Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările

C. A. Rosetti – negustorul

Negustor
C. A. Rosetti (n.1816 - d.1885) a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici români din secolul al XIX-lea. Considerat un simbol al mișcărilor revoluționare de la 1848 și de asemenea unul dintre părinții democrației românești, C.A.Rosetti a fost de asemenea unul dintre primii jurnaliști români și de asemenea un librar de succes. Fața mai puțin cunoscută astăzi a fondatorului Partidului Național Liberal aceea a omului de afaceri “care face negustorie în adevăratul sens al cuvântului, care face import de mărfuri, care redactează circulări și anunciuri inteligente, care se consideră mândru că e negustor și prim staroste al negustorilor și care - ceva mai mult – ministru fiind, se consideră reprezentant al corpului comercial”. Vă invit să îl cunoașteți pe C.A.Rosetti – negustorul, pornind de la cele consemnate în articolul “C. A. Rosetti - negustor și prim-staroste al comerciantilor bucureșteni” publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Negustor
Șampanie, vin și cognac la...
Magazia de vinuri C.A. Rosetti
În această lumină îl găsim pe marele Rosetti negustor la “stabilimentul” său din Hanul Bossel, Ulița Mogoșoaia 18, făcând afaceri de comision, vânzând șampanie și vinuri franceze, ceaiuri (pentru care dă și diferite rețete cum trebuie să fie amestecate diferitele sorte), încălțăminte pentru copii “foarte ieftină”, mese “adevărate chinezești", “flori pentru toaleta damelor” și o sumă de alte mărfuri, după cum rezultă din “anunciurile” pe care le reproducem și noi. Rosetti importă mărfuri, redactează circulări și dă publicului lămuriri prin care pe de o parte explică “superioritatea produselor importate”, pe de alta îi îndeamnă să se convingă cumpărând de la “stabilimentul" său din din ulița Mogoșoaiei. Rosetti importă pentru întâia oară de la Viena petroleu rectificat - Pinolinegaz – “care nu are nici cel mai mic miros în arderea sa”; de asemeni, tot pentru întâia oară, importă hârtie englezească pe care o recomandă “cu tot dinnadinsul domnilor miniștri, divanurilor, judecătorilor și tuturor particularilor".

Negustor
Mare reducere de preturi...
Cum au mers treburile lui Rosetti și ce s'a mai întâmplat în urmă cu toate aceste întreprinderi - rămâne lucru secundar. Principal lucru e activitatea lui Rosetti ca negustor - această latură până acum prea puțin cunoscută, pe care de abea acum documentele, scrisorile și fotografiile publicate de d-rul Angelescu (notă: dr. Nicolae I. Angelescu) o înfățișează marelui public.

Negustor
A sosit ceai...
Interesant este și faptul că Rosetti, care a fost scurt timp și “staroste al marchitanilor" și “primstaroste al negustorilor bucureșteni", se mândrea cu titlul de negustor. Astfel, mulțumind pentru “cinstea" ce i se făcuse la alegerea starostiei, el încheia astfel scrisoarea: “Primiți, însă totdeauna, onorabilii mei confrați comercianți, expresiunea sentimentelor noastre de recunoștință pentru onoarea ce mi-ați făcut dv. și încredințarea că voi păstra cu mândrie și pentru toată viața mea titlul de “staroste al corporației de marchitani". Ceva mai mult, chiar în guvern, Costache Rosetti înțelegea să se considere reprezentantul negustorilor. Astfel scria la 1860: “voi fi fericit și mândru a mă considera și în guvern ca reprezentant al corpului comercial".

Negustor
Librăria C.A. Rosetti
din "Pasagiul roman" 
Ca fruntaș și ales al negustorilor bucureșteni, Rosetti a desfășurat prin numeroase memorii, întâmpinări, proiecte de legi, inițiative, o activitate atât de strălucită încât negustorimea îl poate revendica oricând ca pe cel mai mare, mai însuflețit și mai strălucit precursor care a știut să cinstească, să ajute și să ridice breasla din care făcea parte. Camera de comerț și industrie din Capitală, tipărind interesanta lucrare a d-rului Angelescu  a realizat o operă frumoasă și deopotrivă de folositoare și negustorilor sau viitorilor negustori care ar dori să-și cunoască înaintașii, cât și marelui public care poate afla, pe această cale, laturi necunoscute ale marilor noștri români.”


Sursa: articolul “C. A. Rosetti - negustor și prim-staroste al comerciantilor bucureșteni” publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei Ilustrațiunea Română

Citește mai mult... »

Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:


“Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?"

Pictorul Ilie Arjoca
Acum zece ani - îmi povestește pictorul Arjoca (notă: pictorul Ilie Arjoca, n. 1896- d. 1967) - locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrână, putea să aibă 70-80 de ani, și foarte țâfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n'aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică - tare-mi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s'o ierte, nu mă slăbea de fel din cântecul ei: “Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?". Asta până'ntr’o zi când s'a întins cu burta la pământ, a căscat de câteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul.

Ilie Arjoca
Vas cu flori
De cum a'nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la “Pătrunjel", m'au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntârziat pe maidan. Eu “câr", ei “mâr", și ne-a apucat ziua înmormântării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigând la mine: “Se mută mătușa, mută-te și d-ta!". Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lângă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzând sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion.

M'am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atât de nenorocos. În schimb eu am început să mă vâr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat câtva timp câteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m'au ajutat.”

Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu


“ - O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce'și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de când reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe.

Pictorul Coman Ardeleanu
Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din câte am văzut în viața mea. N'avea decât șaptesprezece ani și se numea Florica, “Fleurette” cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m'am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica.Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s'a întâmplat și cu Fleurette a mea: într’o seară, când m'am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate - toate afară de flori - de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luând cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un bilețel: “M'am săturat de sărăcie... Un domn bătrân dar bogat...”  Am scrâșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plângea cu hohote. Luni de zile dupa aceea n'am putut lucra nimic.

Coman Ardeleanu
Vas cu trandafiri
Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n'aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharica sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă - în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea - am condus-o doar eu până la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gând și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mâna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele.”


Amintirile pictorului Richard Mayol

Pictorul Richard Mayol
“- Să-ți spun una nostimă - îmi zise pictorul și compozitorul R. Mayol (notă: pictorul Richard Meinl Mayol, n. 1896 – d. 1937). Ședeam acum vreo zece ani într’o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau conservatorul. Ele ocupau câte un mic serviciu, așa că noi bărbații trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr’o linie cu creta. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: când găsea unul o floare, o punea într’un pahar. Celălalt, ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare… Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singura de altfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Ăsta era cabinetul de toaletă. Și o placardă: “Nimeni să nu-și mai facă toaleta într’altă parte decât aici!”.

Richard Mayol
Portretul unei copile din Sâmbăta de Sus

D'apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mâncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De aici ceartă, apoi chihote nesfârsite de râs. Într’o zi însă, când m'am înapoiat acasă, am găsit apartamentul “celorlalți" plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios și își serviseră unul altuia câte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovărășiei.”


Sculptorul Cristea Minea și “Vagabondul” său

Sculptorul Cristea Minea
“- Ai văzut “Vagabondul" meu? – mă întreba acum câtva timp sculptorul Cristea Minea. Eu sunt foarte mulțumit de felul cum l-am executat. Îl iubesc mult, și dacă vrei să știi de ce, apoi află că lucrarea aceasta a mea are și ea povestea ei.
Era într’o sea de iarnă. Viscolul urla amarnic, îndesând zăpada până pe coșurile caselor. Tocmai ieșisem de la scoală și asta, în primul an când am fost numit profesor de modelaj și desen la Școala de Arte și Meserii din C.de Argeș. În drum spre casă, mi-a ieșit înainte un vagabond: rupt și jerpelit. Era cocoșat și avea o înfățișare oribilă.
- Banii ori viața! - mi-a strigat el pe un ton răgusit, punându-mi în piept o jumătate dintr'o potcoavă de cal.
M'am uitat lung la el… și ideea “Vagabondului" mi-a venit deodată în minte. De aceea, fără să ma sinchisesc de șansele lui și fără să stau mult pe gânduri, i-am propus să-mi pozeze, iar eu să-l întrețin cu tot ce-i trebuie pe timpul iernii. El, de bine de rău, a primit; dar, de îndată ce s'a văzut la călduri, mai că nu vroia să se execute. Cu mare greutate l-am hotărât să-mi pozeze. Acest lucru m’a costat însă foarte scump căci, terminând târziu noaptea, am adormit buștean și nu m'am deșteptat decât dimineața. N'am mai dat cu ochii de vagabond, care dispăruse cu banii ce-i avusesem în sertarul mesei.”


Sursa: articolul “Scene vesele și triste din viața boemilor noștri” – semnat “DETESTE” – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustratăcitită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai (o dimineață la Peleș)

M.S. Regele Mihai s-a născut în data de 25 octombrie 1921 în castelul Foișor din Sinaia. La numai șase ani, copilul căruia îi plăcea să cânte la pian, să joace șah, să-și călărească poneiul și să conducă mașinuțe a devenit rege al României. O copilărie fericită veți spune, dar nu a fost deloc așa. Micul Rege a domnit atunci doar trei ani, din luna iulie 1927 și până în iunie 1930. În tot acest timp a crescut despărțit de tătăl său și trebuia să-și îndeplinească îndatoririle de suveran al României. 

În anul 1929, încă prea mic pentru a se ocupa cu adevărat de "problemele statului", Regele Mihai era un copil care alearga fericit pe aleile Peleșului. Era însă și un copil urmărit mereu ochii presei pentru că, nu-i așa, românii trebuiau să știe ce le face suveranul. Tocmai pentru a satisface această curiozitate, la începutul lunii noiembrie a anului 1929, reporterul  A. Dumbrăveanu pășea în zorii zile pe aleile din fața reședinței regale de la Sinaia. Datorită articolului scris în uma acestei vizite - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom putea, după aproape nouă decenii, să reconstituim povestea unei zile din copilăria regelui Mihai:

Castelul Peles
Regele Mihai în anul 1929
pe aleile din fața castelului Peleș
La orele șapte dimineața trecem de garda Peleșului îndreptându-ne spre palat. Ceasul din turla castelului a bătut de șapte ori și în fața tunurilor de pe terasa gărzii ostașii schimbă posturile și ridică, cu trupurile și cu mâinile prinse pe cureaua armei, drapelul. Soarele cuprinde, în superb peisagiu, rugina toamnei, care aici la Sinaia, în parcul celor două castele domnești, e mai frumoasă ca oriunde. La ora aceasta, potecile cântate de Carmen Sylva sunt pustii și nici șopotul Peleșului nu se aude. Doar la intrarea din stânga castelului câțiva valeți aleargă de colo până colo, zoriți, și dispar după câteva clipe.”



REGELE

“Pe aleea ce leagă Peleșul de Pelișor apare venind domol un grup de trei persoane. Paza regelui: un domn grav, inspectorul general Costescu e în cap, urmat de două persoane la fel de serioase. Grupul se împrăștie în jurul terasei și inspectorul Costescu rămâne lângă intrarea în castel. Pe alee vine gârbovit un vânzător de ziare, cu geanta plină. Urcă scările intrării, ca la un simplu client căruia îi lasă dimineața gazeta preferată.

Liniștea s'a risipit dintr’o dată: pe scările de la intrarea din stânga a apărut Regele Mihai, cu capul gol, cu pantaloni scurți și cămașa care-i lasă gâtul descoperit, și privește spre gardă:
- Bună dimineața Majestate.
- Bună dimineața Costescu.
După răspunsul dat în grabă, Regele coboară treptele, două deodată, și fuge pe alee. E marșul lui de dimineață. Fuge spre aripa gărzii, în goană mare, în bătaia soarelui de toamnă. În câteva clipe a ajuns acolo. Urcă repede scările și salută sentinela, care a luat “pentru onor", cu mâna dusă militărește la frunte. Raita pare că-l obligă să facă în fiecare dimineață front în fața drapelului, după care se întoarce, tot în fugă, la castelul Peleș.”


BICICLETA

“În ziua aceasta Regele are în program sportul. Trei zile pe săptămână sunt dedicate învățăturii și trei zile sportului. Tennis nu va face azi fiindcă-i lipsește partenerul, dl. col. adjutant lacobici, care de câte ori se joacă cu Suveranul trebuie să facă adevărate acrobații ca să-i prindă mingile. Fiindcă Regele Mihai i le trimite, vânjos și amuzat, la înălțimi și distanțe ce necesită adevărate eforturi. Nici călărie nu va face azi, fiindcă lipsește dl. colonel Scheletti, profesorul respectiv, mândru că are un elev de opt ani care stă pe cal ca un colonel trudit o viață întreagă în șa.

Castepul Peles
Regele pe bicicletă
pe aleea ce duce la Pelișor
Dar Miss, guvernanta Regelui, care a venit pe terasă, dă ordin să i se aducă bicicleta. Eugen, lacheul regelui, i-o aduce din castel și i-o predă, voind să-l ajute să urce. Regele însă a făcut o mișcare spre a se debarasa de el: ține o mână pe ghidon și se aruncă pe bicicletă. Mișcarea ar stârni invidia unui ciclist cu experiență. Întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, Regele pedalează, ajunge la Pelișor, înconjoară castelul, apoi o ia înainte spre Furnica, unde sunt grajdurile regale. În urma lui, abia ținându-și sufletul, aleargă Miss și Eugen… Când a ajuns sus, lângă poartă, regele râde. Sunt toți în urma lui și Miss trece prin clipe de tortură, fiindcă aici vine momentul ce i se pare cel mai periculos: panta de la Furnica merge în linie dreaptă, dar e înaltă. Regele, căruia Miss i se adresează în englezește, cu mâinile pe ghidon, cu picioarele fixate pe pedale, își dă drumul din vârf și merge, cu cea mai mare viteză posibilă, până la garajul din vale… Când Miss îl zărește jos, cu capul întors spre ea, zâmbește mulțumită… Suveranul pedalează vânjos și trece din nou pe aleea Peleșului. Coboară cu suplețe, după ce a încetinit treptat mersul bicicletei.
- Frumos ați mers Majestate! - i se adresează un funcționar.
- Eu pot și mai frumos.
- Știm, Majestate.

Cu bicicleta - care-i ajunge până la brâu - rezemată de picioare, regele privește spre Miss și spre lacheul care încă nu se arată. Funcționarul ghicește, uitându-i-se în ochi, ce vrea Regele…
- Briceag ai?
- Am Majestate. Pe cel mic sau pe cel mare?
- Amândouă.
Funcționarul, care e considerat drept un depozit de bricege al Suveranului, scoate din vestă două bricege, pe care nu le ține decât pentru trebuințele regelui Mihai. Le întinde: mâna Regelui le ia pe amândouă. Eugen, valetul, a sosit între timp.
- Eugen, ia bicicleta.
Alături e un tufiș. Regele s'a dus într'acolo. A deschis cuțitul și taie o cracă. Funcționarul se minunează:
- Bravo, Măria Ta!
- Eu pot să tai și una mai mare.
- Știu, Majestate.
În mâinile Regelui, cu ajutorul briceagului, craca devine încetul cu încetul o nuielușe cu vârful încrustat. Apoi închide briceagul la loc și-l repune în depozit.
- Mergem la tâmplărie?
- Nu se poate azi, Majestate… Nu permite Alteța Sa…

Peles - Sinaia
La izvor...
Regele nu mai insistă deși tâmplăria e marea sa pasiune. Odată, acum vreo doi ani, pe când transforma o cracă într'o nuielușă, operație de predilecție în fiecare dimineață, a auzit din gura unui valet cuvântul tâmplărie. Și timp de trei luni s'a rugat să fie dus acolo. I s'a satisfăcut dorința. A vizitat atelierul, s'a minunat în fața strungului și a ferăstrăului. Le-a examinat cu deamănuntul și n'a mai vrut să plece.
- Vreau să învăț și eu.
- E greu.
- De ce?
- Fiindcă Măria Ta n'ai timp să înveți. Cere timp…
- Eu vreau…
Spunea pe un ton care era o rugăminte ce nu-i putea fi refuzată. Dar fiindcă nu putea fi lăsat acolo, i s'a promis că, mai târziu, când va fi mai mare, va învăța și  tâmplăria. De atunci așteaptă… La tâmplărie ar vrea să se ducă în fiecare zi. Argumentul hotărâtor pentru a-l împiedica e invocarea numelui principesei mame.”


AUTOMOBILUL DĂRUIT DE UNCHIUL NIKI

Automobil electric
Regele Mihai manevrând "Gândacul roșu"
automobilul dăruit de Principele Nicolae
“Cu nuielușa în mână, Regele scormonește pietricelele de pe alee. Apoi, aducându-și parcă aminte de ceva uitat:
- Eugen, automobilul.
- Imediat Majestate.
Automobilul pe care-l aduce valetul e unul ceva mai mare decât cele ce se văd expuse în vitrinele jucăriilor pentru copii. În el pot intra două făpturi de mărimea regelui. E darul “unchiului Niki” (notă: principele Nicolae al României, cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria), plătit cu șaizeci de mii de lei, în primăvară. Dar să nu se creadă că e o simplă jucărie de copil: regele Mihai se urcă în el, pune mâna pe volan, întoarce o cheie și pornește pe alee, ca pe orice automobil. Mașina e condusă de electricitate și regele mânuiește volanul cu o ușurință uimitoare: la Pelișor, la o curbă, a făcut un viraj elegant și a început să urce pe un drum care merge în pantă. După automobil se țin iarăși Miss și valetul…

Aleea de la Pelișor duce în suiș, apoi coboară în coastă, unde sunt două gropi cu nisip. E locul preferat de rege în plimbările sale cu automobilul. Suveranul pune automobilul în viteza a doua - ca și cel mai cunoscător conducător - și pornește vertiginos la vale, trecând cu o acrobație uimitoare cele două hopuri ale gropilor. Automobilul se sguduie și Suveranul saltă de două ori în sus râzând din toată inima… În urma lui aude laude:
- Bravo Majestate!”

Continuarea articolului aici: Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai (primii pantaloni lungi, o ședință foto,Zeppelinul)


Sursa: articolul “Regele Mihai în fața obiectivului” – semnat A.Dumbrăveanu - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

              Citește și: Lecția de mecanică a Regelui Mihai



Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria

Au trecut aproape opt decenii de la ultimele funeralii organizate în țară la moartea unei regine a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.

Regina Maria pe catafalc
 în Castelul Peleș
La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Mulțimea celor care au adus
 un ultim omagiu Reginei Maria
la Castelul Peleș
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:
În drum spre Palatul regal

Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase
 oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultima trecere
pe sub Arcul de triumf
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Bucureștenii își iau rămas bun
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

În gara de la Curtea de Argeș
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

Ultimul drum
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”


Citește mai mult... »

Interviu cu “Regina văzduhului”

Aviație
O știre de pe prima pagină a gazetelor anului 1933 anunța că: “La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei loana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat scoala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în “Realitatea ilustrată” din 9 noiembrie 1933).

Aviație
Irina Burnaia pe coperta
 revistei "Realitatea Ilustrată"
9 noiembrie 1933
Eroina al acestei știri, Irina Burnaia (pe numele adevărat Irina Cioc, pseudonimul Burnaia fiind împrumutat de la râul care strabate satul său natal) a fost una dintre celebrele femei-aviator ale României. Viitorul Icar – s-a născută în anul 1909 în satul Ciurari din județul Teleorman. După absolvirea Facultății de Drept din București, Irina Burnaia a fost admisă și a practicat avocatura în baroul Ilfov. Chemarea pentru aventură a determinat-o să urmeze cursurile Școlii de aviație Mircea Cantacuzino unde și-a făcut ucenicia pe un avion de producție germană model Klemm L.25. Viitoarea maestră a aripilor a obținut brevetul de pilot gr. I  în 27 octombrie 1933, acesta fiind al doilea brevet acordat unei românce după cel obținut de Ioana Cantacuzino.

Pasiunea pentru aviație a Irinei Burnaia nu a fost doar un capriciu al unei femei frumoase. Imediat după obținerea brevetului ea zboară de la București la Brașov pentru a-și comanda la fabrica IAR un aparat de zbor. Este de menționat că in acea perioadă statul român subvenționa cu 50% achiziționarea aparatelor de zbor de către piloții care dețineau un brevet. Abia după întoarcerea la București Irina Burnaia avea să afle – din presa vremii - că a fost prima femeie care a traversat în zbor Munții Carpați. Următoarea aventură planificată avea să fie raidul aviatic african” București – Cape Town. Pentru că vroia ca acest raid să fie făcut cu un aparat de zbor românesc, Irina Burnaia a comandat la uzinele din Brașov un avion IAR-22 cu un motor de 130 CP. Povestea zborului în care a fost însoțită de aviatorul Petre Ivanovici – plină de peripeții – este rezumată chiar de Irina Burnaia într-un interviu acordat revistei “Ilustrațiunea Română“:

Aviație
Primirea pe aeroportul din Cairo
“- Am plecat din București în ziua de 3 Ianuarie, după o amănunțită cercetare a motorului și a avionului, ne spune aviatoarea. Până la Istanbul totul a mers bine. Am fost bine primiți acolo. La plecarea din Istanbul o turcoaică bătrână care ghicea în palmă mi-a spus să mă feresc de un om gras, roșcovan și vesel, că o să-mi poarte nenoroc. În acel moment a venit să ne salute un reprezentant al nu știu cărei companii de avioane, care era gras, roșcovan și vesel. Cât m'am ferit, n'am putut scăpa de el până nu ne-a strâns mâinile. Abia plecasem, când lângă localitatea Adabazar ni se sparge țeava de ulei. Am aterizat la repezeală și ca printr'o minune, datorită sângelui rece al lui Ivanovici, nu ni s'a sfărâmat avionul. După ce am reparat țeava, am încercat să decolăm. Ne-am lovit de un dâmb de pământ; ni s'a rupt roata și elicea. Am așteptat șase zile la Adabazar, adăpostiți de un mic prefect al locului, care se extazia în fiecare zi în fața bucății de elice frântă, pe care i-am dăruit-o. Cu chiu cu vai, avionul a fost transportat la Eskiseir, la arsenalul aviatic al armatei, unde i s'au făcut reparațiile necesare.

Aviație
Notă din "La Depeche de Madagascar"
 6 februarie 1935
La Damasc am avut o a doua pană, a motorului. Am așteptat aici 12 zile până ni s'a adus piesa de schimb din Anglia. În ziua accidentului nostru se sărbătorea “ziua dervișilor" și am asistat acolo la spectacolul înfiorător al biciuirii extazice și injunghierei acestor fanatici care alergau pe străzile murdare ale orașului, cu șiroaie de sânge pe trupurile lor goale, proferând amenințări cerului pentru ploaia care nu mai venea.

Aviație
Irina Burnaia - în carlingă
În patru zile am ajuns de la Cairo la Ecuator. Am atins localitatea Ertebe Campena de lângă lacul Victoria, chiar în inima Africei. Localitatea se află la 1.000 de metri înălțime și e populată numai de negri doborâți de boala somnului. În fiecare zi cădea între 1 și 4 după-amiază o ploaie torențială. Apoi plantele monstruoase ale Ecuatorului își desfăceau florile imense, sorbind putreziciunea aerului. Am stat aici cinci zile asteptând un vânt favorabil pentru a putea decola. Căldura insuportabilă nu ne permitea să ieșim mai mult de 2-3 ore din colibele ce ni se puseseră la dispoziție. Motorul nostru avea o capacitate prea redusă pentru a ne putea continua raidul. Am decis deci să ne întoarcem. Ca prin minune nu am avut nici un accident la întoarcere. Numai deasupra Palestinei ne-a prins o furtună groaznică, silindu-ne să aterizăm la Haifa pe un teren cu totul desfundat. La Alep am avut aceleași dificultăți cu decolarea. De aici încolo am zburat normal, până la București. Am zburat numai 16 zile, parcurgând 15 mii de kilometri, cu o viteză de 160 km. pe oră. După cum vezi, nu am avut prea mult noroc în efectuarea raidului nostru. Ne-am dat însă toată silința să realizăm ceva pentru aviația românească". (articolul “De vorbă cu aviatoarea Burnaia – Povestea unui raid îndrăzneț” – semnat “Rex” – publicat în numărul din 3 aprilie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română“).

Aviație
Primirea de pe Aeroportul Băneasa
În anii următori Irina Burnaia a efectuat și alte curse aeriene de lungă distanță: București – Roma – București în anul 1937, București – Ankara - Bagdad - București în anul 1938, București – Varșovia - Berlin - Amsterdam - Londra și retur în anul 1939 și a participat la numeroase mitinguri aviatice organizate în țară sau în străinătate. În anul 1937 Irina Burnaia a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautucă cu însemne de pace.

Începerea celui de Al Doilea Război Mondial nu avea să o țină pe Irina Burnaia departe de marea ei pasiune. După primii ani ai războiului, în timpul cărora a activat în Escadrila 117, începând din anul 1942 Irina Burnaia a condus celebra escadrilă a Poștei Aeriene din Transnistria (cunoscută ca “Escadrila Bugului” și mai târziu ca “Escadrila Basarabiei”). În această perioadă Irina Burnaia a fost “proclamată prin afișaj public de la guvernământ, la Odessa, Regină a Văzduhului” (“Revista Fundațiilor Regale” numărul din luna ianuarie 1946). Pentru merite deosebite a fost decorată din nou cu Ordinul Virtutea Aeronautucă - cu însemne de război de această dată.

Aviație
Avionul Irinei Burnaia - în zbor 
După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997.



Citește mai mult... »