Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările

Carol și Elena – Dragoste în exil

În articolul anterior -  ‹‹Carol și Elena – Idila››  - am citat primele dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:

‹‹ Oriunde, eu și Carol, am fost în decursul iernii 1926, fuga noastră era vestită totdeauna prin ziare. Se publicau poveștile cele mai fantastice și toate erau crezute. La Veneția – paradisul dragostei și al poeților – am găsit o clipă de odihnă. Adesea ne furișam noaptea târziu, când nu mai era nimeni care să ne spioneze, ca să facem o plimbare pe canalele mai dosnice ale Veneției, în gondolele conduse de oameni care habar nu aveau cine suntem. În legănarea bărcii nevinovate, sub razele reci ale lunei, pluteam fără scop și fără destinație, turburând arareori liniștea nopții cu câte o vorbă două, de abia șoptită, ambii cuprinși în suflet de pacea pe care o inspiram unul altuia și care este cea mai dulce formă a prieteniei omenești.


Prințul spunea: „Înțeleg că sunt țapul ispășitor. I-am dezamăgit: știu că mă vor numi laș și dezertor, mă vor deplânge ca pe unul care cutreieră fața pământului, ca pe un alungat, fără familie și fără țară!” La acestea îi șopteam: Poți să te înapoiezi; nu încerca să îndrepți singur lucrurile, se vor îndrepta de la sine. Oricând te poți reîntoarce, dacă socoți că e bine. Nu te necăji.” El niciodată nu răspundea la aceasta și o simțiam bine că el se necăjește, fără să spună vreo vorbă. „Dânsa suferă”, spunea el, și eu știam că se gândește la mama sa, Regina Maria. Știam și eu că dânsa suferă și că Prințul meu nu poate face nimic spre a-i alina întristarea. De aceea, cea mai mare parte din timp tăceam și prin tăcere îl făceam să înțeleagă că îi împărtășeam grijile. Nimeni nu se poate încrede în intrigile meschine care înconjură tronul. Lumea dinafară nici nu bănuiește cât de multiple sunt aceste conspirațiuni.





DORINŢA DE A RĂMÂNEA ASCUNŞI

De la Veneţia, care a însemnat pentru noi amândoi pace și romantism, Carol şi cu mine am plecat la Nizza, Monte Carlo și Cannes. Ne-am amestecat în lumea de petrecere a Cazinoului şi am încercat să ne pierdem pe noi şi toate grijile noastre pe mesele de joc, pe plajele și prin cafenelele de lux. Dar totdeauna ochii iscoditorii ne urmăreau şi limbile viclene cleveteau. Eram însetaţi de dorinţa arzătoare de a ne izola, ca să fim numai noi amândoi, doi inşi care se iubeau într’adevăr, şi care voiau să se ascundă de ura şi învălmășagul lumii. Un prieten ne-a considerat odată că am fi în „luna de miere”. Am zâmbit cu amărăciune, gândindu-mă la această caracterizare a timpului pe care îl petreceam în atâtea griji. Totuşi noi aveam iubirea. Nimeni nu ne-o putea răpi.
Să încercăm la Biarritz”, a sugerat odată Prinţul.
Ideea a fost bună, pentru că pe coasta Bască am putut să ne pierdem în lumea de spanioli, francezi, italieni, greci şi argentinieni. Am locuit la Hotel Palace şi petreceam ceasuri întregi pe ţărmul mării. Amândorura ne place baia de mare şi aici am căpătat cei doi câini, ai noştrii, perechea minunată de Schnauzer-Pincers, pe care îi avem cu noi la Neuilly. De fapt, avem o familie numeroasă de câinii care mă iubesc şi mă privesc fără mustrare în ochii lor. Câinii au însuşirea să te înţeleagă cu inima, şi nu judecă după legile şi calapoadele omeneşti. Sunt o adâncă mângâiere pentru mine.
Cea mai multă vreme am stat la Biarritz. Când a sosit primăvara şi a început să fie prea cald şi cei mai mulţi oameni plecau în ţinuturile de la nord, am fost cuprinşi de dorinţa să ne întoarcem la Paris. „Să mergem şi să ne adăpostim într’o casă liniştită, departe de mulţime, şi să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor...”. Această idee a venit de la Prinţul meu, dar n’aş putea fi sigură că nu am exprimat şi eu aceeaşi dorinţă. „Da...” şi de fapt nu ştiu care dintre noi a dat acest răspuns. Astfel „luna noastră de miere” a luat sfârşit.
 
Pe plaja din Biarritz
Am venit la Paris şi am găsit această casă. A fost nevoie de mult curaj spre a ne afişa în faţa lumii, ca o pereche de îndrăgostiţi - un soi de sinceritate eroică, căci ne dădeam seama că vom fi priviţi ca nişte oameni care păcătuiesc împotriva precedentelor sociale. Între timp s’a stârnit o adevărată furtună pentru noi, şi avalanşe de mustrări veneau furioase împotriva noastră, din România. Carol - niciodată nu voi putea insista destul - nu are acea însuşire aleasă care se numeşte tact. Dânsului îi repugnă să se ascundă îndărătul unei măşti de cuvinte ticluite şi de maniere dibace. Pentru dânsul aceste subterfugii înseamnă ne-onestitate. Toată viaţa lui a suferit de această lipsă de „savoir faire”.

Intrigi și bârfe...
Astfel, în urma nesfârşitelor dojeniri, Carol s’a oţelit şi sub impulsul mâniei a renunţat la drepturile sale la tron. După cum am mai spus, Primul Ministru Brătianu, care caută să stăpânească România, nu are nevoie de un om cu voinţă ca Prinţul Carol. Partidul său voieşte să-l scoată din linia de succesori ai tronului. Pentru aşi atinge acest scop, dânşii trebuie să rupă orice legătură între Carol şi familia sa. Dânşii i-au otrăvit mintea, înfăţișând „afacerile de iubire ale lui Carol” şi chipul în care el îşi „înjoseşte ţara”. I s’a dat ordinul să se înapoieze imediat la Bucureşti şi să semneze abdicarea sa. Dânsul a refuzat aceasta. Emisarii guvernului au promis că, dacă el va semna abdicarea, dânşii se obligă să ţină secret acest act mai multe luni, în timpul cărora el va avea timp să se răsgândească. Carol a semnat. Promisiunile au fost călcate în picioare. Imediat s’a anunţat în public actul, în vreme ce trimişii au căutat să interpreteze greşit, atât sentimentele lui Carol către familia sa, cât şi pe ale familiei sale către Carol.


„AM FOST LĂSAŢI ÎN PACE“

Din clipa semnării am fost lăsaţi într’o pace relativă. Aveau acum în mână ceea ce doreau - renunţarea sa la tron. Ceea ce mai rămânea de făcut pentru complotiștii din intuneric era să continue să prezinte, într’o lumină proastă, purtarea lui Carol, să-l arate ca nepăsător şi ingrat faţă de interesele României, precum şi viața sa „desfrânată” cu mine la Neuilly. Dintre pereţii muţi ai vilei noastre încerc să trimit lumii acest mesagiu de simplu adevăr.

Vila din Neuilly
Mulţimea trece prin faţa casei noastre şi priveşte îndelungat la dânsa, închipuindu-şi scenele care se petrec înlăuntru, perechea veselă care se desfătează în dragostea nepermisă, într’o atmosferă sensuală - o femeie îndrăzneață, rea, care a înlănţuit şi ţine în ghiarele ei ascuţite un Prinţ de neam regesc, exilat din ţara sa, o victimă a dragostei!
Cât de deosebite sunt faptele!
În casa noastră se găseşte puţină veselie, afară doar când suntem în disperare şi încercăm să râdem şi să glumim, spre a nu ne cufunda prea mult în marea întristării. Actualmente trăim la fel cu cu mii de tineri căsătoriţi, înconjuraţii de respect, fiindcă au fost fost binecuvântaţi de biserică şi au aprobarea societăţii.
Menagiul nostru este simplu. Avem trei servitori: camerierul care totodată conduce şi automobilul lui Carol, când nu şi-l conduce singur, o cameristă şi o bucătăreasă, toţi trei români. Am avut un bucătar francez, dar ne place bucătăria românească - ostropel de pui, plăcintă cu carne şi altele asemenea - şi n’am putut învăţa vre’un bucătar francez să ni le facă, poate pentru că parizienii socot că arta lor culinară e cea dintâi în lume. Noi însă ţinem la bucătăria noastră din ţară.


CAROL ŞTERGÂND TACÂMURI

Când am închiriat vila, nu ne-am putut găsi servitori. Timp de şase săptămâni nici nu am avut vre'un slujitor şi Prinţul, împreună cu mine, făceam toate treburile casei. Eu nu sunt o gospodină rea - mama mea sa îngrijit de aceasta - şi cu plăcere am văzut de curăţenie, am şters praful, am pregătit mâncarea și am spălat vasele. Prinţul mă ajuta cu voie bună, făcându-şi toată partea lui de lucru, în facerea paturilor, măturatul odăilor, ştergerea tacâmurilor şi a farfuriilor şi deschizând uşa dacă suna cineva. Dacă, cu umerii săi largi, lovea vre’un vas, sau cu degetele neobişnuite, strica vre’o farfurie, râdeam amândoi şi eram mândră de dânsul, cum ar fi fost oricare femeie când îşi vede bărbatul că-i sare într’ajutor. Comandam tot ce ne trebuia la telefon, dar uneori mergeam singură să târguiesc carnea, fructele şi legumele, după cum ar fi făcut oricare soţie de funcţionar. Îmi  plăcea aceasta. Şi dacă n’aş fi urmărită cu atâta insistenţă aş face-o şi acuma.
Ce lucru minunat este să iubeşti şi să descoperi aceasta în viaţa intimă! Nu am gusturi extravagante; Carol nici el. Îi place autoturismul şi sborul, dar în afară de aceste două sporturi costisitoare, socot că dânsul ar putea trăi fericit, cu 12 mii de dolari pe an, în America.


PRINŢUL PLĂTEŞTE 265 DOLARI CHIRIE PE LUNĂ

Întrucât mă priveşte pe mine, şi desigur mă vor crede toate femeile, declar că mai bucuros aş fi femeia iubită a unui om sărac, într’o casă mică și a noastră, cu perdele albe curate, cu o mică grădină în jurul ei, în tovărăşia copilaşilor şi a căţeilor, care să se joace iarna în preajma focului, decât să fiu o regină nefericită - şi numai Dumnezeu ştie că toate reginele sunt nefericite.
Voi încerca acum să zugrăvesc, în cuvinte, casa noastră „plină de păcate” şi o zi oarecare din viaţa noastră „destrăbălată”. Prinţul Carol plăteşte chirie 80 mii de franci pe an pentru vila sa din Neuilly. Cred că aceasta reprezintă cam 265 dolari pe o lună, în banii voştrii, americani. Este o casă simplă şi era parțial mobilată când am ocupat-o. Am mai adus şi noi câteva lucruri personale - cărţi, tablouri, tapiţerii, bibelouri, lucruri salvate din prăbuşirea casei mele de mai înainte, inclusiv un piano mare. Am brodat un şal cu motive româneşti, pe care l’am întins peste piano şi pe care aşez fotografiile pe care le preferă Carol: copilaşul său Mihai, Regina Maria, fratele său Nicolae, surorile sale şi tatăl său mort, Regele Ferdinand. Mai am atârnate nişte colivii de păsări în faţa ferestrelor odăii de culcare, de unde o pereche de canari ne înveselesc cu cântecul lor, şi o draperie simplă încreţită.


Vila noastră se găseşte pe Bulevardul Binneau, în fundul curţii, şi un zid de piatră desparte grădina din faţa vilei de trotuar, având o poartă de fier care se deschide pe un drum pietruit, care conduce la verandă. Avem un salon, o bibliotecă, o sufragerie, toate la parter, cu bucătărie, cămară şi toate celelalte dependinţe în partea dinapoi, pe unde se poate ieşi în grădină şi la garaj. La etaj avem 6 camere - apartamentul nu se deosebeşte cu nimic de camerele hotelelor obişnuite în care locuiesc călătorii comuni, cu familiile lor. Carol primeşte lunar, din România, bani, venituri ale imobilelor, castelelor şi moşiilor sale, moştenite de la tatăl şi unchiul său.
Rareori ne sculăm dis de dimineaţă, fiind obişnuiţi să ne culcăm târziu, dejunul îl luăm în camera mea  - cafea cu brioşe (un fel de cozonac) şi fursecuri. Aceasta, de obicei, cam pe la amiază. Ne îmbrăcăm apoi spre a primi pe vizitatori. Câteodată, de dimineaţă, ieşim şi mergem călare la „Bois de Boulogne”. Vara trecută am jucat din când în când tennis, anul acesta ne lipseşte însă energia necesară. La început, eram vizitaţi de puţini oameni. Acum vizitatorii s’au înmulţit, în mare parte aviatori români, printre care Carol are mulţi prieteni. Ne place să avem oaspeţi, dar noi nu ne ducem la nimeni. Prinţului îi place să facă lungi călătorii cu automobilul şi să călătorească.


„EU NU MĂ PLÂNG"

În timpul după amiezii ies uneori la plimbare cu câinii şi mă joc în fiecare zi cu dânşii în grădină, căci sunt atât de drăguţi. Adesea avem la masă oaspeţi aleşi, din numărul restrâns de amici care ne iubesc şi care nu vin ca să ne spioneze şi să ne critice. Printre aceştia este un scriitor francez, un deputat din Franţa şi o artistă româncă: Elvira Popescu - care actualmente uimeşte Parisul. Nu ne obosim jucând cărţi, îndeosebi bridge. Partidele noastre se termină noaptea târziu. După aceea mâncăm, cu puţin vin, dar cu multă voie bună. Nu discutăm chestiuni grave şi nici afaceri politice, despre care Carol se opreşte să vorbească de când aceasta l’a înstrăinat de familia sa Regală.
 
"Perechea minunată de Schnauzer-Pincers,
pe care îi avem cu noi la Neuilly"
Acei care îl numesc pe Carol încăpăţânat, rigid şi sfidător, ar trebui să-l vadă serile acasă, fericit, între prietenii săi, simplu, binevoitor, iubitor şi făcând tot ce poate spre a nu intrista pe prietenii săi cu grijile sale. Ceea ce îi lipseşte lui Carol este o mamă iubită, care să-l inţeleagă. Şi uneori sunt în situaţia ca să-l tratez, ca şi când ar fi un copil, iar eu mama sa. Încerc să-i îndrept gândurile şi conversaţia și,  în oarecare măsură, mă ascultă. Aceasta a dat naştere poveştilor despre influenţa
mea” şi „acapararea mea vicioasă“ asupra sa. Este natural ca mulţimea să fie pornită împotriva unei femei care s’a devotat din iubire, încercând să mângaie pe un om, în nenorocire.
Nu mă plâng. Eram de la început pregătită la sacrificiu şi la suportarea oprobiului public pentru Carol. Sunt gata să înfrunt orice adversitate ce mi s’ar pregăti. Între acestea pentru mine e o fericire să fiu cu Carol, care este un om al culturii şi un gentleman adevărat. Ce se numeşte un gentleman? Un om de creştere aleasă, cu consideraţie, îndrăzneală şi fidelitate în principiile sale. Aceasta e ideea mea despre un gentleman şi aceasta este Prinţul Carol.




Îi plac cărţile ştiinţifice. Îmi amintesc de o seară, care a urmat unei zile de grele încercări, în care toate se păreau că au mers pe dos. Dânsul şedea în odaia din etaj, tăcut, descurajat, cu totul abătut, ţinându-şi capul în mâini, în semiobscuritatea lămpii de masă. Servitorul a adus un pachet, care pentru mine nu prezenta nici un interes şi l-am lăsat nedesfăcut. Ochiul obosit al lui Carol a căznit asupră-i şi, desfăcând pachetul, s’a înviorat ca electrificat. M’am apropiat să văd ce-l poate interesa atât de mult. Şi ce era? Nimic alta decât două volume, scrise de un aviator francez, asupra mecanicei, pilotajului şi construcţiei aeroplanelor. Carol a stat până la trei dimineaţa, absorbit de ele, nepăsător la tot ce-l înconjura, inclusiv la mine.
Citeşte mult şi englezeşte, gazete şi reviste. Adesea îl invidiez văzând cât de bine stăpâneşte o limbă de care eu am atât de puţină cunoştinţă. Îmi place literatura românească, istoria ţării mele şi folklorul; citesc uneori şi nuvele franţuzeşti. Îmi place, în mod deosebit, Maurice Dekobra. Acasă, în mod obişnuit, vorbim cu Carol franţuzeşte, limbă care poate fi socotită drept grai de societate în România. Toţi românii cu educaţie vorbesc franceza, germana şi uneori engleza. Engleza pe care o vorbeşte Carol e foarte frumoasă. Câteodată stă cu mine de mă învaţă englezeşte.
Viaţa noastră e atât de liniştită! Hotărât că nu suntem fluturi sociali, eu nu mai mult decât Carol.››

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.


Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)


18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:
- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.
El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.
- Ne ducem la fund, mi-a spus el.
Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.


Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:
- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.
Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmăgrat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.
Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.
Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.
Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.
Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.
Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.
Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.
Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:
- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps
August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.
Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.
Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.
Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.
După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.
Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.
Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:
- Rumanski! Ruznanski!
Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (I)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.



Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

“Ați auzit de aventura celor patru copii plecați din Constanța cu o barcă de pescari ca să ajungă… în America? Tocmai în America. Nu și-au luat cu ei nici apă, nici alimente, nici hartă sau compas și n'au vrut să se gândească nici la necesitatea acelui mic talisman în care cred toți marinarii moderni: busola. Singurul lor instrument modern de navigație a fost un ceasornic deșteptător, cu clopoțel deasupra. Atât. Au navigat 21 de zile. Au trecut prin furtuni, au răbdat de foame și de sete, au suferit de răul de mare, dar într’a douăzecișiuna zi au ajuns. Din întâmplare poate, numai din cauză că ceasornicul deșteptător nu era cel mai bine ales instrument de precizie, sau poate chiar din nepriceperea căpitanului expediția s'a terminat la Varna. Asta nu însemnează nimic și vina nu e numaidecât a celor patru marinari. Ei s'au dovedit curajoși, destoinici și rezistenți. Unul singur a plâns pe drum și acela numai odată când s'a ivit un vapor în zare.
Nu, vina nu-i a lor. Mai degrabă e vinovată Bulgaria care le-a pus Varna în drum. Fără Varna ei ajungeau cu siguranță în America. Drumul lor era de-a lungul coastei. Mergând așa pe lângă coastă ajungeau cu siguranță, dacă nu în America, cel puțin în Indii, și-ar fi făcut un voiaj foarte frumos. Istoria marinărească e plină de exemple care întăresc presupunerea. Dar asta e altă chestie.

Am fost alaltăieri la Constanța și am stat de vorbă cu cei patru eroi. Cel mai mare, Nicu Ionescu, capul expediției, are 17 ani. E absolvent a patru clase de liceu și un pasionat cititor al lui Jules Verne. A auzit de Alain Gerbault și de voiajurile lui, a citit literatura marinărească alui Jean Bart și a ascultat nenumărate povestiri despre mări și oceane de la marinarii Constanței și de la pescarii lipoveni. În aventura de pomină, Nicu și-a notat chiar, așa cum fac toți marinarii din cărți, întâmplările mai de seamă. Cum nu putea scrie în caietul pe care-l luase înadins, pentru că i-l udase marea, el și-a crestat cu briceagul notele în văpseaua de pe puntea de la babord. Mi-a arătat aceste note sgâriate, cu un legitim orgoliu:

- Aici am scris toată întâmplarea noastră. Voiam să se știe ce s'a întâmplat cu noi, în cazul când am fi naufragiat, căci barca ar fi fost desigur găsită de pescari.
- N'ai vrea să mai scrii o dată toată întâmplarea. S'o povestești zi cu zi, după notele însemnate pe barcă.
- Pentru ce s'o mai scriu acum?
- S'o publicăm.
- Și la ce folosește?
- Mai știi?! Poate că o citește cineva care are mijloacele să te îmbarce pe un vapor. Nu vrei să te faci marinar?
Copilul se uită în ochii mei cu ochii strălucitori de speranță.
- Altfel cum vrei să știe lumea că ești curajos, că ești gata să pleci, cum ai mai plecat, pe mare? Scrie, și poate că citește chiar ministrul armatei și vă va băga pe toți patru în vre'o școală de marină.
- Și ce să scriu?
- Tot ce vi s'a întâmplat, așa cum ai scris aici, pe barcă. Ce vi s'a întâmplat în ziua întâi, în ziua doua și așa mai departe până la sfârșit.
- Un fel de caiet de bord?
- Așa, chiar un caiet de bord.
- Dacă îl scrii în două zile, până duminică seara, mi-l aduci la hotel și-ți făgăduiesc să-l public. Scrie tot ce îți aduci aminte.

A doua seară mi-a adus un caiețel de “dictando”, cu zece file, scris curat și citeț. Zece file în care stă scrisă cum nu se poate mai frumos, o aventură marinărească, din care orice romancier ar fi construit o carte de 300 de pagini tipărite dacă le-ar fi scris în birou, cu carafa de apă și ibrikul de cafea dinainte. Așa, totul se rezumă la zece file de caiet de dictando. Mici modificări de gramatică și pe ici pe colo, de stil, cu grijă însă să nu luăm nimic din savoarea ei specială, și socotim povestirea cu totul demnă de lumina tiparului.

Iat-o:

 Am furat barca lui frati-meu, ca să plecăm în America, eu împreună cu Jean Stere, Ștefan lonescu și Petrică Răiciulescu. Dacă ajungeam în America, scriam acasă ca să nu fie supărați fiindcă le trimetem bani cât face barca.
Pe Petrică îl întrețineam noi trei și-l băgam în școală. Aș fi vrut să nu-l luăm cu noi. Până în seara când am plecat nici nu știam dacă o să-l luăm. El a venit la mine și mi-a spus că o să arunce apa afară din barcă cu ghiordelul (notă: găleată făcută din lemn sau din pânză impermeabilă, folosită la bordul unei nave), când o să fie furtună, și când o să fim pe coastă după debarcare, el o să stea lângă ea, s'o păzească. I-am spus că e prea mic și dacă i se întâmplă ceva, tată-său mă va face pe mine responsabil. Am încercat să-l înșelăm. I-am spus că nu plecăm decât sâmbătă și să vină atunci, să stăm de vorbă. S'a dus acasă. Noi plecam în seara aceea. Cu un ceas înainte de îmbarcare am trimis pe Jean după el. Mi-era milă să-l las. M'am gândit la durerea lui când o să audă că am plecat singuri. A adus provizii: o pâine și un pepene.
Ștefan a mai adus o pâine, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă și un ceas deșteptător. L-a furat de la soră-sa. Eu am încărcat în barcă un rând de haine noi, două cămăși, doi saci goi și o litră de unt. Busolă n'am găsit. Pe cea mai proastă îmi cerea 100 de lei. Proviziile ne ajungeau două zile, cu economie. A doua zi seara trebuia să fim la coastă ca să ne aprovizionăm din nou. Dacă nu puteam fura nimic de prin grădini, cumpăram. Toți patru aveam la noi 450 lei. La ora 6 seara eram în barcă.
 
La ora 6 seara eram în barcă...

18 Iulie: Marea liniștită. Vânt de la uscat. După o jumătate de ceas nu mai zărim decât farul din port. Jean Stere ne sfătuiește să vâslim în direcția coastei. Mi se pare că-i e cam frică. El zice însă că se teme să nu pierdem orientarea.
Se înoptează bine. Farul se vede tot mai mic. La ora 10, vântul se întețește. Tangăne așa de mult, că lui Jean îi vine rău. Se culcă încolăcit. Zice că i-e somn. Ștefan și Petrică trag mereu la ghiordele. Las un minut ramele ca să-l acopăr pe Jean cu sacii. Îi ridic capul ca să-i pun pălăria dedesupt. Nu mai poate să se țină, varsă și-i moale ca pâinea muiată.
- Ai rău de mare, Jeane?
- Mor. Lasă-mă să mor.
Marea aduce hula și ne-o varsă în barcă, din toate părțile. Până la miezul nopții vâslesc într'una. Dacă nu trage nimeni la lopeți fiecare val se frânge în barcă. Mi-e teamă că vine furtună mare și nu las nici pe Petrică nici pe Stere să se culce. Trebuie să tragă amândoi la ghiordele ca să nu se umple barca.
Cerul e tot acoperit. Lui Petrică i se pare că urlă o geamandură.
Urlă marea.
Farul nu se mai vede de mult.
Vâslesc numai ca să nu las valurile să intre în barcă. Direcția am pierdut-o de mult. Fulgeră în toate părțile cerului. Mi-e frică de uragan. Suntem uzi la piele și nu știm dacă a început să plouă.
Jean nu se mai mișcă.
Din când în când simt ceva cald împroscându-mi picioarele. Nenorocitul s'a răsucit și a venit cu capul sub bancă. Varsă pe picioarele mele. Ăsta n'o să ajungă niciodată marinar. Piciul de Petrică e mai tare decât el, gogeamite golanul. (Jean Stere are 15 ani iar Petrică 10 N. R.).”



Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată
Citește mai mult... »

Un articol de sezon cu parfum de bulion

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, târgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important. E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosescă conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie (dovadă vechile reclame cu care asezonez articolul), dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa? Nenea Gheorghe al Ioanei și Nea Tache, bărbatul lui Tanti Marghioala aveau și ei un rol important în această poveste: făceau focul sub ceaunul de aramă pus pe pirostrii și țineau de urât harnicelor lor soții în timpul acestei importante activități. Până fierbea bunătatea de bulion citeau gazetele, pentru că nu-i așa, trebuia să se ocupe cineva și de treburile țării:

Nașul Emil

“De la o vreme’ncoace, consiliul comunal defășoară o activitate intensă... pentru a schimba numele străzilor Capitalei. Mai au avut bucureștenii un primar care avea obiceiul botezurilor: pe răposatul Pache Protopopescu. Acesta boteza pruncii cetățenilor de prin mahalale, asigurânduși votul tatălui finului la alegeri. (...)Dar d-lui Emil Petrescu probabil îi sunt străine asemenea preocupări egoiste. Probabil d’sa, botezând Gabrovenii strada Franclin Buillon, nu s’a gândit la ambiția de a deveni încetul cu încetul nașul Bucureștilor – ca Pache – ci a făcut acest gest numai în calitate de bun părinte al Capitalei. El a vrut să reamintească gospodinelor bucureștence că acum este timpul când trebuie să se îngrijească de... Bulion! (“Contele de Tekirghiol” – “Furnica” din 26 septembrie 1919).

Cuburi de bulion Maggi in... 1915

Bulionul și… monarhia

“Boala Principelui României: Știri foarte îngrijorătoare au circulat astă noapte despre o pretinsă evoluție înspre rău a boalei A. S. R. Principelui (notă: Principele Ferdinand – viitorul Rege al României), știri cari din fericire nu s'au confirmat. Iată în adevăr fazele prin care a trecut Principele României până astă noapte la orele 12. După plecarea MM. LL. Regele și Regina, la orele 7 seara, A. S. R. a luat o ceașcă de bulion și un păhărel de șampanie și după câteva minute a adormit. Pe la orele 9 seara somnul devenind cam agitat și temperatura ridicându-se la 39.3 grade, medicii au făcut A. S. R. o baie rece de 8 grade, care a produs un bun efect asupra Augustului pacient. Pe urmă A. S. R. a primit hrana-i obicinuită, i s'a făcut și o injecție cu serum artificial.” (“Epoca” – 17 mai 1897).

Bulionul în… Parlament

În analele parlamentare române este fără pildă barbaria săvârșită ieri la Cameră de către turma de mizerabili ai guvernului. Dl. G. A. Scorțescu a fost osândit să vorbească opt ore și jumătate fără întrerupere. Când d-sa a cerut să se suspende ședința, cireada brută, înfruptată și îmbătată în bufetul Camerei, a răcnit într'una:
- Nu se poate!
Sub scutul parlamentarismului terfelit se urmărea săvârșirea unei crime. Din fericire dl. deputat dr. Sculy a intervenit tocmai din vreme ca să spună președintelui:
- Dacă nu se suspenda ședința, Scorțescu va cădea jos ca și mort și tot sângele îi va izbucni pe nas. Atunci președintele, îngrozit de consecințele pe care le-ar avea mișelia biroului, a suspendat ședința numai pentru patru minute.
Dl. Scorțescu a cerut la orele 2 suspendarea ședinței pentru o jumătate de oră, ca să se întremeze puțin, să mănânce ceva. Turma de imbecili a început din nou să răcnească, și dl. Scorțescu a fost silit să soarbă din când în când, în cursul discursului, o ceașcă de bulion, ca sa poată resista duhoarei ce respirau bețivanii de Nae Stătescu, Delimarcu, Mărgăritescu, etc.” (“Epoca” – 22 martie 1898)
 
Cutiile cu bulion, limba cu sos tomat
 și pătlăgelele roșii umplute
în reclama pentru Conservele Grivița

Bulionul și… evaziunea fiscală

“Doamna Florica Bejan din str. Sf. Ionică 7, etaj 4, apartament 24, a fost prinsă de un inspector de control al Municipiului că a vândut 11 putini de brânză și cinci de bulion fără a elibera facturi. Anchetată, domnia sa a declarat că marfa i-a fost trimisă de dl. Gh. Niculescu, proprietarul moșiei Cornești din județul Iași. Au fost dresate actele de trimitere în judecată contra ambilor.” (“Gazeta Municipală” – 4 iulie 1943)


Într'un cazan cu bulion…

“Copilul Samuil Lazăr, din str. Cantemir No. 28, jucându-se ieri după amiază prin curtea caselor, pe când părinții săi fierbeau un cazan mare cu bulion, a alunecat și a căzut în cazanul care fierbea în clocote. Opărit peste tot corpul, într'o stare îngrijorătoare, baiatul a fost transportat de urgență în căutarea spitalului Caritas.” (“Epoca” – 13 august 1898)




Progresul, metalurgia și... bulionul!

“O preocupare deosebitä pentru crearea și dezvoltarea gospodäriilor agricole anexe a dovedit si conducerea uzinei “Progresul "- Brăila. Gospodăria agricolă anexă de pe lângä această întreprindere cuprinde câteva sute de hectare de teren cultivabil, precum și o crescătorie de porci și păsări. În afară de faptul că a asigurat nevoile de legume și zarzavaturi ale cantinei, gospodăria anexă a acestei uzine a livrat, anul trecut, altor întreprinderi metalurgice însemnate cantități de bulion și chiar unele legume. Ce însemnătate deosebită au gospodăriile agricole anexe pentru aprovizionarea cantinelor, reiese de asemenea din faptul că, anul trecut, gospodăria anexă a fabricii de confectii “Gh. Gheorghiu-Dej" din București a asigurat 90% din legumele și zarzavaturile necesare cantinei, dând, printre altele, 3600 kg. pastă de bulion, 28 tone ceapă, 18 tone praz, 31 tone varză, 3800 kg. morcovi și altele.” (“Scânteia” – 6 august 1953)

Nu pot să închei fără să îmi arunc privirile prin carnețelul cu rețete al străbunicii:
Bulion tomate - 0,60 lei 1/2 kilo.
0.90 lei - 1 kilo.
("Epoca" din 6/18 octombrie 1888)

Prepararea bulionului

Când gospodarul întreprinde singur cultura de roşii, le culege pentru a le preface în bulion atunci când sunt bine coapte; în cazul că este nevoit a le cumpăra de pe piaţă se ia bine seama a nu fi din acelea culese crude şi coapte la soare, ştiut fiind că acestea sunt mai întotdeauna acre şi din ele nu se obţine decât un bulion prea acru şi lesne supus stricăciunei. Aprovizionaţi de roşiile cele mai bune să iau şi se spală bine în apă rece de tot pământul ce s'ar afla pe ele, curăţindu-se totodată şi codiţele ce ar mai fi rămas din timpul culesului. E de dorit ca cele ce se spală să se pună pe o leasă de nuele (leațuri) spre a se scurge mai uşor ele de apă. După aceasta se ia una câte una de se rupe cu mâna sau se taie cu cuţitul în bucăţi punându-se în un cazan bine spoit şi pregătit anume pentru fiertul bulionului. Cazanul plin cu pătlăgele astfel sfărmate se aşează pe maşina de fiert sau pe pirostrii, dându-se foc treptat până când începe a fierbe, având grijă a se mesteca din când în când cu un melesteu de lemn spre a nu se arde pe fund. După un timp oarecare când se crede că prin fierbere o parte din apă s'a evaporat şi pătlăgelele s'au muiat bine, se ia cazanul de pe foc şi să deşartă în un ciubăr (butoi) de lemn, după care apoi iarăşi să umple cu pătlăgele sdrobite spre a continua fiertul; iar fiertura ce am de­ şertat-o în ciubăr (butoi) o trecem treptat prin sită alegând seminţele şi toate resturile de codiţe ce au mai fost rămase; iar lichidul astfel dobândit se pune la sticle (borcane) pe care le astupăm ermetic cu hârtie pergament, aşezându-le apoi în un cazan pe fundul căruia vom aşeza un strat de paie, aşezându-le vom pune paie şi printre sticle (borcane). După aceasta umplem golul ce ar mai fi în cazan cu apă rece şi îl punem la fiert pe o maşină sau pirostrii, unde treptat facem foc până când observăm că din lichidul aşezat în sticle (borcane) să ridică un fel de beşicuţă în sus. Operaţiunea fiind gata se ia cazanul de pe foc cu sticle cu tot şi se lasă a se răci, după care se scot sticlele, se şterg bine şi se pun la pă­strare în o magazie nu prea călduroasă, ci cu o temperatură intre 0—5 grade. Nu se va pierde din vedere ca sticlele (borcanele) cât timp se ţin la fiert să fie încontinuu acoperite cu o cârpă udă spre a nu se usca prea tare hârtia de pergament şi să plesnească.” (“Cultura Poporului” -7 februarie 1926)


Tomate à l'Italienne.

“Luăm capacul la 6 pătlăgele frumoase, tari și de mărime mijlocie; le golim fără să le spargem, le umplem cu orez fiert în bulion și amestecăm cu piureul ce am făcut din carnea tomatelor. Le punem pe o farfurie ce merge la cuptor și le lăsăm să se coacă încet. Când sunt gata acoperim pe fiecare cu sos tomat dar sobru și presărăm pe fiecare puțin pătrunjel tocat.” (“Ilustrațiunea Română“ – 25 iulie 1929)


Rasol de găină cu sos de bulion

Măsuri: jumătate de pahar de bulion (pătlăgele fierte), jumătate ceapă, 1 lingură făină, 2 linguri grăsime, 2 linguri zahăr.

Prepararea: Punem grăsimea să se încingă, apoi adăugăm făina și o lăsăm să se prăjească puțin. Când are o culoare gălbuie, punem ceapa tăiată mărunt, iar când ceapa s’a prăjit, stingem cu bulion și puțină zeamă de supă sau apă caldă, ca să căpătăm un sos pe care îl lăsăm să fiarbă foarte bine. La urmă adăugăm zahăr după gust și servim cu găină fiartă și tăiată bucăți, rămasă de la supă.(“Transilvania” – mai-iunie 1936)

Citește mai mult... »

Interbelic news

Regele tuturor românilor în provincia de peste Prut

Hotin“Zilele trecute, Maiestatea Sa şi-a îngăduit timpul de a vizita una din cele mai frumoase dar şi mai sărace din provinciile noastre, Basarabia. Regele nostru s-a dovedit astfel un monarch care nu înţelege să-şi guverneze poporul de la reşedinţa Sa, aşa cum se întâmpla cu monarhii secolelor trecute. Și pretutindeni entuziasmul şi dragostea poporului pentru Suveran au isbucnit covârşitoare şi grandioase, arătând că ştie să răspundă aşa cum se cuvine unui Stăpân iubitor şi cu urechea trează la durerile populaţiei ţării sale. La Chişinău, la Bălţi şi pretutindeni pe unde Augustul oaspete a trecut, nesfârşitele aclamaţii şi urări de bun venit, precum şi miile de ochi umezi, au demonstrat odată mai mult eficacitatea legăturilor sufleteşti dintre Rege şi supuşii săi. Regele, Voevodul Mihai şi membrii guvernului au vizitat şi au manifestat un deosebit interes pentru ruinele cetăţii de la Hotin. Fotografia noastră îi înfăţişează vizitând cetatea”. (“Realitatea Ilustrată” – 12 iunie 1935)


AviatieParis-București fără escală

“Excelentul nostru pilot Bâzu Cantacuzino a parcurs săptămâna trecută distanţa Paris - Bucureşti cu avionul în 6 ore şi 25 minute. Fotografia noastră îl înfăţişează pe Bâzu Cantacuzino la sosirea pe aerodromul Bă­neasa”. (“Realitatea Ilustrată” – 5 iunie 1935)


Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse țară


“Săptămâna trecută a sosit la portul Constanța vaporul „Principesa Maria " care venea de la Odesa aducând de acolo osemintele domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir și o parte din tezaurul nostru expediat la Moscova în timpul războiului. Osemintele lui Dimitrie Cantemir sunt închise într'o cutie lungă de doi metri, lată de un metru și înaltă de 0.25 m. Cutia era ambalată în pânză de sac. Împreună cu osemintele au fost aduse și lespezile de pe mormântul lui Dimitrie Cantemir. Lespezile au fost scoase pentru a fi transportate împreună cu osemintele la laşi. S'au adus şi 1445 lăzi care cântăresc 135.000 kgr. Sunt piese de arhivă şi documente de stat. Multe lăzi cuprind bancnote ale Băncii Naţionale din stocul trimis atunci la Moscova. Lucruri de valoare istorică sau materiale preţioase nu se găsesc în acest transport”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)


Groaznica nenorocire aviatică de pe Șoseaua Colentina

Colentina“Un groaznic accident de aviaţie s'a petrecut săptămâna trecută în dreptul Șoselei Colentina. Aviatorul locot. Ostapow şi plut. Nagacinsky, ambii de la flotila de luptă Pipera, s’au urcat pe două avioane de vânătoare pentru a face un zbor de antrenament. Cei doi piloţi aveau ca misiune să dea o luptă aeriană. În timp ce cele două avioane se învârteau unul în jurul celuilalt, dintr’o greşală de apreciere a distanţei, cele două aparate s'au ciocnit, prăbuşindu-se în bucaţi spre pământ. Amândoi piloţii şi-au găsit moartea în acest tragic accident. Fotografiile noastre înfăţişează sfărâmăturile celor două avioane”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)


Un Lourde românesc

Moaste“În fiecare an, în plină caniculă, se desfăşoară la Suceava una dintre cele mai impresionante procesiuni religioase din ţară. E un fel de Lourde românesc, unde vin toţi ologii şi estropiaţii, toţi paraliticii şi slăbănogii din Moldova, din Nordul Basarabiei, până şi din Cehoslovacia şi din Polonia. Vin cu speranţa vindecării, cu speranţa într'o minune care de multe ori se întâmplă într'adevăr. Sugestie sau putere dumnezeească a moaştelor Sf. Ion, cari se află la mănăstirea de la Suceava, fapt cert este că numeroşi dintre bolnavii cari vin acolo, unii pe tărgi, alţii în căruţe sau în roabe, se vindecă. Un cortegiu halucinant cu preoţi în frunte, ce duc pe umeri moaştele prea Sfântului (…). Când trec moaşteie în cortegiu pe străzile orăşelului, pelerinii se îndeasă, dau buzna unul peste altul, ca să atingă racla sfântă, în credinţa că cine atinge sicriul sfântului, se vindecă de infirmitatea sau boala de care suferă. Uneori nefericiţii aceştia bolnavi se calcă în picioare. Femeile sunt strivite, jandarmii abia pot sa le ţină piept; seara, mulţimea rămâne în curtea mănăstirii unde se adăposteşte prin cerdacuri”. (“Realitatea Ilustrată” – 26 iunie 1935)


Regina Maria a asistat la botezul arhiducesei Alexandra

Principesa Ileana
“La botezul Arhiducesei Alexandra, fiica Arhiducesei Ileana (notă: Ileana, Principesă a României, cunoscută ca Domnița Ileana sau Principesa Ileana; a fost fiica cea mică a Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria) și a Arhiducelui Anton (notă: Arhiducele Anton de Austria, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei, Boemiei și Toscanei) a asistat şi Regina Maria a României. Fotografia noastră înfățişează pe Regina Maria, Arhiducesa Ileana şi Arhiducele Anton împreună cu cei trei copii ai arhiducesei”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)


Albert HallCălușarii la Albert Hall

“Căluşarii cari au plecat la Londra la concursul internaţional de dansuri, au stârnit în capitala Angliei un entuziasm de nedescris. Ziarele au consacrat coloane lungi dansatorilor români, exprimând admiraţia faţă de jocul căluşarilor. Fotografia pe care o publicăm a fost luată la Londra în faţă la Albert Hall”. (“Realitatea Ilustrată” – 24 iulie 1935)


Ciobanul Petrache Lupu care a vorbit cu Dumnezeu

Maglavit“Umblă vestea'n ţară că un cioban din comuna Maglavit a Doljului, om simplu şi sărac cu duhul, ar fi stat de vorbă cu Dumnezeu. Omul nostru e la fel cu noi ceilalţi, munceşte pentru pâinea lui, nu umblă să înşele niciodată pe nimeni, e însurat şi căsnicia i-a fost binecuvântată cu un băieţaş. Suferă numai de un beteşug, din copilărie, de când zăcuse de variolă: nu prea aude şi nici nu prea vorbeşte. Dar această pacoste i-a pierit deodată de când a auzit glasul lui Dumnezeu şi a putut rosti - el, ciobanul satului Maglavit - blestemele de foc ale proorocilor împotriva oamenilor, cari se vor mai ţine de rele şi nu vor merge de zor la biserică. Sătenii din Maglavit sunt uluiţi, cu preotul lor cu tot. Nimănui nu-i vine a crede că bietul Petrache Lupu de la oile şi vacile satului, socotit atât de nevolnic, să se‘ncumete să strige ziua’n amiaza mare pe mijlocul şoselei că i-a venit glas de la Dumnezeu şi că vorbeşte'n numele Lui. Îndeosebi preotul, care are certificat de la Seminar şi diplomă de la Mitropolie şi de la Minister, e mirat peste măsură că Dumnezeu dacă avu ceva de spus în Maglavit, nu trase la el, cel uns după toate canoanele, ci îşi alese mintea proastă a ciobanului din câmp! Dar pe de-altă parte preotul mai ştie că Dumnezeu se arată cui vrea El şi toate cărţile sfinte sunt pline de minunile Lui, făptuite cu te miri cine. Şi-apoi nu stă scris la Evanghelie că cei din urmă fi-vor cei dintâi şi că numai cei cu mintea copilului vor intra în împărăţia Domnului?... Ca să vadă minunea şi să aibe ce scrie, au năvălit râzând, de la Bucureşti la Maglavit, o seamă de reporteri de pe la diferite ziare, au fotografiat pe omul care a stat de vorbă cu Dumnezeu în câmp, aşa cum stau ei de vorbă unii cu alţii la cafenea și au scris toate acestea mai mult ca să se veselească lumea”.  (“Realitatea Ilustrată” – 10 iulie 1935)


Citește mai mult... »