Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începând cu secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat
de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârșitul acestui secol. Dacă la început se
fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începând cu secolul al
19-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
Citește și:
-
Claca a fost î ntotdeauna una dintre formele cele mai populare de î ntrajutorare din lumea satului românesc. Î n vremea cositului, a pră...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările
Despre noroc (vechi credințe și superstiții)
Dacă n-ai noroc și parte,
Geaba te mai scoli din noapte!
Conform credințelor românilor, norocul este determinant în
viața unui om și îi definește destinul. Norocul se naște în același timp cu
omul și îl însoțește până la moarte: „Norocul e ca un Înger; el umblă peste
tot cu omul, dacă știe cum să-l poarte: să nu facă vreo greșeală, să nu fure,
să nu blesteme pe altul, să nu huească; căci Norocul fuge de omul care strigă și blastămă, care ocărăște pe altul. Căci omul acela se cheamă că-i cu
Dușmanul, - Necuratul.” (1)
Norocul fiecărui om este hotărât de soartă, de Ursitoare
sau de Dumnezeu. Cei născuți fără de noroc cu greu pot să își schimbe destinul:
„Cine n’are noroc, n’are,
De când naște până moare!”
Norocul cu care a fost dăruit fiecare om nu este însă știut de acesta și de aceea, pentru deslușirea acestei taine, el trebuie să știe „să citească anumite semne”: “Mai norocoși ca alții vor fi cei care se
nasc pe vreme bună, dimineața, Duminica, Lunea și cei care postesc această zi;
de asemeni cei care postesc Vinerile – pentru fete – sau în Ajunul Crăciunului.”
De găsești vreun trifoi cu patru foi vei avea noroc... |
Conform credințelor populare este norocos:
- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;
- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;
- cel căruia îi plouă la nuntă;
- cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăstuni sau
cuiburi de cocostârci la casă;
- cel căruia îi iese păr alb de timpuriu;
- cel care are doi colaci în creștetul capului, adică
părul răsucit în două părți, în chip de cruce;
- cel care află un trifoi cu patru foi;
- cel care se trezește dimineața cu fața în sus sau care
doarme cu mâinile peste cap. (1)
Ți-a ieșit coșaru-n drum |
Cu toate că există credința că norocul face parte din “scrisa
omului“, românii cred că își pot influența norocul și soarta. Dintre
numeroasele credințe legate de modul în care îți poți păstra sau mări norocul
cu care ai fost dăruit vă voi spune câteva:
- când te speli pe picioare să nu te ștergi, că-ți ștergi
norocul;
- dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o
să te împărtășeşti, să nu mănânci nimic; numai apă poți să bei;
- când cineva îți cere un ac, să nu îl arunci ci să îl dai
în mână, pentru că altfel îți fuge norocul;
- când un naș ține în brațe copilul la botez să nu îl
sâsâie dacă plânge, pentru că îi sâsâie norocul;
- să nu te duci mâncând la apă pentru că îți mănânci
norocul;
- să nu mănânci din genunchi sau din poală pe pragul
casei, că-și fuge norocul;
- să nu te uiți în oglindă atunci când mănânci ca să nu
îți alungi norocul;
- când dai gunoiul afară pe la asfințitul soarelui, îți
dai norocul afară. (1)
De asemenea:
- paralele luate mai întâi de la cineva, safteaua cum am zice, să le dai prin păr și prin barbă ca să ai noroc;
- primăvara, când auzi pentru prima dată brotacii cântând,
să te dai de trei ori peste cap, pentru că vei avea noroc;
- cine sare de trei ori peste un butuc de lemn, înainte și
înapoi, v-a avea noroc;
- să nu poarte cineva cămașa pe dos, că i se întoarce
norocul spre rău;
- când îmbraci o cămașă nouă, să treci prin ea bani ca să
fii norocos;
- când ți se aprinde cutia de chibrituri în mână e semn de
mare noroc;
- să nu ții oalele cu gura în jos, că nu vei mai avea
noroc;
- să nu ții un inel pe degetul din mijloc pentru că nu vei
avea noroc în dragoste;
- dacă o fată ia de la alta vreo floare pusă în cap îi ia
cinstea și norocul;
- cere lunea un împrumut ca să ai noroc la căpătuială;
- când îți scârțâie ușa dimineața, îți intră norocul în
casă;
- când îți iese cineva în cale cu plin îți aduce noroc;
- când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor în
fața casei e semn de mare noroc;
- dacă i se bate cuiva fruntea între gene, e semn că acela
va avea noroc la avere;
- dacă visezi pește mărunțel e semn de noroc; de asemenea
e semn de noroc dacă visezi un urs. (2)
Surse:
(1) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura Librăriile SOCEC – 1916
(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului
român” – 1915Astă sară-i clacă-n sat…
Claca
a fost întotdeauna
una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din
lumea satului românesc. În vremea cositului,
a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul
lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau
casele, românii apelau la ajutorul consătenilor organizând câte o “claca
plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna
și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari:
“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat
(porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era
găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite
de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină
gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care
năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.”
(1)
Claca nu era doar însă doar un prilej pentru a petrece. Era
în primul rând o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie
bună. Pentru că “lumea
adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor
ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit
ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor
și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și înfioară pe cei tineri, în glasul
viorilor, când sunt țigani lăutari.” (2)
Vă invit acum să însoțim o mai veche cunoștință, pe Lory Panaitescu-Zătreni – redactor al revistei “Realitatea
Ilustrată”
în
anul 1937 – în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi
înalte “de două ori cât omul”, în așteptarea clăcașilor:
“Pe
măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe
cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi
vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s'au pregătit mai dinainte.
Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul
peste uluci din când în când.
-
Ce faci țață Lino, nu vii!?...
-
Viu, viuu!... răspunde femeia dinapoia gardului. Da să astâmpăr vițelu' ăsta,
fir'ar al drăstului!... Ptrru! Ptrru!... Nei! Net!... Cu-ti!... Cuti!...
Cu-tii!... Goian, fir'ai...
Flăcăii
încă nu s'au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea
și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o
harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.
-
Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.
-
Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.
Și
toate's cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s'a așezat
noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s'a rânduit fiecare după pofta
inimii și plăcerea tovărășiei. La mijloc s'a ațâțat un foc zdravăn de crengi,
care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de
mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se
desprind ochi de lumină ce se închid într'o clipire de viață scurtă. Și e mai
mare minunea să vezi cum s'a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu
luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale
negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo
față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben. Tinerețea s'a proptit
în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a
cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…
Foaie verde
matostat
lonică plecași din
sat
Noaptea când ieșise
luna
Și când eu dormeam,
nebuna.
Of!... cum mă
lăsași tu friptă
Amărâtă și învinsă
Singură și
neajutată
Nici nevastă și
nici fată!
Glasul
subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în
inimă pe toți:
Pentru ce făcuși
acum
Ionică, să mori pe
drum.
Să te plimbi în
București
Numa'n cântece
popești,
Tămâiat și'nțepenit
Cu inelul meu gătit!...
-
Aoleu, Geno, m'ai dat dracului! - strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica
să te pupe.
-
Ci mai stai nene, că nu ți s'o fi făcut foame deacuma...
Din
colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a
cârâi una de pe vremea lui:
Doamne, fă-mi Tu
mie dar
Niște țoale de
jandar,
Să umblu pe drum
stăpân
Să iau fetele de
sân!...
Din
toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău
gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite
de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.
-
Mă!... Care știe, mă?... Ce e lucru' dracului și stă'n capu'satului?...
-
O fi baba mea, mârâie Moș Geată.
Dar
bătrâna l’a auzit și începe a-l “mitocosi"
de se strică oamenii de râs.
-
Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de
gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică... Nu's eu bețivule, crâșma e... aia
de ți-a mâncat vitele și pământul!... Of, Doamne...
Dar
în timpul acesta mâinile n'au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene,
ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini
ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se
mistuie văzând cu ochii. Din când în când se mai oprește lumea, ca cei de-ai
casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea
bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se
află lăutari să cânte e bine de tot; de sunt lipsă însă, se găsește cine să
cânte. Și-apoi voie bună să fie...
-
Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! - strigă un flăcău.
-
Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea'n șură! - răspunde altul.
-
Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s'a aflat!... - încheie
al treilea.
O
fată sprințară și “duhoasă" strigă și ea
odată, în hohotele de râs ale tuturor:
-
Păi!... Flăcăi!... Gura vă merge/ Da' picerele's betege./ Decât să'nvârtiți
betegii/ Fetelor jucați moșnegii...
După
joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar
cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții după joc, țuica încălzește și
răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele
sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și
țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin
de curaj pe întuneric.
Înainte
ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în
pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o
va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile
aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu
l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii...” (2)
Surse:
(1) Tudor Pamfile – „Agricultura
la români – studiu etnografic” – Editura Librăriile Socec&Comp –
1913
(2) Lory Panaitescu-Zătreni – articolul “Vorbe de clacă”
– publicat în
revista “Realitatea
Ilustrată”
– numărul
din 28 iulie 1937
Originea păcălelilor de 1 Aprilie
Deși am putea fi tentați să credem că este de dată recentă, obiceiul de a face farse în ziua
de 1 aprilie are o istorie seculară. De mai multe veacuri, mii de victime naive sunt trimise în căutarea câte unei frânghii de legat
vântul, a unui baston cu un singur capăt, să pescuiască o știucă fără oase, să cumpere untdelemn de surcele
sau o mie de alte lucruri din de aceiași categorie. O scurtă istorie a acestui
obicei am găsit într-un număr interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:
Obiecte magice: “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat”
În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba
fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de
eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele
lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul
unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit însă secretul dobândirii acestor obiecte cu
puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara
satelor”:
Zilele Babelor (legende, superstiții)
Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul.
Actori de altădată despre primul lor mărțișor
MĂRȚIȘORUL! Ce altceva decât
acest minunat simbol al primăverii putea să fie un pretext mai nimerit pentru a
lua interviuri unor mari vedete ale scenei interbelice. De ce mărțișorul?
Pentru că nu există om în sufletul căruia să nu fie încrustată vreo amintire
frumoasă legată de acest talisman aducător de noroc dăruit la început de
primăvară. Urmează așadar un articol alcătuit din mini-interviuri luate în anul 1937 și care
cuprind amintiri romantice sau amuzante legate de mărțișor. Intervievații, nimeni alții decât Constantin
Tănase, Elvira Godeanu, George Vraca, George Calboreanu, Silly
Vasiliu, Mya Apostolescu, Tantzi Cocea, Ionel Țăranu. Un adevărat regal nu-i așa?
Cum se îndrăgostesc românii
O! săracii Români tari,
Zice
lumea că-s tâlhari;
Nu-s
tâlhari de boi, de cai,
Ci-s
tâlhari de fete mari!
Pe
la 1870, într-o epocă în care “ai noștri tineri” își desăvârșeau încă studiile
la Paris, un tânăr român care știa “a vorbi franțuzește, a scrie franțuzește și
a iubi tot franțuzește” se întorcea în România. Aici el și-a redescoperit, cu
surprindere, neamul:
“Am aflat,
ce-au făcut moșii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai
ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l muncește amar. Și cum nu l’а munci,
când în țara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ți dau pace și-ți
încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste
doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele
te-ai duce. Știu a-ți cânta de dor și de jale, de timp vechi și de cel nou. Știu
a-ți cânta după cum îți poftește inima. De la dânsele am învățat a iubi românește și-am alungat iubirea franțuzească din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am
învățat de la poporul român, vă voi arăta și D-vostră, să vedeți iubirea
românească și viersul cântecelor."
Dragobetele sărută fetele!
În România de altădată, 24 Faur (Februarie) – Ziua de pomenire a aflării capului Sf. Ioan Botezătorul în calendarul religios – era considerată ca fiind prima zi de primăvară (“cap de primăvară”) și era numită "Ziua de Dragobete".
Fiind o adevărată sărbătoare a iubirii conform tradiției populare, în ziua de Dragobete se sărutau pentru prima dată în public fetele cu băieții, împărtășindu-și astfel dragostea comunității în care trăiau („Dragobetele săruta fetele...”).
De Dragobete se făceau logodne fictive sau înfrățiri între tineri. Exista credința că cei care se vor “drăgosti” în această zi vor rămâne îndrăgostiți până în primăvara următoare. Se credea de asemenea că de Dragobete păsările se strâng în stoluri ca să se împerecheze și că începând din această zi încep să își clădească noile cuiburi.
Inelul de logodnă (istoric, obiceiuri, superstiții)
Inelul de logodnă (verigheta) - materializarea promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își
vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie
milenară. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de
logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și
trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile
vieții.”(1)
Inelul de logodnă (verigheta) se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mâinii
stângi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe
inelarul mâinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mâna stângă,
fiind mutat pe inelarul mâinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei.
De
ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mână pentru a purta acest simbol
al comuniunii? Pentru că “a existat multă vreme credința
că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la
inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire.” (1).
Datini românești: tăierea moțului și ruperea turtei
Obiceiul
tăiatului moțului și al ruperii turtei este un ritual adânc înrădăcinat în tradiția poporului nostru. Practică precreștină, care și-a pierdut de mult
timp semnificațiile primordiale – de origine romană spun unii, geto-dacă spun
alții - acest obicei a îmbrăcat o haină pseudo-religioasă, fără a avea totuși
nici o legătura cu practicile creștine.
Obiceiul constă în esență într-o
festivitate aparte dedicată tăierii moțului, adică a unei suvițe din părul
copilului, urmată de ruperea unei turte deasupra capului acestuia. Copilul este
așezat după aceea pe un scaun în fața unei tăvițe pline cu obiecte. Obiectul
ales de pe aceasta tavă îi va “dezvălui destinul”. Pentru a descoperii tainele acestei ceremonii, vom însoți un reporter interbelic
al „Realității Ilustrate”, invitat la o astfel de sărbătoare de o familie care
locuia la marginea Bucureștiului, în perioada interbelică:
Pregătit pentru ritual, copilul este așezat pe o doniță plină cu vin |
„În
viaţa omului, cele mai însemnate momente sunt: naşterea, nunta şi
înmormântarea. În jurul acestor evenimente, în decursul timpului, sau alcătuit
o mulţime de obiceiuri şi de credinţe. Obiceiul de-a i se tăia moţul copilului
şi de a se rupe turta, la o anumită vârstă după naştere este o moştenire a
timpurilor. Datina aceasta a tunderii sau a retezatului părului la copil se mai
numeşte “tăierea moţului”, şi este urmată de “ruperea turtei” şi se obişnueşte
a se face după naştere, la o jumătate de an, la un an sau la mai mult, atunci
când copilul a început să umble, să priceapă sau să vorbească. În fiecare parte
a ţării noastre acest obicei se sărbătoreşte în felul său."
Cocoşii, găinile şi românii (datini, tradiții, superstiții)
Cocoșii - ceasornicelele de altădată
În
vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor
oamenilor, aceștia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcție de
poziția soarelui sau a stelelor. Uneori aștrii cerului se ascund printre
nori și de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea
păsărilor".
Românii, ca și romanii de altfel, împărțeau timpul nopții în funcție de cântatul cocoșilor: „când cântă cocoșii întâia dată,
atunci e miezul nopții; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineață;
iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinușa și răsare luceafărul
de dimineață, atunci îndată se și face ziuă.”
Sfântul Nicolae: "Fericirea ți-o aduce putința de a dărui"
În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copiii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfântului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfântul Nicolae este sărbătorit de toți creștinii pe 6 decembrie și este unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți sfinți. El este cel care, întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile tulburi în care trăia, a răspuns: “Am fericirea supremă”. “Care e aceasta?” - l-a întrebat atunci chefliul cinic. “Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui" - a spus Sfântul Nicolae.”
Noaptea Sfântului Andrei
Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – “zi de pomenire a Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat” – este fără îndoială una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.
“Rițeptele” babei Cocoșoaica
În trecut, în conștiința poporului era
adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele
cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al
descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că
ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor
(de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor
rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de
ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă,
caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.).
“Zilele
când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele,
vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au
rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărți” - spunea pe la 1907 un
redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai
târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea
Ilustrată”:
Usturoiul în descântece, farmece şi vrăji
Usturoiul - sau
aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre
plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru
alungarea spiritelor necurate sau pentru “prinderea farmecelor, a descântecelor sau a
vrăjilor". Este întrebuințat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât și
cel de vară. “Femeile știutoare” folosesc însă cu precădere usturoiul de toamnă
pentru a face vrăji sau pentru descântece.
Legendele trandafirilor
Splendoarea
și parfumul florilor de trandafir au incitat în toate timpurile imaginația
oamenilor, care au țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol
al grației și frumuseții.
Romanii credeau că trandafirul s-a născut din
picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau
că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost
înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea
petalelor și de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul
lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecțiunea,
desăvârșirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu
care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost
înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.
De Sfânta Maria Mare (datini, tradiții, obiceiuri)
La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale
Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în
cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne,
maica Domnului – dă
Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii “spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca
peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut,
femeile măturau de îndată prin cameră “ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din
această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o
fac “râde
Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o
masă “că lăcrimează Maica
Domnului”. (1)
Mitologie populară: Crâsnicul - monstrul cu trup și cu chip de purcel
Galeria personajelor mitologice imaginate de români este una foarte bogată. Basmele și legendele românilor, spuse la gura focului, povestesc despre o multitudine de ființe supranaturale, unele dintre ele având trăsături dintre cele mai ciudate. Dacă despre unele dintre aceste personaje mitologice am auzit destul de multe (povești cu zâne, balauri, iele, strigoi ș.a), altele par să se piardă din memoria colectivă. Cățelul pământului, dulful, samca, brehnele sau joimărița sunt doar câteva dintre acestea.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. 18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și star...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
" Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ...
-
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decăder...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Voi încerca să creionez profilul unei " Miss România " din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care s...