Se afișează postările cu eticheta Sarbatori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sarbatori. Afișați toate postările

De Bobotează – odinioară

În Țările Române de odinioară, Boboteaza sau Iordanul era considerată cea mai mare sărbătoare religioasă după Înviere și ca urmare sărbătorirea acestei zile se făcea cu fastul de rigoare. Festivitățile aveau concomitent un caracter religios și unul popular, prilejuind în același timp și cea mai mare serbare ostășească a țării.

Manifestările debutau în ajunul Bobotezei când “era obiceiul ca săvârșirea slujbei bisericești ‹‹sfeștania cea mare›› să se facă de un episcop sau de un arhiereu. Vodă, după slujbă, se ducea la spătărie – adică în sala scaunului domnesc – unde primea pe Mitropolit, pe boieri și pe arhierei. Atunci se duceau preoții Curții și protopsaltul și alți cântăreți și cântau troparul și condacul praznicului. Toți, de la Vodă, fii acestuia dacă erau de față, până la Mitropolit, și boierii ascultau cântarea în picioare. După aceea preotul care slujise liturghia dădea crucea Mitropolitului care o săruta. Venea rândul lui Vodă care săruta și dânsul crucea și era stropit cu agheasmă. La fel erau stropiți și fii sau neamurile lui Vodă. În vremea aceasta tunurile bubuiau afară și muzica ostășească începea să cânte. Arhiereii sărutau la rândul lor și ei crucea, iar diaconul Curții Domnești ținea o mică cuvântare. După aceea veneau egumenii de la mănăstirile bucureștene cu daruri și făceau urări lui Vodă.” (1) Plococoanele constau de obicei învulpi, iepuri, brânză de bivoliță și pește, căci Vodă în ajunul sfintei sărbători nu mânca carne. Pe atunci postul era post, chiar și în curtea lui Vodă (să-l fi ferit sfântu’ afle Mitropolitul că n'a postit!).”(2).

Ziua se termina bineînțeles cu un mare ospăț dat la spătărie. La acesta participau Vodă, Mitropolitul, boierii, egumenii și călugării:

“Mare masă mi-e întinsă
Și de mari boieri cuprinsă,
De boierii sfatului,
Stâlpii Țarigradului
Sfetnicii'mpăratului.
Dar la masă ce mănâncă?
Numai știucă și păstrungă
Și galbenă caracudă
Cu pește d'ăl mărunțel,
Mor boierii după el.
Din pahare ce'mi înghit?
Vinul alb și rumenit
De la vii moldovenești
Din podgorii muntenești,
Și din pivnițe Domnești.”(2)


ZIUA DE BOBOTEAZĂ

Procesiunea de Bobotează
 in frunte cu Patriarhul Miron Cristea
1934
În dimineața zilei de Bobotează Vodă mergea la biserică cu toată boierimea, iar Doamna, însoțită de toate jupânesele cele mai de frunte. Înaintea perechii mergeau doi boieri îmbrăcați în caftan de tafta neagră și ținând câte o lumânare mai lungă ca statura unui om, gătită cu mătăsuri. După ce slujba bisericească se sfârșea, se duceau cu toții la «Jordan» (un râu din apropierea bisericii la care se făcea marea sfeștanie și aghiasma).”(2) Arhidiaconul Paul de Alep, cel care l-a însoțit pe Macarie, Patriarhul Antiohiei, într-o călătorie prin Moldova și Valahia între ani 1652-1660 consemna:

De Bobotează - 1931
“Mulțimea și bucuria gloatelor în Țara Românească la Bobotează, întrece tot ce se petrece la curțile celor mai mari principi ai creștinătății, judecând după tot ce am auzit și am văzut. Seara (în ajun) după rugăciunea asupra apei, clericii își umplu urcioarele și căldărușele dintr'însa și, îmbrăcându-se în feloane (odăjdii), iau crucile în mâini și merg mai întâi la palatul beiului, pe care îl stropesc fiecare la rândul său și deosebit și primesc de la el câte un frumos present; apoi merg la Mitropolitul local, pe la casele tuturor miniștrilor, unde sunt primiți cu multă cinste și, în fine, pe la casele tuturor cetățenilor.
În sfârșit (în ziua de Bobotează) noi ieșirăm afară din biserică pentru ca Patriarhul să afunde Crucea în râu.Procesiunea o formau dintâi stegarii, doi câte doi. Steagurile aveau cruci în vărf; apoi cei cu torțe, apoi preoții, doi câte doi, apoi Patriarhul cu Mitropolitul. Patriarhul cu crucea în mâna ajunse la malurile râului, el găsi apa înghețată căci dimineața era un ger de crăpau pietrele. Acum oamenii sparseră gheața și Patriarhul afundă crucea în apă de 3 ori, în care timp se cânta un imn; după aceea mulțimea își umplu urcioarele din râu, iar preoții cufundară un mare număr de copii, dintre care vreo câțiva au înghețat. Pe noi ne durea la auzul țipetelor copiilor suferind din cauza ghieței. Când beiul sărută crucea, se dete semn trupelor de descărcară toate muschetele lor, de bubuia prin aer, și noi ne temeam să nu cadă peste noi biserica. Urechile noastre asurziseră de tot. De aici Patriarhul stropi pe boierii cei de față. Să’i fi văzut ca niște flori de primăvară în strălucitele lor haine și înveliți în blane, ceia ce se consideră ca un indispensabil semn de bogăție… Cătăm să observăm că toți boierii ce mari munteni sunt peste măsură religiosi."

Boboteaza era în vechime și un prilej pentru a face acte de filantropie. Paul Panaitescu consemna în “Foaia Populară” din 9 ianuarie 1900:

Pregatiți pentru a scoate
 crucea din Dâmbovița - 1932
“Să nu uităm însă că, cu ocasia acestor sărbători, se făceau multe acte de filantropie, mai ales de cucoanele cele mari. Așa, se povestește despre cucoana Luxandra a Banului Alecu Văcărescu că îmbrăca familii întregi din mahalaua sa și înzestra fetele sărace, despre cucoana Marghioala Rosetti care în ajunul Bobotezei umbla din casa în casă de făcea milostenii; cucoana Catinca a banului Ghica, născută Câmpineanca, întreținea săracii din 5 județe. Marele patriot Ion Câmpineanu, devenind stăpân pe averea sa, liberă îndată toți țiganii robii (câte-va sute) și desființă claca de pe moșia sa. Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat și de Liszt, propuse boierului său să-i vânză libertatea pe 300 de galbeni ce avea agonisiți dar acesta îi ceru 1000. Câmpineanul, aflând de acest fapt, dărui țiganului lăutar 700 galbeni ca să-și răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân. În majoritatea cazurilor la Crăciun, Anul Nou și mai ales la Bobotează se manifestau multe acte de virtute creștinești.” (2)

Surse:

(1) articolul “Iordanul la Curtea Domnească din București” – publicat în “Gazeta Municipală” numărul din 8 ianuarie1939

(2) articolul “Boboteaza în vechime” semnat de Paul Panaitescu – publicat în “Foaia Populară” din 9 ianuarie 1900


Citește mai mult... »

Hai la focul lui Sâmedru…

IcoanăZiua de 26 octombrie  - numită în popor și Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri - e destinată pomenirii și cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni din Tesalonic. Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa" și este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. Ziua de Sâmedru este considerată momentul de început al iernii pastorale începând din care codrii se dezfrunzesc și plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sf. Dumitru până în ziua de pomenire a Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite (23 aprilie).

Conform tradițiilor creștine, Sf. Dumitru a fost un diacon creștin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic și care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticreștine de sub împăratului Dioclețian din anul 306 e.n.

Numeroase sunt și credințele populare românești care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: “Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun și drept cu toată lumea și fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând desculț trei ani de zile.Conform altei povestiri populare “Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind că în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată și zicea: “- Acestea sunt ale tale, Doamne!”. După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:”- Asta e a mea!”. Și după ce-și făcea rugăciunea, pleca după turmă.

Moșii de Sâmedru

Ceremoniile populare dedicate sărbătorii de Sâmedru începeau cu ritualul aducerii de ofrande pentru morți în ziua de Sâmbătă de dinaintea zilei de Sf. Dumitru. Această zi era numită Moșii de Sâmedru, Moșii de toamnă sau Moșii cei mari. Bucatele care se dădeau de pomană “de sufletul morților” erau cel mai adesea grâul fiert cu unt sau cu untură, cu lapte sau cu brânză, precum și colacii sau scrobul cu făină de grâu. Oferirea acestor pomene era însoțită uneori de “meniri ritualice”, făcute pentru câștigarea bunăvoinței strămoșilor și invocarea ajutorului acestora în obținerea de recolte bogate în anul care urma:


“Voi moși, strămoși
Să-mi fiți tot voioși,
Să-mi dați spor prin casă,
Cu mult pe masă,
Cu mult ajutor
În câmpul cu flori.

Focul lui Sâmedru

Noaptea care preceda ziua de pomenire a Sf. Dumitru era în vremea strămoșilor noștri considerată ca fiind un moment deosebit de important al Calendarului Popular. În noaptea de 25 octombrie, prin tăierea şi arderea unui brad pe un rug format din mai multe straturi de cetină, se marca momentul din an începând cu care “soarele se pregătea să intre în iarnă”. Adunați în jurul focului sacru, femeile împărțeau pomeni de sufletul morților iar bărbații aruncau tăciuni aprinși peste ogoare pentru ca anul ce urma să fie unul îmbelșugat. De cele mai multe ori ceremoniile erau însoțite de jocuri și de cântec: „Hora lui Sâmedru”. Etnologul Tudor Pamfile descrie în studiul său publicat în anul 1914 – “Sărbătorile la români – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – desfășurarea ceremoniilor din noaptea “Focului lui Sumedru”, așa cum se mai păstrau încă la începutul seculului trecut:

Sf. Dumitru
Focul lui Sumedru
Vreo șapte-opt flăcăi, frați ori rude de-ale lor, duc pe sus un brad mare ‹‹cât o turlă de biserică››, pe care, cu mare greutate o pun într’o groapă făcută în pământ, curățind-o pe-o parte de crăci, cât un stat de om. Aici pun întâi strujele, apoi așchii subțiri și țăndări de lăturoi, ca să facă ceva jăratec, iar deasupra și printre ramuri grămădesc din răsputeri cetina adusă. Și când clopotele de vecernie pornesc să sune, se aude:
- Hei, gata?
Un copil auncă o luminărică aprinsă în strujele uscate. Puțin fum și îndată limbi de foc aleargă în toate părțile căutând pradă de rumegat. Vârful plăpând al bradului se sucește o dată, ca șarpele prins de cap, aruncă potop de ghimpi roșii și-și pleacă’n jos căpușorul răpus.
- Hai la focul lui Sumedru!
Bradul se mistuie mereu. În acest timp se’ndreaptă spre foc babe, neveste de toată mâna cu șiruri întregi de covrigi, cu câte o traistă de nuci, ori de mere, cu felii de pâine caldă, mai cu colăcei anume făcuți și spoiți pe deasupra cu miere, în scurt, cu tot felul de mirodenii de-ale pământului. Și pe când femeile împart, pe când copii cer, în mijlocul acestui sgomot asurzitor, din când în când se aude strigătul:
- Hai la focul lui Sumedru!
Bradul se mistuie mereu, dar poporul de ‹‹țoi gălăcioși›› nu-i dă pace în nici un chip. Când și când aruncă peste el din celtina de alături și-l chinuiește așa, până târziu în noapte. Vin alte femei cu bunătăți de împărțit, valurile de strigăte se aud din nou, iar când noaptea se lasă cu totul, băieții pornesc la cărat apă spre a stinge focul, căci din pricina vântului ar putea aduce primejdii. După ce și aceasta s’a sfârșit, fiecare pleacă spre casa lui, cu traista plină de pâine și poame.

Superstiții


Numeroase sunt și superstițiile românilor din ziua de Sf. Dumitru. Tudor Pamfile menționează câteva dintre ele:

- prin Oltenia se credea că vitele celor cei care “vor păzi cu sfințenie” ziua de Sf. Dumitru vor fi ferite de “stricăciunile lupilor”;
- prin Muscel, ciobanii care voiau să afle dacă iarna ccare urma avea să fie “moinoasă sau geroasă”, își așterneau dulama în mijlocul oilor și urmăreau care era prima oaie care se așeza pe aceasta: dacă oaia era neagră se credea că iarna urma să fie blândă iar dacă prima oaie care se așeza pe dulamă era una albă, atunci ciobanii credeau că urma o iarnă în care “gerul va fi strașnic”;
- românii aveau convingerea că dacă în noaptea de Sf. Dumitru era cerul senin “iarna va fi bună” iar dacă „cerul va fi acoperit de nori, dacă ar ploua sau ar ninge”, atunci iarna va fi aspră;
- în Bucovina ziua de Sf. Dumitru era ultima în care se mai putea semăna usturoi; se credea că “cine va mai pune usturoi și după Sf. Dumitru, va avea pagubă în gospodărie”.
- în Moldova exista superstiția: “de Sf. Dumitru nu se piaptănă, că-i primejdios de lupi”.

Chiriașii se mută
 de Sf. Dumitru
Ziua de Sf. Dumitru era una importantă în Calendarul Popular și pentru că era în mod tradițional o zi a soroacelor pentru slujbe și felurite închirieri”. România era întotdeauna cuprinsă la sfârșitul lunii octombrie de o adevărată efervescență: străzile târgurilor mai mari sau mai mici erau pline în această perioadă de care chiriașii își schimbau proprietarii.

Sursa:

Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1914

Citește mai mult... »

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale...

Sf. MariaCultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”.(1)

Pentru a se apăra de primejdii românii se rugau mai cu seamă Sfintei Maria. O astfel de rugăciune o recitau femeile de prin Muscel -  de trei ori ziua și de două ori noaptea – pentru a cere protecția Maicii Domnului:

Piatră peste piatră,
Maica Domnului
Jos pe piatră ședea,
Domnul Hristos
P’altă parte venea.
- O! Maica noastră ce iubești,
Ori dormi, ori odihnești?
- O Doamne, fiul meu,
Nici dorm nici odihnesc,
Puținel somn însomnai
Și mare vis că visai:
Unde te prinse…
În Iudeia
Te căsnea,
Te chinuia
Cu oțet și fiere te-adăpa;
Te’mbrăcase
Cu cămașă de urzică,

Te’ncinse
Cu brâu de mărăcine,
Șiți pusese
Coroană de spini pe cap.
- O, Doamne, Maica noastră,
Cum mă vrea bate cu palmele
Peste fața obrazului,
Cu biciul de foc din cer
L-oi săgeta.
...............................
- O, Doamne, fiul meu,
Cine va zice
Aste cuvinte sfinte,
Ziua de trei ori
Și noaptea de două ori,
Nici focul nu-l va arde,
Nici tătarii nu-l vor robii,
Nici de ciumă nu va muri. (2)


Adormirea Maicii Domnului
Sărbătoarea din 15 august, Adormirea Maicii Domnului, este cel mai important moment al verii în calendarul religios și popular al românilor. Tocmai de aceea ea este precedată de două săptămâni de post, despre care se zice că ar fi fost “rupte” din Postul cel mare de dinaintea Paștelui: E credința că la început postul Paștilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung și sărăcăcios, așa că oamenii ieșeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s’a micșorat acest post cu două săptămâni și s’au pus aceste zile înaintea Sântă-Măriei-Mari, când e belșug de legume și zarzavaturi.

În dimineața zilei de Adormirea Maicii Domnului româncele “merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților. Tot astfel se dau și prune coapte; asemenea prin Bucovina și părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. Îndeobște, cu acest prilej merg și pe la cimitire și-și tămâiază morții familiilor lor. Prasnice pentru acești răposați se fac atât în dimineața Sâmbetei de dinaintea Sântă-Măriei, cât și a doua zi după Sântă-Mărie, mai ales când acești morți sunt proveniți din înecați, arși, mâncați de lupi și alte cumpene.

Ziua de Sf. Maria Mare era considerată în trecut prima zi în care era dezlegat să se mânânce struguri, zicându-se:

Iar N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca strugurii din vie
În ziua de Sântă-Mărie.”(1)

Prin Transilvania țăranii căutau în ziua de Sântă-Mărie-Mare o insectă numită “goanda de câni”. Aceasta era ascunsă “un an întreg sub icoana Maicei Domnului, pentru ca să fie feriți de turbare câinii de pe lângă casa gospodarilor”. Tot prin Transilvania se credea că dacă înfloreau trandafirii până in ziua de “Adormirea Maicii Domnului” atunci “toamna va fi lungă”. Ziua de Sântă-Mărie Mare era și momentul din an începând cu care turmele erau coborâte de la munte:

“La Sântă-Mărie-Mare
Tulesc oile devale
Și se duc și nu mai vin
Pân’la Sfântul-Constantin;
Și se duc și nu vin iară
Pân’la dalba primăvară…”(2)

Peste zi în sat se făceau hore. Dar totuși veselia nu era foarte mare, fiind vorba “de o Adormire și deci de o Moarte, fie chiar și a Maicei Domnului”. De aceea prin multe locuri se prefera să se povestească despre “minunile Maicei Precistei, făcute atunci când i-au prins jidovii feciorul: cum a binecuvântat pe broască când a mângâiat-o, cum a binecuvântat pe rac să poată merge și așa (d-andăratelea, pentru că d-andăratelea mersese când furase cuiul pe care îl bătuseră Mântuitorului în inimă) și să-i fie de atunci înainte clește apărător piciorul cu care a apucat cuiul.”(1)

Surse:
(1)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul  Crăciunului” - 1913
(2) C. Rădulescu Codin și D. Mihalache – “Sărbătorile poporului” - 1910

Citește mai mult... »

De 10 Mai

Ziua de 10 Mai a fost în mod oficial “Ziua Națională a României” între anii 1867 și 1947 datorită triplei sale semnificații: la 10 Mai 1866 Carol I a devenit domnitor al României, în 10 Mai 1877 Domnitorul Carol I proclama independența României față de Imperiul Otoman, iar la 10 Mai 1881 România a devenit regat. Această zi a fost sărbătorită de români timp de 8 decenii cu festivități fastuoase și cu vaste serbări populare. Defilarea suitei regale și a armatei, “bătaia cu flori de la Șosea”, banchetele populare, muzicile militare care răsunau în mai toate grădinile și parcurile orașelor și nu în ultimul rând “iluminațiile” și focurile de artificii erau atracțiile mult așteptate ale acestei zile. Un articol publicat în revista “Amiculu Familiei” relatează desfășurarea festivitățile de 10 Mai din anul 1882:

Ziua de 10/22 Mai a.c. care e prima aniversare a încoronării Majestăților Lor Regelui și Reginei României României și tot odată a 16-a aniversare a suirii Majestății Sale Carol I pe tronul României – s’a serbat în capitală cu toată pompa cuvenită unei asemenea mărețe zile. Tot orașul fu împodobit cu steaguri; pe Calea Victoriei mai toate ferestrele caselor erau acoperite cu covoare frumoase și scumpe. Trupele au fost înșirate pe trotuare de la palat până la Mitropolie. La orele 11 fix M.M.L.L. Regele și Regina în trăsura de gală, escortați de roșiori și de jandarmi au pornit de la palat, mergând la Mitropolie, unde au asistat la celebrarea serviciului divin. În tot parcursul drumului, Majestățile Lor au fost aclamate de popor și o mulțime de buchete s’au aruncat în trăsura regală.

Regele Carol I și
Prințul moștenitor Ferdinand
 - parada de 10 mai 1908
Pornirea cortegiului regal de la mitropolie a fost anunțată prin 101 (lovituri de) tunuri. Majestățile Lor au mers pe Bulevardul Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazu, unde s’a ridicat o frumoasă estradă, și au primit defilarea elevilor de la școalele publice, a delegațiilor din județe, a gardei orășenești, a răniților cu steagul lui Tudor Vladimirescu și a armatei. După aceea Regele și Regina s’au întors în palat, unde au primit felicitările autorităților publice și a delegațiilor din țară. La ora 5 s’a dat un banchet la șosea delegațiilor și răniților. Seara iluminație în tot orașul, focuri artificioase la Cișmigiu și musici în toate grădinile și piațetele publice. S’ar părea că în fericitul nostru regat veselia nu apune niciodată!” (“Amiculu Familiei” – numărul din 15/27 Mai 1882)

Defilarea ofițerilor
10 Mai 1900 
Cei pentru care care festivitățile din ziua de 10 Mai aveau un farmec aparte erau bineînțeles copiii. Ioan Massoff – un binecunoscut teatrolog și prozator român din perioda interbelică – își amintea:

Zece Mai, ziua izbânzii și a mândriei naţionale, copilăria mea nu te poate uita. Din totdeauna ai constituit un punct luminos al pubertăţii noastre, al vremii în care ca şi domnul Goe, eroul lui Caragiaie, purtam hăinuţe de „mariner" şi beretă cu inscripţia „Le Formidable”. Ţinut de mână de tata, mă lăsam târât prin mulţimea care se călca în picioare în jurul statuii lui Mihai Viteazul şi mai târziu, la începutul Şoselei Kiseleff, unde peste drum de Muzeul de Ştiinţe Naturale se afla construită tribuna regală.

Pavilionul regal - 10 mai 1916
Îl sculam pe tată-meu cu noaptea în cap, tot îndemnându-l „să mergem mai devreme ca să apucăm loc". Erau însă mai dibaci decât noi, cari se înfiinţau de pe la cinci dimineaţa pe trotuare, purtând legăturica în care ţineau merinde. Şi începeau pertractările de rigoare:


- Ce te'ndeşi?
- Că n‘oi fi luat locul cu chirie!
- la nu te întinde!
- Să te scoli mai de vreme!
- Mitocanul tot mitocan!
- Mitocan eşti tu cu cine te-a făcut!
Şi deodată unul:
- Aoleou, mi-a turtit ceasul!

Regele Mihai
Prima defilare de 10 Mai
 a Regelui Mihai - 1929
Rahagii şi bragagii cu braga rece făceau afaceri minunate. Când cortegiul regal mergea spre locul defilării, trecând la pas pe Calea Victoriei, în dreptul librăriei Socec, frumos împodobită, se aruncau din balcon porumbei albi, legaţi cu panglicuţe. Carmen Sylva, cu rochia albă tot aşa ca şi zăpada părului, zâmbea îmbujorată la faţă. Şi începea parada, în sunetul unui marş nemţesc. Veneau întâi ofiţerii fără trupă. În fruntea lor comandantul Pieţii, căpitanul Stoianovici, cu o mustaţă lungă, care se făcea una cu favoritele. Urma Hübsch, celebrul maior, comandantul muzicilor militare, grav şi impozant. Ah, câtă admiraţie îmi provoca tamburul major în fruntea regimentului II de linie! Avea căciulă înaltă de jumătate de metru şi ţinea tactul cu un buzdugan enorm.

Regele Carol al II-lea
Regele Carol al II-lea, Voevodul Mihai,
 Regina Maria și Principele Nicolae
 primind defilarea - 10 Mai 1934



N’am văzut vivandierele. Am auzit însă de Mariţa Blonda, „aftioriţă" a „Teatrului cel Mare", vivandieră în al doilea regiment de linie, comandat de generalul Macedonsky – cum este trecută în arhiva Teatrului Naţional de mâna fostului bibliotecar Nae Bassarabeanu. Cât despre tamburul major, el trebuie de mult să fie la loc de verdeaţă. Şi când îţi era lumea mai dragă, nu ştiu ce-i venea Sfântului llie de-i ardea o ploaie de te făcea ciuciulete şi colora divers rochiile albe ale cucoanelor din tribune. Cum „Zece Maiul" cădea în stilul vechi, bine’nţeles că toţi bărbaţii purtau pălării de paie. Vă închipuiţi ce se alegea din ele!

Parcă-l văd primind defilarea pe răposatul Rege Carol I, salutând doar cu un deget dus la chipiu, grav dar totuşi având ceva senin în privire, pe Regele Ferdinand, răsfrangând o bunătate nesfârşită, iar pe langă ei pe Regele nostru, chipeş ofiţer de vânători, cu ţinută energică!

10 Mai 1945 în Piata Palatului
la statuia regelui Carol I
Seara la „luminăţie", se călca poporul în picioare. Bunul nenea Iancu Brătescu zis Decalitru - ar merita un bust în Bucureşti - îşi instruia masalagii, mergea cu ei în curtea Palatului Regal pentru a ovaţiona. Fumul masalelor dela „retragerea cu torţe" te sufoca. La „Sfântul Gheorghe", la „Episcopie" cântau muzici militare şi se încingeau hore în toată regula.(Ioan Massoff – articolul “10 Mai de altădată” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 12 mai 1937).

Ziua de 10 mai a fost oficializată din nou ca fiind o zi de sărbătoare naţională în anul 2015. Din păcate farmecul pe care îl avea această zi în vremurile trecute nu îl vom mai putea recupera poate niciodată…

Citește mai mult... »

1 Mai – de la Armindeni la “Ziua Muncii”

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită supertiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De Armindeni - la iarbă verde
În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. 

În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără șoață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,
Cinsnup,
În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1)

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,
Dracu-l frigă
Pe frigare
De cea mare!” (1)

De ziua vinului-pelin...
 “În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. 

Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)
   
ZIUA MUNCII

1 Mai a început să fie considerată o “zi pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii europeni au adoptat acestă zi ca fiind o “zi a muncii” la Congresul Internaționalei Socialiste organizat în sala Pétrelle din Paris în 20 iulie 1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890.

De "Ziua Muncii" în București
1 Mai 1934
La București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toală lumea uniți-vă!”, revendicarea imediată a celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație).  Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru Evrei", “Desființarea bătăii în armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină marginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată, în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu ziua de 1 Mai 1920).” (2)
  
Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comb.” – 1916
(2) Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în numărul din 6 mai 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

Primiți cu sorcova ?

A început un alt an. E timpul urărilor pentru anul ce vine și vremea sorcovei. Lumea de azi e cu totul alta decât cea de acum un secol. Oare? Să vedem dacă urările scrise acum aproape un secol mai sunt actuale și astăzi:





INTRODUCERE:

După cum e obiceiul,
Anul Nou, când bate'n prag,
Cititorii, abonații,
Sorcovim și noi cu drag:

Fericire dă-le Doamne,
Prinde-i cu-al iubirii foc !
Anul care azi începe,
Să le-aducă mult noroc !


STUDENȚILOR:

Baluri, vin, manifestații
Și bastoane mai… masive,
Ca să-și treacă doctoratul,
După merite… sportive.


ȘCOLARILOR:

Știm noi bine ce le place,
Și o spunem fără ură,
Să se schimbe în vacanță
Timpul lor de’nvățătură.


SĂTENILOR:

Le dorim dări micșorate.
Vite scumpe, nutreț bun.
Să nu uite stăpânirea
Nici de țuică sau tutun.


BOGAȚILOR ȘI SĂRACILOR:

Cerșetorii toți s'ajungă
Proprietari de comori,
Iar bogații să se schimbe
Pentru-o clipă’n cerșetori.


COMERCIANȚILOR:

Când sunt prețuri maximale,
Toți se plâng: comerțu-i mort !
Le dorim deci anu-aceasta:
Libertate la import.


CELOR DE LA C.F.R.

Le dorim trenuri mai bune,
Căci încep a rugini.
Deraieri pot fi mai multe,
Dar nu-atâtea pungășii.

BANCHERILOR:

Le dorim multe'mprumuturi
De la Stat. Ei țara-ajută:
Când primesc cu 8 procente
Dânșii iau optzeci la sută.


POLITICIENILOR:

Toți câți vor și se agită,
Urcă-i, Doamne, la putere,
Și din fagurele țării,
Stoarcă toți mai multă miere.

Le urăm azi și-acelor
Ce nici când nu au visat:
Să ajungă prim-miniștri
Ori sub-secretari de Stat.


CONSILIERILOR MUNICIPALI:

Ei sunt mucenicii vremii,
Sărăcia îi înghite:
Să le dăm fonduri… secrete
Și bugetele sporite !


FUNCȚIONARILOR :

Carne ieftină și pâine
Și să fie transformate,
Le urăm, bacsișurile,
În salarii regulate.


MUNCITORILOR:

Fie-le și lor pe voie:
Celor cu nădejdi pierdute.
Să își vadă realizată
Ziua cea de… opt minute.


INDUSTRIAȘILOR:

Le dorim urcarea vămii,
Tocmai precum se închină:
La hotare zid puternic,
Pentru marfa cea străină.


MILITARILOR:

Au și dânșii-o rugăminte
Falnicii eroi ai țării:
Cu-Anul Nou să eșueze
Conferința dezarmării.


RĂSPUNSUL ANULUI NOU:

Arlequin, ce cânți în rime,
Croncănind ca și un corb,
Roata lumii nu se'ntoarce,
Nu uita: Norocu-i orb.

Îi atrage pe-unii noaptea,
Pe-alții poate aurora:
Ce e scris în cartea sorții
Voi aduce tuturora.

Citește mai mult... »