: “Acum, când mentalitățile sunt în evoluție și când prejudecățile dispar pe zi ce trece din calea femeilor ce și-au câștigat un loc în viața independentă, relațiile sociale dintre cei care caută o tovărășie de scurtă sau de lungă durată au căpătat și ele o altă înfățișare”. Era ceva normal ca idilele să arate altfel atunci când se nășteau în ritmurile nebune ale muzicii de jazz sau foxtrot din “dancigurile” din perioada interbelică: “Altfel se “curtează” o femeie pe nisipul moale în costumul ispititor de baie, altfel se comportă bărbatul față de ea în salonul populat, la ceaiurile-bridge. Un singur fapt rămâne identic, oricare ar fi locul și împrejurarea: femeia vrea sa fie cucerită; cucerită cu răbdare, cu dovezi de abnegație și de prietenie și câștigată la momentul potrivit. Nu există femeie adevărată care să se simtă ofensată când un bărbat o dorește.” Dar să nu lăsăm vorbele să ne îndepărteze de subiect. Voi da acum cuvântul redactorului interbelic:

Cum se cuceresc bărbații

“E locul să spunem că una dintre slăbiciunile bărbaților este aceea că se cred totdeauna puternici; nu există om mai ușor de cucerit decât acela căruia îi cunoști vanitatea. Puțină lingușire inteligentă și neobservată: victima se crede învingător și capitulează cu sentimentul de cuceritor irezistibil. Dacă există mulți bărbați care au o “metodăîn a cuceri femeile, arătându-se blânzi, răbdători, atențiosi, plini de bună voință și de sentimentalism de circumstanță până reușesc să obțină ceea ce vor, ei pot fi la rândul lor jucăria acelorași viclenii, căci femeia – mai mult decât bărbatul – cunoaște arta mimetismului, știe să se adapteze împrejurărilor și simte, prin instinctul ei mai sigur, ceea ce place bărbatului asupra căruia și-a oprit atenția fără să i-o arate.



Experiența bărbaților este desigur mai încercată; ei au prilejul de-a cunoaște în intimitate tot felul de femei; dar tocmai această trecere unilaterală de la unele la altele îl lipsește de spiritul de observație și de analiză. Ei se mulțumesc cu victoria ușor dobândită și nu se îngrijesc prea mult de păstrarea obiectului cucerit. De aceea, de îndată ce se află în fața unui caz mai complicat al unei femei care nu vrea, atunci, fie că renunță prea curând, fie că se arată de o stângăcie fără seamăn, iar dacă reușește e fiindcă este dorit la rândul lui.

Femeia mai stăruitoare în amănunte și mai insinuantă, atunci când își pune în gând să cucerească pe cineva, nu renunță la zilnica și anevoioasa luptă care isbutește să învingă pe nesimțite cele mai dârze rezistențe. Armele ei sunt deosebite de ale bărbaților. În general cuceresc acele femei care se arată doritoare de un sprijin moral și sufletesc. Bărbatul găsește lângă acestea un fericit prilej de autoadmirație. Cavalerismul ce-l poate dovedi în asemenea ocazii îl flatează și-l mulțumește. Devine recunoscător persoanei care-i dă, cu nevinovată grație, ocazia de-a se înălța în proprii săi ochi. Astfel se explică atâtea trainice legături dintre doi oameni de condiții sociale diferite și atașamentul bărbaților de persoanele plăpânde și supuse.



Totuși, nu este greu de deosebit pe bărbatul care dorește să fie dominat. Temperamentul lui va fi subjugat de femei autoritare, voinice și gălăgioase. Impresia puterii, ce emană de la femeia activă și stăpânitoare, va face pe aceaști bărbați sclavi supuși la picioarele ei.

Îmbrăcămintea femeii joacă un rol principal în cucerirea bărbatului. Bărbatul cel mai insensibil la forme și culori, neatent la amănuntele pentru care femeia cheltuiește bani și imaginație, simte prin instinct că cochetăria varietății de toalete și mai ales parfumurile obsedante i se adresează lui. Nestatornicul va fi înfiorat la fiece înfățișare nouă a femeii care i se află în cale; senzualul va reacționa la mirosurile stăruitoare și la croielile deosebite ce vor avantaja formele ispititoare și liniile curbate și tainice ale trupului. Sgârcitul va calcula la cât se ridică întreținerea acestei femei risipitoare. Și fiindcă sgârcenia se trădează la cea ma banală ocazie, femeia va ști să-i folosească neliniștea vorbind în prezența lui cu o bună prietenă despre ieftinătatea extraordinară a acestui cupon de mătase, cusut de ea însăși.

Una din șansele ei de-a cuceri - dar aceasta nu depinde de dânsa – este asemănarea timbrului ei cu acela al unei alte femei, care a însemnat o etapă în viața acelui bărbat. O voce plăcută, cristalină, cu intonații calde și cu știința dicțiunii exercitată, va atinge la sigur nervii bărbatului emotiv. Originalitatea și svăpăiala contribuie la captivarea unui bărbat blazat. Rezistența calculată stimulează dorința dar o și poate răci. Bărbatul va cădea desigur în cursă, când două femei își manifestă fățiș rivalitatea pentru același om. El va alege sau… le va dori pe amândouă.”

Cum se cuceresc femeile

“Cum vrea femeia fie cucerită?... Căci în definitiv asta este dorința fiecăreia, și a aceleia care îndreaptă toate armele de seducere în mod fățiș, ca și a celor ce sub un aspect de impusă seriozitate, așteaptă ocazii mai deosebite pentru a’și trăi micul roman de dragoste. Romantismul secolului trecut, care a ridicat-o la rolul de sfinx sau de zeiță, a otrăvit mentalilatea multor femei, care refuzau “să se dăruiască” să “dea totul” bărbatului care-i plăcea; ea rămânea doritoare dar neclintită la înălțimea pe care au cocoțat-o moraliștii contemporani, iar bărbatul, aprins și intimidate, nu știa cum s'o atace. De aceea, în clipe de nestăpânire, o fura. Astăzi, fugile se înfăptuiesc de comun acord, după lungi și chibzuite calcule bugetare care banalizează și zădărnicesc dorința pătimașă.


Stăruința îndelungată, alternanțele dintre dorință și indiferență, par să dea cele mai bune rezultate. Totuși, bărbatul care are naivitatea să creadă cuvântul de refuz al femeii, neținând seama de expresia ei din acea clipă, de înfiorarea ce se transmite prin privire, a pierdut ocazia momentului hotărâtor. Acel nepriceput riscă să rămână un dezamăgit.

Unii afirmă că brutalitatea le-a dat cele mai bune rezultate. Se pare că sărutarea dată pe negândite a reușit să grăbească multe consimțiri. Atât că o sărutare greșit aplicată și dată la un moment neprielnic riscă să strice jocul pentru totdeauna. Femeia prețuiește sentimentul bărbatului după nebuniile ce este în stare să le săvârșească pentru dânsa. Ea nu se mulțumește ca bărbatul să-i dea inima, ci vrea să-l vadă dăruindu-i tot timpul și neglijându-și interesele. Totuși, bărbații cu înclinații patologice, au cele mai mari șanse de reușită. Femeia se apropie de aceștia cu tot sufletul, în dorința de-a aduce îndreptare și fericire în viața unor nenorociți. Căci dăruirea este suprema putere a femeii, care-și cheltuiește pe această cale surplusul de sentimente.


De asemenea o femeie este totdeauna plăcut impresionată când bărbatul care-o dorește își schimbă de dragul ei felul de viață; dacă din fumător ce e refuză țigara, dacă din neglijent îmbrăcat ce e dă zilnic atenție exteriorului său, dacă omul leneș se pune pe muncă. E destul ca femeia să simtă puterea înrâurirei sale asupra bărbatului care-o dorește, pentru ca rezistența ei să dispară pe zi ce trece. Căci mai presus de cerințele simțurilor, femeia este stăpânită de un complex de sentimente sufletești și celebrale ce trebuiesc flatate, mulțumite și cuceite prin răbdare, bunătate și blândețe."

Surse:

- articolul “Cum vrea femeea să fie cucerită?...” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 28 iulie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
- articolul “Cum se cuceresc bărbații” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 4 august 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”.



Citește mai mult... »

Din lumea teatrului de altădată

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și al unui articol publicat de el în 15 august 1939 în revista “Realitatea Ilustrată” vom devoala câteva dintre aceste uitate… “Curiozități din lumea teatrului”:

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”



CU TRĂSURA LA SCARĂ

“La Iași, vechiul teatru – așa zisul Teatru de varietăți” - era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu vroiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpânul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistând pe vremea aceea garderobă – suntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Câteodată se băgau și stăpânii și atunci țigănia se întețea…”.



BILETELE LA CONTROL!!!

Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvânt. Și într’adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat până la venirea lui I. L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscând meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: ‹‹Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet!››. Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu - și-a muștruluit în sensul acesta oamenii.Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul San-Marius, matahală de om, care zice-se luptase ‹‹mascat›› la circ. Controlorul fuge după el:
- Biletul, vă rog!
- Ce vrei, domnule?
- Biletul!
- Care bilet?
- Biletul de intrare.
- Nu mă cunoști?
- Ba da.
- Atunci?
- Așa e ordinul!
- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!



Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s’a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:
- Care-i ăla?
- Uite, ăla spătosu!
Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Când și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:
- Dumneata n’ai vreo rudă, vreo cunoștință?
- De ce?
- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor.
Când a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, ‹‹boierii›› au început, fără să se revolte, să arate biletele de intrare.


DARURI ÎN BANI

A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – când publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvârleau cu bani pe scenă. Ba sut cazuri, mai rare ce-i drept, când unii actori – în special străini – s’au ales cu câte o pungă plină cu aur. Cu timpul aceasă primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră.


DOAMNELE NU MERG LA STALURI

„Asta mai mult la Iași. Până pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decât femeile de rând, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Când cucoanele s’au hotărât să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție.”
Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că în acea vreme acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă. Citiți despre aceasta articolul:




Citește mai mult... »