Furturi celebre: „Cloșca cu puii de aur”

Tezaurul de la Pietroasa - cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur” – este considerat ca fiind una dintre cele mai prețioase comori pe care antichitatea a lăsat-o moștenire omenirii. Istoria tezaurului a fost una însoțită de mistere neelucidate complet nici până azi: morți suspecte, furturi, incendii, înstrăinări.

Citește mai mult... »

Povestea ultimului călău al Moldovei

Pădurile Moldovei erau bântuite în prima jumătate a secolului al XIX-lea de o sumedenie de cete de bandiți. Hotărât să scape țara de tâlhari, domnitorul Mihail Sturza (1834 – 1849) a ales câțiva oameni neînfricați pe care i-a numit căpitani de poteră și pe care i-a însărcinat „să privegheze cu strășnicie drumurile mari și umblate, ocrotind viața și avutul drumeților”. 

Fiorosul Gavril Ciobanu Buzatu - ultimul călău al Moldovei

Citește mai mult... »

Ciocoii vechi şi noi

Nu romanul cu subtitlul “Ce naște din pisică șoareci mănâncă” publicat de Nicolae Filimon este tema acestui articol. În colajul de știri interbelice care urmează este vorba despre ciocoii corupți din alte vremuri, despre ilegalități, despre comisioane și despre "micile" lor afaceri imobiliare. Pentru că mi se pare o nedrept să vorbim zilnic despre ciocoii sau baronii de azi și să îi uităm cu desăvârșire pe cei de ieri. Nu merită acest afront al uitării. Ei sunt strămoșii ciocoilor de azi și numele lor merită să pătrundă în spațiul nostru modern. Îmi exprim și o mare dezamăgire: nici măcar sintagma de “ciocoi” nu e o găselniță a zilelor noastre. Măcar în “titulatura” dată corupților de azi să avem parte de un dram de inspirație, nu credeți?  

 

 

Vă invit să citiți în continuare, dacă aveți timp și chef, câteva referiri la “mici ilegalități” publicate de ziarul "Telegrapful". Mărturisesc că nu am avut foarte mult de căutat prin arhiva digitală. Am răsfoit doar câteva numere apărute în luna iunie 1888. Suficient ca să am de unde alege:

Citește mai mult... »

Mirajul apei de aur (povestea unei escrocherii de altădată)

O să vă povestesc în acest articol despre una dintre celebrele escrocherii care au pasionat societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: afacerea cu “apa de aur” gândită pe la 1887 de doi escroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Escrocheria era construită mizând pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile de altfel...

 

Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rândul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rândul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie: 

Citește mai mult... »

Nu ne învățăm minte - cutremurul din 1940

În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sunt doar câteva dintre aceste evenimente.

Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter. 

 

Consecințele au fost dezastruoase: numărul estimat al victimelor a fost de 1.000 de morți și de 4.000 de răniți, majoritatea din Moldova (din cauza contextului în care s-a produs, cifra exactă a victimelor nu a fost cunoscută, informațiile fiind cenzurate în timpul războiului). 

 

 

În București cutremurul s-a soldat cu circa 300 de morți (cei mai mulți dintre aceștia datorită prăbușirii blocului Carlton, cea mai înaltă construcție executată din beton armat existentă în capitală în acea perioadă).

"Acolo unde a fost monumentalul bloc Carlton..."

Citește mai mult... »

Cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, ora 3:39

În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sunt doar câteva dintre aceste evenimente.

Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter. 

Citește mai mult... »

Senzațional în lumea interbelică

Vă invit să citiți în cele ce urmează cinci știri din categoria “senzaționalului”, publicate de revista “Ilustrațiunea Română” în anul 1939. În fine – cel puțin titlurile promit senzaționalul. Dovadă că modelul de presă pe publicațiile de azi îl promovează era deja prezent în presa românească cu multe decenii înainte:

Blestemul mumiei

 

“Numeroasele legende create în jurul mumiilor blestemate care aduc numai nenorociri celor care le strică liniștea uitării lor eterne, nu sunt totdeauna crezute de marele public, care adesea bănuiește că aceste misterioase morți de arheologi sunt simple coincidențe. Întâmplarea pe care o vom povesti mai jos este însă edificatoare. 

 

"Blestemul mumiei" în "Ilustrațiunea Română"

 

Expediția franceză care lucrează aproape de frontiera Somaliei engleze la descoperirea uneia din cele mai vechi civilizații egiptene, a scos la iveală mumia unei curtezane de pe vremea dinastiei Tamoh, adică veche de peste 3500 de ani. Arheologul care a găsit această mumie, tânărul savant Pierre de Luccani, a putut descifra la poarta mormântului curtezanei un cumplit blestem, pentru cei ce vor îndrăzni vreodată să tulbure liniștea celei care toată viața a păcătuit. Blestemul înscris pe piatră spune că cel care vreodată va viola acel mormânt “să piardă lumina înțelepciunii și păsările negre ale nebuniei să-i sfârtece creierul”. Aceasta să se întâmple după a șaptea lună plină de la violarea mormântului.

Arheologii, foarte puțin impresionabili, au tradus blestemul, pentru a le servi ca document lucrării ce o pregăteau despre săpăturile făcute. Tânărul Pierre de Luccani a plecat după scurt timp în patrie, unde urma să se căsătorească. Exact în ziua nunții s'au împlinit “cele șapte luni pline" prevăzute de blestem. Și iată că blestemul sa împlinit. Mumia se răzbunase. În momentul când se îmbrăca pentru a se duce la ceremonia religioasă, Pierre de Luccani a fost cuprins de un acces de nebunie furioasă, și-a rupt hainele de pe el și și-ar fi ucis servitorul dacă nu interveneau vecinii. Dus la azilul de alienați, medicii nu au putut diagnostica motivul nebuniei sale, care totuși e incurabilă. În delirul său el se crede faraonul Osir, căruia curtezana Samileh îi refuză dragostea sa.” (“Ilustraţiunea română” – numărul din 31 mai 1939)

Citește mai mult... »

Ştirile de la ora 5 (1911)

Am citit zilele astea destul de multe opinii legate de evoluția presei de tip tabloid din România. Foarte mulți sunt cei care înfierează acest tip de presă dedicată scandalului, senzaționalului sau indiscrețiilor picante. Poate că au dreptate – sau poate că nu au. 

 

 

Majoritatea celor care o fac spun că acest gen de presă este un fenomen apărut în ultimii ani în presa din România – idealizând uneori presa primei jumătăți a secolului XX. Dar aici se înșală. Știri de acest gen au apărut în ziarele românești – și nu numai în cele autohtone – începând chiar cu primele numere. Crimele, divorțurile, scandalurile, accidentele, sinuciderile, adulterul și-au avut locul lor în paginile gazetelor întotdeauna. Fie că vorbim aici despre presa așa zis "serioasă" sau despre "presa de scandal". 

Poate că atunci, ca și acum, exista o saturație a publicului de știrile din lumea politicului și că “faptul divers” era un refugiu într-o altă zonă a realității cotidiene. Lupta pentru rating de azi e doar echivalentul luptei pentru tiraje de altădată. Iar senzaționalul aducea cititori - la fel cum aduce și astăzi. Se prea poate însă ca în perioada de dinainte de cel de al doilea război mondial procentul știrilor de acest tip să fi fost mai mic, se prea poate ca numărul publicațiilor “de calitate” să fi fost mai mare. Dar asta este cu totul altă poveste.

 

Tocmai de aceea am ales astăzi să fac o selecție de "știri de primă pagină” din anul 1911. Pentru ca să nu credeți că sunt subiectiv, am ales săptămânalul “Universul literar” ca sursă a știrilor. Cârcotașii de atunci vor fi spus și ei că știrile despre sinucideri, crime sau accidente  nu ar fi trebuit să apară pe prima pagină a unui supliment literar...

Citește mai mult... »

Stafiile de altădată

Motto:

Când ziua'n mocirla de beznă se suge

Și iadul începe să râdă cu hohot,

Ies morții din groapă călări pe coșciuge,

Frământă pământul cu tropot și clocot.

(Mihai Beniuc - Strigoii)

V-am spus câteva povești cu stafii într-unul dintre articolele anterioare (puteți să le citiți aici: Povești cu stafii din vechiul Bucureşti). O să vă mai povestesc acum câteva întâmplări pe aceiași temă, nu pentru că aș vrea să vă conving că stafiile există cu adevărat, ci pentru că aceste povești – macabre unele, ușor amuzante altele – fac parte și ele din folclor și își au farmecul lor. 

 

Puține sunt locurile prin care nu se spun povești cu arătări sau cu năluci venite - conform credințelor populare - “dintr-o altă lume”. Dar să nu uit însă să vă dau un "sfat avizat", folositor în cazurile în care pașii vă vor purta vreodată prin "locuri bântuite":

 

 

„Singurul neajuns pe care îl aduc Stafiile este spaima pe care o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri, omul trebuie să treacă fără a se uita la dânsele și mai ales, după ce a trecut de dânsele, să nu se uite înapoi, căci făcând altfel, va vedea acele Stafii, de multe ori, cu tot soiul de Necurați și Cornaci.” (Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)

Citește mai mult... »

Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti

Din galeria personajelor fantastice create de imaginația românilor nu puteau să lipsească stafiile. Numite uneori și năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca având o înfățişare “omenească, cu veșmânt alb, roș, negru sau galben”. Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morți – în majoritatea cazurilor ale celor loviți de o moarte năprasnică – care odată desprinse de trup rămâneau pe pământ și bântuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi țintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, școlile și toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină”. (cf. lucrării “Dușmani și prieteni ai omului” – Tudor Pamfile – 1915). 

 

 

Vechiul București nu a fost lipsit nici el de prezența acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezența prin diferite locuri de taină:

Citește mai mult... »

De ce nu a zburat Bleriot la Bucureşti

Louis Blériot a fost primul aviator care a reușit, în anul 1909, să traverseze în zbor Canalul Mânecii cu un aparat mai greu decât aerul. Tot în anul 1909, în luna octombrie, Luis Blériot a ajuns, împreună cu avionul său, la București. Aici urma să facă o demonstrație de zbor cu celebrul său aparat la Hipodromul Băneasa. 

 

Louis Bleriot fotografiat cu avionul cu  care

a  făcut  primul  său  zbor peste Canalul Mânecii în anul 1909

 

“Celebrul și unicul aviator pe acele timpuri, sosise cu trenul, iar vulturul lui de metal, frumos ambalat, a fost adus și el, îmbarcat pe un vagon de marfă. Marele inventator, urma să se ridice deasupra hipodromului și să plutească vreun ceas în văzduh, cam atât cât i-a trebuit să treacă peste canalul Mânecii”.

 

Interesul românilor pentru acest eveniment a fost imens. Iată cum evoca acest moment Alex. F. Mihail – 27 de ani mai târziu – într-un articol publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »

Un articol de sezon cu parfum de bulion

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, târgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important. 

 

E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosească conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie (dovadă vechile reclame cu care asezonez articolul), dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa? Nenea Gheorghe al Ioanei și Nea Tache, bărbatul lui Tanti Marghioala aveau și ei un rol important în această poveste: făceau focul sub ceaunul de aramă pus pe pirostrii și țineau de urât harnicelor lor soții în timpul acestei importante activități. Până fierbea bunătatea de bulion citeau gazetele, pentru că nu-i așa, trebuia să se ocupe cineva și de treburile țării:

 

Nu mai faceți bulion în casă (1915)

Citește mai mult... »

Titi Popianu - românul care a sfidat moartea

De cele mai multe ori atunci când răsfoiesc paginile revistelor sau ale ziarelor de  altă dată caut articole care surprindeau parfumul acelor vremuri. Cu toate acestea, nu o dată mi s-a întâmplat ca privirea să mi se oprească, vinovată, atrasă fiind de știri sau reportaje din categoria… senzaționalului (pentru că știrile de la ora 5 nu sunt o invenție a zilelor noastre).  

Dimitrie (Titi) Popianu
românul care sfida moartea

Un astfel de articol este și cel publicat de Margareta Nicolau în anul 1932 – un mini-interviu luat unui român a cărui ocupație era aceea de… a sfida moartea. Eroul articolului, Dimitrie (Titi) Popianu, făcea senzație stând în echilibru pe marginea prăpăstiilor sau pe balustradele podurilor pe sub care treceau în goană trenuri, amuțea publicul care îl urmărea făcând echilibristică la trapezul montat pe vreun avion sau sărea de pe un tren pe un altul, ambele în mișcare. Fotografiile cu care este “garnisit” reportajul din revista “Realitatea Ilustrată” sunt de altfel edificatoare. Într-o oarecare măsură…

 

Citește mai mult... »

Locuri de răcoreală de altădată

E vară. E caniculă. Așa că m-am gândit să vă „răcoresc” cu o „mini-istorie” a vechilor ștranduri bucureștene. O mini-istorie scrisă într-un mod mai deosebit: o compilație compusă din fragmente de articole, știri “de sezon” și din fotografii culese din presa interbelică:

Citește mai mult... »

Pe prima pagină: Accidente şi crime pasionale

Presa de tip tabloid nu este o inovație a zilelor noastre. Ziarele cu un preț mic, care puteau să fie vândute la bucată, pe stradă și nu difuzate doar pe bază de abonament, au apărut în România pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceste publicații continuau să fie în primul rând o cronică a vieții politice, dar puneau din ce în ce mai mult accent pe publicarea știrilor locale, pe consemnarea întâmplărilor din categoria faptului divers și pe relatările de la evenimentele mondene. Nu lipsesc din paginile acestora "reportajele senzaționale" despre "evenimente șocante".

 

Am adunat pentru voi câteva "știri de primă pagină” din anul 1912, publicate în săptămânalul „Universul Literar” – unul dintre suplimentele cotidianului "Universul”. E adevărat, suplimentul era unul literar, dar trebuia totuși să se vândă. Ca urmare prima pagina arăta cam așa:

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (I)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei “patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.

Citește mai mult... »

O crimă perfectă în Iașul interbelic

Adela Cogălniceanu în tinerețe

Descendentă a unei mari familii boierești din Moldova – fiică a lui Lascăr Cantacuzino-Pașcanu și a Haricleei Vogoride – Adela s-a născut în anul 1848. A avut parte de o educație aleasă – fapt neobișnuit pentru femeile acelor vremuri. “Foarte frumoasă în tinerețea ei, deșteaptă, de o deșteptăciune sclipitoare și de o cultură vastă, se deosebea prin toate aceste însușiri de multe alte femei… Vorbea minunat franceza și germana.” (cf. Rudolf Șutu – Iașii de odinioară – 1928).

 

 

Adela a fost căsătorita mai întâi cu Nicolae Rosetti-Roznovanu - un cunoscut cartofor al Iașilor – la nunta participând însuși Regele Carol I. A avut un fiu în această primă căsătorie, pe Georges Rosetti Roznovanu. “Căsnicia aceasta însă n’a durat multă vreme și în bună înțelegere, soții s’au despărțit, rămânând însă în termenii cei mai buni după desfacerea căsătoriei, întâlnindu-se adeseori în casele amice pe care și unul și altul le vizitau. După vre’o câțiva ani, s’a recăsătorit cu Grigorie Cogălniceanu, fostul șef a partidului conservator ieșean”. (cf. Rudolf Șutu –Iașii de odinioară – 1928). Grigore Cogălniceanu era caracterizat de Nicolae Leon în volumul “Note și amintiri” (1933) ca fiind “un monument de înfumurare. Cel mai mare merit al lui era numele care-l purta.”

Adela Cogălniceanu era cunoscută deja în această perioadă a vieții sale ca fiind o o femeie excentrică. În acest sens este memorabilă întâmplarea povestită Nicolae Leon în volumul “Note și amintiri” (1933):

 

“Ziaristul Budușcă (Petru Grigoriu) mi-a povestit cum s-a dus într-o seară la Cogălniceanu să pregătească un articol pentru gazetă. Cogălniceanu – îmi spune el – se plimba prin cameră dictându-mi articolul, iar eu stăteam la birou și scrieam, când deodată m’am oprit din scris fără voia mea, și uimit, priveam spre una din ușile salonului!... Cogălniceanu, cu morga lui prezumțioasă, se apropie încetișor de ușă și îmi spune foarte flegmatic: Budușcă! Lasă nebuna în pace. Ce se întâmplase? Adela Cogălniceanu, în costumul Evei, împodobită în juvaeruri, se admira într’o oglindă, și scena aceasta comică care se petrecea în camera a treia, se reflecta în una din oglinzile în care priveam eu!”. Grigorie Cogălniceanu, deși mai tânăr decât soția sa, a murit pe neașteptate în anul 1904.  Adela Cogălniceanu a devenit astfel una dintre cele mai bogate femei ale Iașului acelor ani.

Citește mai mult... »

Senzațional în "Universul literar" (pe la 1910)

Frunzărind periodice românești de la începutul secolului  al XX-lea  în căutare de noi subiecte, am găsit adevărate “știri de la ora 5” acolo unde mă așteptam mai puțin: în revista "Universul Literar". E drept că revista conținea și interesante articole de cultură, dar e și mai drept e că publicația aparținea trustului de presă "Universul". Ori în acest trust de presă se pare că senzaționalul trebuia să își aibă locul lui. Pentru ca impactul la public să fie cât mai mare, primele pagini ale "Universului Literar" conțineau gravuri care nu aveau nici o legătură cu literatura, dar care ilustrau cu succes știrile “importante” ale momentului. Puteți să citiți în continuare câteva exemple de știri mai puțin literare (am transcris în mare textul original respectând ortografia de azi – dar am păstrat,pentru savoarea lor, câteva forme gramaticale din textul original).  

 

 

Citește mai mult... »

Relatări din “Trenul morţii”

În 14 august 1930, în stația de cale ferată Seceleanu de pe linia București – Fetești urmau “să facă cruce” trenurile “93” și “96”. Primul a sosit trenul care venea de la București și a fost garat pe linia a II-a. Imediat după aceasta, șeful stației la trimis pe acarul Petru Moțoc să întoarcă macazul de intrare în stație pentru trenul ce venea de la Constanța, tren care urma să traverseze stația Seceleanu pe linia I. În mod inexplicabil acarul a blocat macazul spre linia II, linie pe care era garat deja primul tren. Mecanicul acceleratului ce venea de la Constanța, văzând semnalele date de către acar, nu a mai fost atent la poziția macazului și a intrat cu toată viteza pe linia II. Din acel moment catastrofa a fost inevitabilă. Cele două trenuri s-au ciocnit – în urma impactului cele doua locomotive precum și primele vagoane ale trenurilor au fost complet distruse. În catastrofa feroviară și-au pierdut viața 8 călători și alți 11 au fost accidentați grav.

Imagini din stația Seceleanu
făcute la puțin timp  după producerea
 catastrofei feroviare

Poate că doar relatarea seacă a evenimentului nu are nimic deosebit. Ceea m-a determinat să transpun într-un articol pe blog povestea acestui accident feroviar au fost relatările câtorva pasageri din “trenul morții” – relatări notate de reporterul “I.Z.” și publicate în revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 28 august 1930). O să vă invit să le citiți și voi, avertizându-vă totuși că unele dintre relatările și imaginile ce urmează pot afecta starea emoțională a celor mai sensibili dintre voi:

Locomotiva "Trenului morţii"

“Un om spunea, cui voia să’l asculte:

- Şi eu am fost în tren!

Voia să spună că şi el a fost în unul din trenurile ce s’au ciocnit în staţia Seceleanu, şi spunea aceasta nu fără un fel de mândrie. Era un obiect de curiozitate. Cei veniţi la faţa locului, după catastrofă, făcuseră cerc în jurul omului ce se fălia că fusese în trenul morţii...

- Şi cum a fost?- întrebă cineva.

Omul îşi drese glasul şi începu:

- Eu pot să spun că am văzut moartea cu ochii. Nu la figurat. Am văzut Moartea. Eram la fereastra vagonului, în acceleratul care venia de la Constanţa. Ştiam că în staţia Seceleanu ne vom încrucişa cu acceleratul, care trecea de la Bucureşti spre Constanţa, şi care ne aştepta în gară. Când am intrat în staţia Seceleanu, am văzut imediat că ni s’a dat drumul pe linia pe care ne aştepta trenul celălat. O scurtă sguduitură, mi-a confirmat această bănuială: am înţeles că mecanicul încearcă să franeze. Era însă prea tarziu. Am intrat în staţie cu 50 km. pe oră. M’am aplecat cât am putut pe fereastră, afară, ca să văd pe ce linie suntem. Locomotiva trenului care ne aştepta, se afla în faţa noastră, pe aceeaş linie, ca un monstru de fier. Am avut, în acea clipă de tragică certitudine, un fel de pană a minţii. Râdeam - scuturat de nervi. În faţa mea, botul maşinii de care aveam să ne sfărâmăm, luase aspectul unei figuri de monstru, farurile erau ochii monstrului de fier iar grătarul era o gură rânjită, neagră. Am închis ochii. Ceea ce a vrut destinul, s’a întâmplat!... De asemeni, cei ce stăteau la ferestrele trenului stopat, au „văzut moartea cu ochii”, deoarece au ştiut cu câteva momente înainte de catastrofă că acceleratul ce venia de la Constanţa, a fost îndrumat pe aceeaşi linie! Clipe de supremă groază.

Vagon contorsionat în urma accidentului feroviar

Un pasager din trenul ce aştepta în staţie ne spune:

- Eu am văzut moartea sub forma unor cifre !

- !?....

Credeam că groaza a înebunit pe acest interlocutor bizar.

- În momentul când mi-am dat seama că trenul de la Constanţa a apucat pe linia noastră, mi s’a întipărit atât de unic în minte numărul locomotivei, gravat pe botul ei, încât îl ţin minte şi acum: 230.092... Vă închipuiţi groaza acestor oameni, cari au văzut „moartea cu ochii”. Unii, aveau alături în compartiment, copii şi soţie. Cum să le spună ce avea ce se întâmplă? Şi mecanicii celor două locomotive, au văzut că trenurile se vor ciocni. Mecanicul trenului de Constanţa a şi încercat să frâneze. Dar viteza era prea mare. După ce a frânat, a sărit jos de pe locomotivă. Era prea târziu. În aceiaşi clipă s’a produs formidabila ciocnire şi mecanicul fu ucis. Locomotivele săriră de pe linie, complet deteriorate. Un vagon de siguranţă înghiţi unul de clasa III-a, ca pe o cutie de chibrituri, în teaca sa de lemn. Un vagon fu turtit ca o armonică şi se prefăcu în ţăndări. Pe o distanţă de 500 metri s’au împrăştiat sfărâmăturile vagoanelor. Cadavrele zac printre valize sparte. Un braţ izolat, cu osul frânt... Un cadavru are abdomenul rupt, ca o gaură haotică, în fundul căreia se zăreşte un os plat, inundat în sânge... E oribil...

Un tren de ajutor. Vagonul-macara intră îndată în funcţiune pentru deblocarea liniei. Macaraua-elevator, ca un cioc imens de cocostârc, prinde vagoanele sparte, le ridică prin aer şi le depune peste linii. Cineva porunceşte:

- Daţi zor!... Până diseară linia trebue curăţită ca’n palmă: diseară trece Regele spre Serbările Marinei de la Constanţa...”.

Imagini de la locul catastrofei

O să va mai spun că în perioada interbelică acest accident feroviar nu a fost unul singular. Doar în anul 1930 s-au mai produs alte câteva:

 

- accidentul din halta Mânărade (între Copșa Mică și Blaj) în care un tren a ciocnit un autocamion pe un pasaj de nivel; accidentul s-a soldat cu 2 morți;

- accidentul de la Vânători (în apropiere de Sighișoara) – un tren a spulberat o căruță – tot pe un pasaj de nivel;

- accidentul de la Găgeni: un tren de marfă plecat din stația Slănic a spulberat un autobuz care circula pe șoseaua Ploiești-Brașov; între fiarele contorsionate ale autobuzului și-au găsit moartea 26 de oameni;

- accidentul de la Zoița (pe linia dintre Buzău și Râmnicul Sărat): un accelerat s-a ciocnit violent cu un tren de marfă; în accident a murit un om și alți câțiva au fost grav răniți.

Surse:

- articolul “Trenul morții” - semnat “I.Z.” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 28 august 1930;

- Radu Belu – “Sabotaje și catastrofe feroviare din România”

Citește mai mult... »

Cum se bate un record (București - Paris în 44 de ore)

În anii de după Primul Război Mondial autoturismele au început să fie o prezență din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 și 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternică, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unități noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În următorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors. Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme.

 

 

Citește mai mult... »