Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările

Un articol de sezon cu parfum de… bulion

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, târgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important. E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosescă conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie (dovadă vechile reclame cu care asezonez articolul), dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa?
  
Nenea Gheorghe al Ioanei și Nea Tache, bărbatul lui Tanti Marghioala aveau și ei un rol important în această poveste: făceau focul sub ceaunul de aramă pus pe pirostrii și țineau de urât harnicelor lor soții în timpul acestei importante activități. Până fierbea bunătatea de bulion citeau gazetele, pentru că nu-i așa, trebuia să se ocupe cineva și de treburile țării:

Nașul Emil

“De la o vreme’ncoace, consiliul comunal defășoară o activitate intensă... pentru a schimba numele străzilor Capitalei. Mai au avut bucureștenii un primar care avea obiceiul botezurilor: pe răposatul Pache Protopopescu. Acesta boteza pruncii cetățenilor de prin mahalale, asigurânduși votul tatălui finului la alegeri. (...) Dar d-lui Emil Petrescu probabil îi sunt străine asemenea preocupări egoiste. Probabil d’sa, botezând Gabrovenii strada Franclin Buillon, nu s’a gândit la ambiția de a deveni încetul cu încetul nașul Bucureștilor – ca Pache – ci a făcut acest gest numai în calitate de bun părinte al Capitalei. El a vrut să reamintească gospodinelor bucureștence că acum este timpul când trebuie să se îngrijească de... Bulion! (“Contele de Tekirghiol” – “Furnica” din 26 septembrie 1919).

Cuburi de bulion Maggi in... 1915


Bulionul și… monarhia

“Boala Principelui României: Știri foarte îngrijorătoare au circulat astă noapte despre o pretinsă evoluție înspre rău a boalei A. S. R. Principelui (notă: Principele Ferdinand – viitorul Rege al României), știri cari din fericire nu s'au confirmat. Iată în adevăr fazele prin care a trecut Principele României până astă noapte la orele 12. După plecarea MM. LL. Regele și Regina, la orele 7 seara, A. S. R. a luat o ceașcă de bulion și un păhărel de șampanie și după câteva minute a adormit. Pe la orele 9 seara somnul devenind cam agitat și temperatura ridicându-se la 39.3 grade, medicii au făcut A. S. R. o baie rece de 8 grade, care a produs un bun efect asupra Augustului pacient. Pe urmă A. S. R. a primit hrana-i obicinuită, i s'a făcut și o injecție cu serum artificial.” (“Epoca” – 17 mai 1897).

Bulionul în… Parlament


În analele parlamentare române este fără pildă barbaria săvârșită ieri la Cameră de către turma de mizerabili ai guvernului. Dl. G. A. Scorțescu a fost osândit să vorbească opt ore și jumătate fără întrerupere. Când d-sa a cerut să se suspende ședința, cireada brută, înfruptată și îmbătată în bufetul Camerei, a răcnit într'una:
- Nu se poate!
Sub scutul parlamentarismului terfelit se urmărea săvârșirea unei crime. Din fericire dl. deputat dr. Sculy a intervenit tocmai din vreme ca să spună președintelui:
- Dacă nu se suspenda ședința, Scorțescu va cădea jos ca și mort și tot sângele îi va izbucni pe nas. Atunci președintele, îngrozit de consecințele pe care le-ar avea mișelia biroului, a suspendat ședința numai pentru patru minute.
Dl. Scorțescu a cerut la orele 2 suspendarea ședinței pentru o jumătate de oră, ca să se întremeze puțin, să mănânce ceva. Turma de imbecili a început din nou să răcnească, și dl. Scorțescu a fost silit să soarbă din când în când, în cursul discursului, o ceașcă de bulion, ca sa poată resista duhoarei ce respirau bețivanii de Nae Stătescu, Delimarcu, Mărgăritescu, etc.” (“Epoca” – 22 martie 1898)
 
Cutiile cu bulion, limba cu sos tomat
 și pătlăgelele roșii umplute
în reclama pentru Conservele Grivița

Bulionul și… evaziunea fiscală

“Doamna Florica Bejan din str. Sf. Ionică 7, etaj 4, apartament 24, a fost prinsă de un inspector de control al Municipiului că a vândut 11 putini de brânză și cinci de bulion fără a elibera facturi. Anchetată, domnia sa a declarat că marfa i-a fost trimisă de dl. Gh. Niculescu, proprietarul moșiei Cornești din județul Iași. Au fost dresate actele de trimitere în judecată contra ambilor.” (“Gazeta Municipală” – 4 iulie 1943)


Într'un cazan cu bulion…

“Copilul Samuil Lazăr, din str. Cantemir No. 28, jucându-se ieri după amiază prin curtea caselor, pe când părinții săi fierbeau un cazan mare cu bulion, a alunecat și a căzut în cazanul care fierbea în clocote. Opărit peste tot corpul, într'o stare îngrijorătoare, baiatul a fost transportat de urgență în căutarea spitalului Caritas.” (“Epoca” – 13 august 1898)


Progresul, metalurgia și... bulionul!

“O preocupare deosebitä pentru crearea și dezvoltarea gospodäriilor agricole anexe a dovedit si conducerea uzinei “Progresul "- Brăila. Gospodăria agricolă anexă de pe lângä această întreprindere cuprinde câteva sute de hectare de teren cultivabil, precum și o crescătorie de porci și păsări. În afară de faptul că a asigurat nevoile de legume și zarzavaturi ale cantinei, gospodăria anexă a acestei uzine a livrat, anul trecut, altor întreprinderi metalurgice însemnate cantități de bulion și chiar unele legume. Ce însemnătate deosebită au gospodăriile agricole anexe pentru aprovizionarea cantinelor, reiese de asemenea din faptul că, anul trecut, gospodăria anexă a fabricii de confectii “Gh. Gheorghiu-Dej" din București a asigurat 90% din legumele și zarzavaturile necesare cantinei, dând, printre altele, 3600 kg. pastă de bulion, 28 tone ceapă, 18 tone praz, 31 tone varză, 3800 kg. morcovi și altele.” (“Scânteia” – 6 august 1953)


Nu pot să închei fără să îmi arunc privirile prin carnețelul cu rețete al străbunicii:

 
Bulion tomate - 0,60 lei 1/2 kilo.
0.90 lei - 1 kilo.
("Epoca" din 6/18 octombrie 1888)

Prepararea bulionului


Când gospodarul întreprinde singur cultura de roşii, le culege pentru a le preface în bulion atunci când sunt bine coapte; în cazul că este nevoit a le cumpăra de pe piaţă se ia bine seama a nu fi din acelea culese crude şi coapte la soare, ştiut fiind că acestea sunt mai întotdeauna acre şi din ele nu se obţine decât un bulion prea acru şi lesne supus stricăciunei. Aprovizionaţi de roşiile cele mai bune să iau şi se spală bine în apă rece de tot pământul ce s'ar afla pe ele, curăţindu-se totodată şi codiţele ce ar mai fi rămas din timpul culesului. E de dorit ca cele ce se spală să se pună pe o leasă de nuele (leațuri) spre a se scurge mai uşor ele de apă. După aceasta se ia una câte una de se rupe cu mâna sau se taie cu cuţitul în bucăţi punându-se în un cazan bine spoit şi pregătit anume pentru fiertul bulionului. Cazanul plin cu pătlăgele astfel sfărmate se aşează pe maşina de fiert sau pe pirostrii, dându-se foc treptat până când începe a fierbe, având grijă a se mesteca din când în când cu un melesteu de lemn spre a nu se arde pe fund. După un timp oarecare când se crede că prin fierbere o parte din apă s'a evaporat şi pătlăgelele s'au muiat bine, se ia cazanul de pe foc şi să deşartă în un ciubăr (butoi) de lemn, după care apoi iarăşi să umple cu pătlăgele sdrobite spre a continua fiertul; iar fiertura ce am de­ şertat-o în ciubăr (butoi) o trecem treptat prin sită alegând seminţele şi toate resturile de codiţe ce au mai fost rămase; iar lichidul astfel dobândit se pune la sticle (borcane) pe care le astupăm ermetic cu hârtie pergament, aşezându-le apoi în un cazan pe fundul căruia vom aşeza un strat de paie, aşezându-le vom pune paie şi printre sticle (borcane). După aceasta umplem golul ce ar mai fi în cazan cu apă rece şi îl punem la fiert pe o maşină sau pirostrii, unde treptat facem foc până când observăm că din lichidul aşezat în sticle (borcane) să ridică un fel de beşicuţă în sus. Operaţiunea fiind gata se ia cazanul de pe foc cu sticle cu tot şi se lasă a se răci, după care se scot sticlele, se şterg bine şi se pun la pă­strare în o magazie nu prea călduroasă, ci cu o temperatură intre 0—5 grade. Nu se va pierde din vedere ca sticlele (borcanele) cât timp se ţin la fiert să fie încontinuu acoperite cu o cârpă udă spre a nu se usca prea tare hârtia de pergament şi să plesnească.” (“Cultura Poporului” -7 februarie 1926)


Tomate à l'Italienne.

“Luăm capacul la 6 pătlăgele frumoase, tari și de mărime mijlocie; le golim fără să le spargem, le umplem cu orez fiert în bulion și amestecăm cu piureul ce am făcut din carnea tomatelor. Le punem pe o farfurie ce merge la cuptor și le lăsăm să se coacă încet. Când sunt gata acoperim pe fiecare cu sos tomat dar sobru și presărăm pe fiecare puțin pătrunjel tocat.” (“Ilustrațiunea Română“ – 25 iulie 1929)


Rasol de găină cu sos de bulion

Măsuri: jumătate de pahar de bulion (pătlăgele fierte), jumătate ceapă, 1 lingură făină, 2 linguri grăsime, 2 linguri zahăr.

Prepararea: Punem grăsimea să se încingă, apoi adăugăm făina și o lăsăm să se prăjească puțin. Când are o culoare gălbuie, punem ceapa tăiată mărunt, iar când ceapa s’a prăjit, stingem cu bulion și puțină zeamă de supă sau apă caldă, ca să căpătăm un sos pe care îl lăsăm să fiarbă foarte bine. La urmă adăugăm zahăr după gust și servim cu găină fiartă și tăiată bucăți, rămasă de la supă.(“Transilvania” – mai-iunie 1936)

Citește mai mult... »

Interbelic news

Regele tuturor românilor în provincia de peste Prut

Hotin“Zilele trecute, Maiestatea Sa şi-a îngăduit timpul de a vizita una din cele mai frumoase dar şi mai sărace din provinciile noastre, Basarabia. Regele nostru s-a dovedit astfel un monarch care nu înţelege să-şi guverneze poporul de la reşedinţa Sa, aşa cum se întâmpla cu monarhii secolelor trecute. Și pretutindeni entuziasmul şi dragostea poporului pentru Suveran au isbucnit covârşitoare şi grandioase, arătând că ştie să răspundă aşa cum se cuvine unui Stăpân iubitor şi cu urechea trează la durerile populaţiei ţării sale. La Chişinău, la Bălţi şi pretutindeni pe unde Augustul oaspete a trecut, nesfârşitele aclamaţii şi urări de bun venit, precum şi miile de ochi umezi, au demonstrat odată mai mult eficacitatea legăturilor sufleteşti dintre Rege şi supuşii săi. Regele, Voevodul Mihai şi membrii guvernului au vizitat şi au manifestat un deosebit interes pentru ruinele cetăţii de la Hotin. Fotografia noastră îi înfăţişează vizitând cetatea”. (“Realitatea Ilustrată” – 12 iunie 1935)


AviatieParis-București fără escală

“Excelentul nostru pilot Bâzu Cantacuzino a parcurs săptămâna trecută distanţa Paris - Bucureşti cu avionul în 6 ore şi 25 minute. Fotografia noastră îl înfăţişează pe Bâzu Cantacuzino la sosirea pe aerodromul Bă­neasa”. (“Realitatea Ilustrată” – 5 iunie 1935)


Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse țară


“Săptămâna trecută a sosit la portul Constanța vaporul „Principesa Maria " care venea de la Odesa aducând de acolo osemintele domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir și o parte din tezaurul nostru expediat la Moscova în timpul războiului. Osemintele lui Dimitrie Cantemir sunt închise într'o cutie lungă de doi metri, lată de un metru și înaltă de 0.25 m. Cutia era ambalată în pânză de sac. Împreună cu osemintele au fost aduse și lespezile de pe mormântul lui Dimitrie Cantemir. Lespezile au fost scoase pentru a fi transportate împreună cu osemintele la laşi. S'au adus şi 1445 lăzi care cântăresc 135.000 kgr. Sunt piese de arhivă şi documente de stat. Multe lăzi cuprind bancnote ale Băncii Naţionale din stocul trimis atunci la Moscova. Lucruri de valoare istorică sau materiale preţioase nu se găsesc în acest transport”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)


Groaznica nenorocire aviatică de pe Șoseaua Colentina

Colentina“Un groaznic accident de aviaţie s'a petrecut săptămâna trecută în dreptul Șoselei Colentina. Aviatorul locot. Ostapow şi plut. Nagacinsky, ambii de la flotila de luptă Pipera, s’au urcat pe două avioane de vânătoare pentru a face un zbor de antrenament. Cei doi piloţi aveau ca misiune să dea o luptă aeriană. În timp ce cele două avioane se învârteau unul în jurul celuilalt, dintr’o greşală de apreciere a distanţei, cele două aparate s'au ciocnit, prăbuşindu-se în bucaţi spre pământ. Amândoi piloţii şi-au găsit moartea în acest tragic accident. Fotografiile noastre înfăţişează sfărâmăturile celor două avioane”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)


Un Lourde românesc

Moaste“În fiecare an, în plină caniculă, se desfăşoară la Suceava una dintre cele mai impresionante procesiuni religioase din ţară. E un fel de Lourde românesc, unde vin toţi ologii şi estropiaţii, toţi paraliticii şi slăbănogii din Moldova, din Nordul Basarabiei, până şi din Cehoslovacia şi din Polonia. Vin cu speranţa vindecării, cu speranţa într'o minune care de multe ori se întâmplă într'adevăr. Sugestie sau putere dumnezeească a moaştelor Sf. Ion, cari se află la mănăstirea de la Suceava, fapt cert este că numeroşi dintre bolnavii cari vin acolo, unii pe tărgi, alţii în căruţe sau în roabe, se vindecă. Un cortegiu halucinant cu preoţi în frunte, ce duc pe umeri moaştele prea Sfântului (…). Când trec moaşteie în cortegiu pe străzile orăşelului, pelerinii se îndeasă, dau buzna unul peste altul, ca să atingă racla sfântă, în credinţa că cine atinge sicriul sfântului, se vindecă de infirmitatea sau boala de care suferă. Uneori nefericiţii aceştia bolnavi se calcă în picioare. Femeile sunt strivite, jandarmii abia pot sa le ţină piept; seara, mulţimea rămâne în curtea mănăstirii unde se adăposteşte prin cerdacuri”. (“Realitatea Ilustrată” – 26 iunie 1935)


Regina Maria a asistat la botezul arhiducesei Alexandra

Principesa Ileana
“La botezul Arhiducesei Alexandra, fiica Arhiducesei Ileana (notă: Ileana, Principesă a României, cunoscută ca Domnița Ileana sau Principesa Ileana; a fost fiica cea mică a Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria) și a Arhiducelui Anton (notă: Arhiducele Anton de Austria, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei, Boemiei și Toscanei) a asistat şi Regina Maria a României. Fotografia noastră înfățişează pe Regina Maria, Arhiducesa Ileana şi Arhiducele Anton împreună cu cei trei copii ai arhiducesei”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)


Albert HallCălușarii la Albert Hall

“Căluşarii cari au plecat la Londra la concursul internaţional de dansuri, au stârnit în capitala Angliei un entuziasm de nedescris. Ziarele au consacrat coloane lungi dansatorilor români, exprimând admiraţia faţă de jocul căluşarilor. Fotografia pe care o publicăm a fost luată la Londra în faţă la Albert Hall”. (“Realitatea Ilustrată” – 24 iulie 1935)


Ciobanul Petrache Lupu care a vorbit cu Dumnezeu

Maglavit“Umblă vestea'n ţară că un cioban din comuna Maglavit a Doljului, om simplu şi sărac cu duhul, ar fi stat de vorbă cu Dumnezeu. Omul nostru e la fel cu noi ceilalţi, munceşte pentru pâinea lui, nu umblă să înşele niciodată pe nimeni, e însurat şi căsnicia i-a fost binecuvântată cu un băieţaş. Suferă numai de un beteşug, din copilărie, de când zăcuse de variolă: nu prea aude şi nici nu prea vorbeşte. Dar această pacoste i-a pierit deodată de când a auzit glasul lui Dumnezeu şi a putut rosti - el, ciobanul satului Maglavit - blestemele de foc ale proorocilor împotriva oamenilor, cari se vor mai ţine de rele şi nu vor merge de zor la biserică. Sătenii din Maglavit sunt uluiţi, cu preotul lor cu tot. Nimănui nu-i vine a crede că bietul Petrache Lupu de la oile şi vacile satului, socotit atât de nevolnic, să se‘ncumete să strige ziua’n amiaza mare pe mijlocul şoselei că i-a venit glas de la Dumnezeu şi că vorbeşte'n numele Lui. Îndeosebi preotul, care are certificat de la Seminar şi diplomă de la Mitropolie şi de la Minister, e mirat peste măsură că Dumnezeu dacă avu ceva de spus în Maglavit, nu trase la el, cel uns după toate canoanele, ci îşi alese mintea proastă a ciobanului din câmp! Dar pe de-altă parte preotul mai ştie că Dumnezeu se arată cui vrea El şi toate cărţile sfinte sunt pline de minunile Lui, făptuite cu te miri cine. Şi-apoi nu stă scris la Evanghelie că cei din urmă fi-vor cei dintâi şi că numai cei cu mintea copilului vor intra în împărăţia Domnului?... Ca să vadă minunea şi să aibe ce scrie, au năvălit râzând, de la Bucureşti la Maglavit, o seamă de reporteri de pe la diferite ziare, au fotografiat pe omul care a stat de vorbă cu Dumnezeu în câmp, aşa cum stau ei de vorbă unii cu alţii la cafenea și au scris toate acestea mai mult ca să se veselească lumea”.  (“Realitatea Ilustrată” – 10 iulie 1935)


Citește mai mult... »

Furturi celebre: „Cloșca cu puii de aur”

Tezaurul de la Pietroasa - cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur” – este considerat ca fiind una dintre cele mai prețioase comori pe care antichitatea a lăsat-o moștenire omenirii. Istoria tezaurului a fost una însoțită de mistere neelucitate complet până azi: morți suspecte, furturi, incendii, înstrăinări.

Descoperirea și… primul furt al comorii

Satul Pietroasa de la poalele
 muntelui Istrița
Cele 22 de piese care compuneau inițial tezaurul au fost descoperite din întâmplare în primăvara anului 1837 de doi țărani din satul Pietroasa - Ion Lemnaru şi Stan Avram - lângă muntele Istrița din județul Buzău. Aceștia, crezând că este vorba de niște obiecte banale din alamă, au ascuns obiectele găsite în podul casei lui Stan Avram. După aproape un an, tezaurul fost cumpărat cu 4.000 de lei (prețul unei perechi de boi frumoşi în acele vremuri) de la țăranii care îl descoperiseră, de un antreprenor italian pe nume Verusi. Acesta ştia bine ce târguise: un tezaur de 40 de kilograme de aur cu o valoare inestimabilă (doar greutatea aurului îi putea aduce 100.000 de lei). Din păcate, pentru a face piesele tezaurului mai ușor de transportat, Verusi a zdrobit cu toporul unele dintre piese mai mari. Comoara a luat apoi drumul Bucureștiului unde câteva dintre piese au fost topite. Datorită unor indiscreții, autoritățile statului au aflat în vara anului 1838 de prețioasa descoperire de la Pietroasa și, prin stăruițele Banului Mihalache Ghica, piesele care mai rămăseseră din comoară (18 kilograme de aur), au fost recuperate și depuse la Muzeul de antichități din București. Ancheta dosarului “Cloșca cu pui” a durat până în septembrie 1939. Ion Lemnaru și Stan Avram au murit în beciurile Agiei în timpul interogatoriilor. Verusi însă a fost absolvit “de orice osândă”. Probabil pentru că mituise autoritățile cu ajutorul aurului celor 10 piese cărora nu li s-a dat de urmă.

Al doilea furt al comorii

Anii care au urmat au consolidat statutul de vedetă al Tezaurului de la Pietroasa. Acesta a fost expus la Paris cu ocazia Expoziției Universale din anul 1867. Tot atunci a fost comandată o vitrină specială care – datorită unui mecanism igenios de închidere - se putea trasforma în seif pe timpul nopții.

Iarna anului 1875 aduce din nou faimoasa comoară pe prima pagină a ziarelor. Micii vânzători de ziare strigau din toți rărunchi pe străzile Bucureștiului: “S-a furat Cloșca cu puiiiiii !!!!!!!!!!” Constantin Bacalbașa ne spune în volumul “Bucureștii de altă dată povestea furtului:

Muzeul de antichități era instalat în palatul Universității. De cu ziuă un tânăr, numit Pantazescu, s’a ascuns într’una din sălile Senatului, situată deasupra sălei în care se afla vitrina Cloșcei cu pui. O santinelă se plimba în totdeauna în coridorul de jos, pe dinaintea ferestrelor acestei săli. Pantazescu începu operația când viscolul sufla mai tare; tăie tavanul și făcu o gaură atât de mare cât să poată intra o umbrelă închisă. Din cauza viscolului sentinela nu auzi căderea micilor bucăți de tencuială. Apoi deschise umbrela și lărgi gaura atât cât să poată trece corpul său. Acum bucățile cele mari de tavan cădeau în umbrelă și nu mai era nici un pericol să facă zgomot. Când deschizătura fu destul de mare cât să poată trece un om, Pantazescu trase umbrela sus, legă o frânghie de piciorul uneia dintre mesele cele grele, apoi, fiind un bun gimnast, scoborî în muzeu. După ce luă toate piesele Cloșcei se urcă din nou cu puterea brațelor, introduse piesele în ambii pantaloni pe care îi legă jos, iar a doua zi dis de dimineață, ieși din palat. Lucrurile furate le-a dus acasă la dânsul și le-a ascuns în pian.

Descoperirea furtului a pus autoritățile pe jar. În zilele următoare numeroase stampe lucrate sub conducerea profesorului Alexandru Odobescu au fost împrăștiate prin toată țara pentru a se putea da de urma făptașului (câteva dintre aceste stampe le puteți vedea înserate în articol).

Descoperit din cauza unor indiscreții, Pantazescu a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Tezaurul a fost recuperat doar în parte. Din păcate, una dintre piesele importante fusese deja topită de un bijutier-ceasornicar din strada Șerban Vodă. În numărul din 13 februarie 1876 revista “Albina” consemna: “Din tesaurul de la Pietroasa s'au aflat prin poliția din Bucureşti și ultimele două bucăți ce lipseau de la tava cea mare. Ele s'au găsit la argintariul din București, Costache Costandinescu, carele mărtursi că brățara cu inscripțiunea - care lipsește încă - ar fi topit'o și ar fi vândut'o la un turc. Din acestea se vede dară, că acest argintariu trebuiește să fi fost complice furului Pantazescu, căci altcum el nu ar fi topit brățara cu inscripțiunea, după ce toți argintarii fuseră avizați îndată după înstrăinarea tesaurului, ca să nu topească nemica din el, dacă li-ar veni ceva la mână.

Pantazescu și… blestemul comorii

Condamnat la doar 6 ani de închisoare pentru că a colaborat cu poliția în timpul anchetei (gurile rele spun că datorită bunurilor furate în timpul unor jafuri anterioare), Pantazescu a fost închis mai întâi în penitenciarul din Bisericani. De unde a încercat (bineînțeles…) să evadeze: “Vestitul Pantazescu iar era să scape. Voind să evadeze din penitenciarul Bisericani, unde era închis pentru a'și face pedeapsa, a spart peretele din magazia spitalului, cu un singur cuțitaș mic. Spargerea s'a efectuat în noaptea de 16-17 August curent. A doua zi a fost suprins asupra faptului, găsindu-se făcută o spărtură de 1 metru lungime și un metru lățime, cu ieșirea în pod. S'au găsit la d-sul șuvițe de pânză preparate, cu care avea de gând să-și dea drumul din pod în câmp liber. “Corespondența provincială” din Piatra, care relatează faptul, arată că prinderea dibaciului fur al Cloșcei cu puii, se datorește în mare parte comandantului garnisoanei, care a știut să dejoace toate planurile banditului.” (“România Liberă” din 31 august 1878)

Pantazescu este mutat pentru continuarea ispășirii pedepsei la peniteniarul din Cozia. Aici este întâlnit în vara anului 1884 de reporterul “Don Lorenzio” al ziarului “România liberă”: “Între cei închiși aici, se află și renumitul Pantazescu, cel cu Cloșca de la muzeul d’antichități. Pantazescu lucrează toată ziua; lucrează și ceilalți, dar el ține de lucrări fine. La toți vizitatorii Pantazescu inspiră simpatii. Nimănui nu i se înfățișează ca un criminal. Figura lui, purtarea lui, și chiar fapta pentru care a fost condamnat, te face să vezi întrînsul un fantezist cleptoman, dar nu un criminal. E ceva poetic, fin, măiestru în firea acestui om. Eu l’aș grația.” (“România Liberă” din 10 august 1883)

Autoritățile chiar analizau în acea perioadă posibilitatea grațierii lui Pantazescu. Cu atât mai mult pare neveromilă tentativa lui Pantazescu de a evada din penitenciarul Cozia din vara anului 1884, încercare de evadare în timpul căreia a fost împușcat: “Nefericitul Pantazescu, împușcat când ar fi încercat să fugă din temniță, era tocmai să fie grațiat. Procurorul general, având în vedere buna lui purtare în penitenciar, blândeța și stăruința cu care lucra la strungărie, ceruse grațierea lui de cele 9 luni ce’i mai rămăsese din osândă. E într’adevăr de mirat, cum Pantazescu s’a hotărât să evadeze.” (“România Liberă” din 23 august 1884)

Alte legende încep să se țeasă în jurul “nefericitului Pantazescu”: “O versiune foarte acreditată a pretins că Pantazescu a fost asasinat; unii spun din ordin superior, alții pretind de către directorul închisoarei căruia Pantazescu îi încredințase secretul unor ascunzători unde s’ar fi aflat produsul numeroaselor lui furturi.” ( Constantin Bacalbașa - “Bucureștii de altă dată”).

Varianta oficială, mult discutată în acea perioadă, a fost aceea că Pantazescu ar fi încercat să evadeze pentru a-și întâlni iubita. Articolul “Omorul lui Pantazescu” publicat în numărul din 9 iulie 1885 al ziarului Voința Națională” consemnează:

Șeful telegrafului din Cozia avea în serviciu său o doică anume Paraschiva Ioan Vacii; această femeie de un esterior foarte plăcut, trecea adeseori pe dinaintea ferestrelor penitenciarului. Pe acolo o văzu Pantazescu și se înamoră de dânsa. Lucrul merse astfel până ce într’o zi Pantazescu băgă de seamă că și doicii i se bătea inima la vederea lui; fericirea lui Pantazescu era deplină acum dar, ca orice lucru pe pământ, nu putea ține mult. Din momentul când se știu iubit Pantazescu nu mai avu decât un singur scop: să se întâlnească cu doica. Vom vedea mai la vale prin ce împrejurare își ajunse acest scop.

În penitenciarul Cozia se afla un gardian anume Tudorache Ionescu; acesta din urmă nu putuse nici dânsul vedea pe Paraschiva fără a se simți mișcat de grațiile sale; relațiuni amoroase se stabilise între dânsul și doică, femeie foarte darnică după cum se vede; lucrurile puteau urma liniștit astfel când deodată Ionescu, gardianul, băgă de seamă că nu numai iubita lui avea aplicare pentru Pantazescu dar chiar i-l prefera lui; atunci o ură nebună îl îndemnă să piardă pe Pantazescu, rivalul său. Zilele treceau dulci pentru Pantazescu, amare pentru Ionescu.

Dornic să își întâlnescă iubita, Pantazescu a apelat tocmai la serviciile rivalului său neștiut. Acesta se pare că a găsit în rugămintea deținutului oportunitatea de a-l înlătura din calea iubirii sale:

Printre soldații atașați la penitenciar se afla un soldat anume, Gheorghe Crivăț care trăgea foarte bine. Pe acesta’l corupe Ionescu pentru suma de 50 lei. Ionescu și Crivăț se înțeleg ca escortând pe Pantazescu, care era să fie scos din temniță sub pretext de a scrie o scrisoare și apoi de a culege pietre de pe marginea Oltului, să simuleze o evadare și să tragă întrânsul; astfel se și petrecu lucrurile.”

Pantazescu a fost ucis în 19 august 1884 de soldatul Crivăț, pe un câmp aflat la câteva sute de metri de penitenciar. Cei doi au declarat în timpul anchetei că deținutul încercase să evadeze și că au fost nevoiți să-l împuște. Crima ar fi putut să nu fie descoperită dacă o servitoare, Spiridoana Angheluță, nu ar fi asistat în mod accidental la comiterea ei. Comandantul închisorii din Cozia, bănuit și el că ar fi participat la înscenarea evadării lui Pantazescu a scăpat de acuzațiile aduse. Curtea cu juri a pus asasinatul doar pe seama gardianului Tudorache Ionescu și a soldatului Gheorghe Crivăț care au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Povestea continuă

Povestea Tezaurului de la Pietroasa nu se încheie însă odata cu furtul din 1875. În primăvara anului 1884 – anul morții lui Pantazescu – sala din palatul Universității în care era expusă “Cloșca cu puii” a fost cuprinsă de flăcări. Pentru a fi salvate, piesele care compun tezaurul au fost aruncate pe geam – de la etaj – de pompieri.

În anul 1900, tezaurul este din nou cap de afiș al pavilionului României organizat în cadrul Expoziției Universale Jubiliare de la Paris. În cele 6 luni cât a fost expus au fost înregistrate zeci de incendii în acea aripă a palatului Luvru. Se spune că cele­brul arheolog şi academician francez Ed­mond Pottier, şef al Secţiei de Conservare a Muzeului Luvru ar fi spus după plecarea tezaurului: "Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!". (articolul “Un roman polițist: Cloșca cu puii de aur” – publicat de revista “Formula AS”)


În 1917 “Tezaurul de la Pietroasa” a fost trimis în Rusia, împreună cu tot tezaurul României. A fost recuperat parțial de statul român (10 piese din cele 12 rămase după nenumăratele peripeții prin care a trecut) în anul 1956. Începând din 1971 “Tezaurul de la Pietroasele” – așa cum mai este numit - este expus în cadrul expoziţiei “Tezaur Istoric” a Muzeului Naţional de Istorie a României. 
Citește mai mult... »

Circul cu… purici

O atracție aproape nelipsită din bâlciurile de odinioară organizate în orașele occidentale era… circul de purici. Cum se defășura un astfel de “spectacol select” am aflat citind articolul “Allo! Aici circul de purici!” publicat în revista „Realitatea Ilustrată” – numărul din 12 octombrie 1933Când intri în cortul strâmt, găsești totdeauna un număr mare de oameni, stând în jurul unei mese și privind atenți pe o farfurie de ipsos. Unii dintre ei țin în mână lupe măritoare, întrucât cu ochiul liber nu se poate urmări câteodată nimic din instalația originală. În timp ce domnul director începe savanta sa conferință și își conduce pensetele în cercuri, aproape magice, deasupra mesei, observi deodată că arena în miniatură învie. Pe această arenă turnată din ghips lucios și care strălucește sub lumina crudă a lămpilor electrice, vezi trăsurele de lux, care de curte, tunuri, pompe de incendiu, alte lucruri asemănătoare, care sosesc la început încet și apoi tot mai repede. Trăsurelele ușoare au doi purici înhămați la ele, tunurile și tancurile, șase purici. Cu o putere uimitoare și cu iuțeală mare, puricii minunat dresați, trag povara lor, cu ajutorul unor firișoare subțiri de aur, care le lasă liberă orice mișcare."
 
Specatori în jurul arenei circului
„Și la purici ca și la oameni, dintre toți cei cari se produc puțini sunt talente excepționale, majoritatea nu fac decât să tragă tunuri, căruțe, pompe de incendiu etc.”
  
Intrarea "artiștilor" în arenă

După numerele obișnuite cu trăsurele, tunuri și tancuri trase de purici, în scenă intrau adevăratele vedete: “ Printre purici există și soliști cari se produc în numere speciale. Iată bunăoarà într’una din fotografiile noastre pe Andrei, un exemplar excepțional al rassei sale, într'un număr foarte periculos de echilibristică pe sârmă. Reprezentația are mare succes.”
 
Andrei... echilibristul pe sârmă
Ștefan, unul dintre cei mai talentați purici din companie, mișcă cu multă plăcere un carusel.”
 
Caruselul lui... Ștefan
“Dar și când intră în scenă Adela, puricele femelă, care știe să jongleze cu o bucățică de plută, pe vârful unui ac, publicul nu-și precupețește aplauzele.”

 
Adela... echilibrista
Bănuiți cred că dresatul puricilor nu era deloc o treabă ușoară: “Numai cei mai talentați dintre dânșii pot fi utilizați și dresați. Când expertul în purici, după lungi încercări își alege indivizii potriviți, dintre numeroșii candidați, el înfășoară în jurul gâtului micilor animale o sârmă foarte subțire de aur, care-i ține totodată în mod permanent drepți. Încetul cu încetul se obișnuiesc apoi să îndeplinească ceea ce li se cere și pe cât se pare nici nu le vine vreodată gândul să evadeze. Adăpostul de noapte îl au totdeauna într’o cutiuță căptușită bine cu vată.
E foarte interesant că puricii nu numai că suportă foarte bine viața de prizonieri, dar trăiesc până la o vârstă mult mai înaintată decât în viața liberă, veșnic amenințată de pericole, a puricelui liber. Hrana lor constă din sânge proaspăt de om, pe care au voie să-l sugă de două ori pe zi, din brațele directorului de circ. În schimbul acestui sacrificiu mic directorul își câștigă  existența.”
  
Manejul puricilor

Spectacolele în care artiștii erau puricii au dispărut. Poate pentru că puricele uman este pe cale de-a dispărea din regnul insectelor… europene !?


Sursa: articolul “Allo! Aici circul de purici!” – semnat Keystone - publicat în revista Realitatea Ilustrată” – numărul din 12 octombrie 1933

Citește mai mult... »

Ultimul călău al Moldovei

Pădurile Moldovei erau bântuite în prima jumătate a secolului al XIX-lea de o sumedenie de cete de bandiți. Hotărât să scape țara de tâlhari, domnitorul Mihail Sturza (1834 – 1849) a ales câțiva oameni neînfricați pe care i-a numit căpitani de poteră și pe care i-a însărcinat „să privegheze cu strășnicie drumurile mari și umblate, ocrotind viața și avutul drumeților”. La scurt timp, potera a reușit să prindă și să întemnițeze pe membrii uneia dintre cele mai temute bande de tâlhari din acele vremuri - ceata lui Ion Chetrarul:

Căpitanul de bandă Ion Chetrariu, fiul gospodarului Iftimie al Saftei (notă: de loc din Vânătorii Neamțului), căzu în cele din urmă în mâinile poterașilor care-i urmăreau, căci astfel este sfârșitul oricărui rătăcit de acest fel. Odată cu el, fu prins și tălharul Gavril Ciobanu zis Buzatu, ajutorul său. Fuseră aduși la Iași și asvârliți “la gros". Iar ca să nu mai scape, li se puseră la picioare lanțuri de cari erau legate greutăți de câte 200 oca de fier. Trupurile le fuseră de asemenea legate cu lanțuri, iar lanțurile prinse de groase cârlige vârâte solid în ziduri. Închisoarea era un beci adânc neiluminat, închis cu o ușe ferecată și păzită de temniceri cu flinta la umăr și cu pistoale la braț.”

Călău
Ultimul călău al Moldovei
Tribunalul Criminalicesc al domnitorului Sturza a dat repede verdictul: tâlharii au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare. Dar abia după ce s-a dat verdictulse văzu că nu e chip ca tâlharii să fie spânzurați, fiindcă nu se găsea călău…”. S-a dat sfară în țară că se caută un călău, dar degeaba: “nimeni nu răspunse, fiindcă românul nu e bucuros să ucidă pe semenul său, cât de păcătos.” S-a recurs atunci la un obicei mai vechi, anume acela de a se făgădui “iertarea criminalului care va primi această groaznică însărcinare de a fi călău.” Ca urmare: “un logofăt de la Departamentul Dreptăței se pogorî în beciurile închisorii, făgădui celor închiși iertare, leafă bună și uniformă de va primi vreunul să fie călău.” Singurul dintre cei închiși care a primit însărcinarea a fost Gavril Ciobanu zis Buzatu, fostul tovarăș de tâlhării al căpitanului de bandă Ion Chetrariu.

Buzatu era crud și neîndurat. Schingiuia și ucidea din plăcere. (…)Gavril Buzatu se născuse rob. (…)Vorba bună pentru el fusese harapnicul vătafului, loviturile de picior primite din belșug. Curagios nu era de loc. Cât a tâlhărit, era mereu cu frica în sân, tresărind la fiecare pas, de teama poterei. Pe lângă că era tuciuriu din născare, natura îl dăruise și cu o sluțenie fără seamăn. În general Buzatu avea un aspect sălbatic și fioros. Nu-ți făcea plăcere să-l întâlnești chiar ziua și cu atât mai puțin noaptea.”

Primul om spânzurat de noul călău al Moldovei a fost chiar fostul  său camarad Ion Chetrariu. Se pare că Gavril Buzatu și-a îndeplinit sarcina fără nici o ezitare: “În ziua de 18 Aprilie 1839, Buzatu, în uniforma nouă, aștepta lângă spânzurătoarea ridicată, să spânzure cu mâna lui pe fostul său căpitan și tovarăș. Își suflecă mânecile și își scuipă în palme. Unse bine frânghia cu săpun ca să alunece, trecu lațul împrejurul gâtului lui Chetrariu și trase de capătul frânghiei. Fostul lui căpitan nu l-a mustrat, nu i-a adresat nici un cuvânt. Nu l-a învrednicit decât cu o privire plină de scârbă. Ce gânduri vor fi trecut prin mintea fostului căpitan de bandiți, care nu ucisese pe nimeni și acum era ucis de cel ce-i fusese tovarăș și supus?

Așa și-a început cariera ultimul călău al Moldovei. Gheorghe Buzatu, pe lângă execuțiile prin spânzurare mai executa și osândele prin bătaie: “avea un harapnic lung, grozav și dureros, cu care lovea fără milă dar cu sete, ca să vadă tâșnind sângele.” Cariera călăului avea să continue până în anul 1847 și avea să se încheie cu trei execuții care au impresionat populația Moldovei: Una din cele mai neuitate execuțiuni dar și cea din urmă făcută de călăul Gavril Buzatu a fost aceia a fraților Cuciuc. Frații Cuciuc se făcuseră vinovați de paricid. În tovărășia mamei lor vitrege, ridicaseră viața aceluia care le dăduseră lor viață. Unul din frații Cuciuc și anume cel mai mare fusese “amploiat de minister" iar cel mic ofițer. Tribunalul Criminalicesc îi condamnase la moarte. Vodă întărise sentința, voind să dea un exemplu care trebuia să înspăimânte pe cei cărora le-ar mai veni gând de ucidere, mai ales a părinților lor, cari au drept la sprijin și iubire din partea copiilor.”

Execuția fraților Cuciuc a avut loc la Iași, în 25 octombrie 1847, pe câmpia de lângă mănăstirea Frumoasa, desupra movilei Sarandei: A doua zi, la 25 Octombrie 1847, din zorii zilei, norodul începu a se urni spre locul unde avea să aibă loc execuția. Pâlcuri, pâlcuri de bărbați, copii și femei, cari își lăsaseră treburile zilnice, se grăbeau să ajungă mai curând spre a prinde locuri bune, vrând să nu le scape priveliștea rară a spânzurării ucigașilor. Boieri și cucoane în butci de Viena, cu feciorii la spate, spărgeau pâlcurile de norod, umplându-i de apă și de noroi.” Cortegiul care a însoțit de cei doi condamnați pe drumul către locul execuției a impresionat pe cei prezenți. “Popor mult se adunase în jurul Criminalului (pușcăriei), în dorința lor de a urmări alaiul și de a-și sătura curiositatea observând pe omorâtori. În cap se așezară doisprezece darabangii cari, în tot drumul, aveau să sune din tobe. După darabangii venea preotul îmbrăcat în hainele sacerdotale, cu crucea, cartea cu rugăciunile morților, o lumânare și cădelnița din care se ridica fumul tămâiei. Urmau apoi osândiții. Amândoi frații erau îmbrăcați în haine negre. În cap aveau șepci negre. Mâinile le erau libere, dar ostași cu arme mergeau lânga ei, escortându-i.“ Din cortegiu nu putea sa lipsească călăul Gheorghe Buzatu: “Călăul, la locul său în convoi, mergea grav și cu ochii încruntați. Arunca din când în când priviri ucigașe către norod. Poate ar fi dorit să-i aibă pe toți în mâinile sale.”

O să vă scutesc de descrierea amănunțită - consemnată de presa vremii - a execuției a care a urmat. Vă voi spune doar că “peste câteva zile Gavril Buzatu fu trimes la Dorohoi spre a spânzura și pe mama vitregă a fraților Cuciuc în tovărășia căreia omorâseră pe tatăl lor. Și tot cam așa a fost și la Dorohoi, dar cu mai puțin popor adunat. Cariera călăului Gavril Buzatu s'a încheiat cu aceste trei spânzurări.”

Casa călăului Gavril Ciobanu, astăzi...
“Aproape de sfârșitul domniei lui Mihai Voevod, pedeapsa cu moartea și bătaia publică au fost desființate. De slujba țiganului călău Gavril Buzatu nu mai era nevoie. I se făcu fostului tâlhar o mică pensie și-l internară la Monastirea Secu, unde își sfârși zilele cel din urmă călău din Moldova. Va fi avut Buzatu remușcări? Conștiința îl va fi mustrat? Spun mărturiile oamenilor din acea vreme că uneori Buzatu umbla prin păduri singur și urla ca fiarele, iar alteori când găsea băutură, bea în neștire până ce rămânea zile întregi în șant… Mâna lui Dumnezeu trebuie să-i fi arătat, încă  de aici din viață, ce groaznice fapte făcuse.

Povestea lui Gavril Ciobanu zis Buzatu nu se încheie însă aici. Ea este continuată de povestea fantomelor despre care se spune că ar bântui chiar și în zilele noastre casa din Iași (fosta reședință a prințului Moruzi), din zona Manta Roşie, care a fost adăpostul ultimului călău al Moldovei. Oamenii locului spun că aceasă casă este bântuită de strigoi – suflete ale celor spânzurați – care nu își pot găsi liniștea până când nu se răzbună. Mai spun că noaptea se aud în casă urlete urmate de hohote de râs și că în nopțile de iarnă se văd “lumini care fug prin conac”. Dar asta e deja o altă poveste…


Surse:

 articolul “Gavril Ciobanu Buzatu, călău pe vremea domnitorului Mihai Sturza” semnat de Gh. Vladimir și publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 22 august 1929;


Citește mai mult... »