Un provincial în vizită prin Bucureștiul interbelic

Prima jumătate a secolului trecut a fost fără îndoială perioada în care Bucureștiul a înflorit cu adevărat, devenind capitala europeană pe care o numim chiar și azi cu mândrie “Micul Paris”. În perioada interbelică transformările urbei au devenit cu adevărat spectaculoase. Chiar și vizitatorii străini ajunși în Capitala României apreciau “frumusețea și eleganța Bucureștilor” (citește aici articolul: Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin). Cu atât mai mult românii – bucureșteni sau veniți în vizită din “provincie” – erau mândri de Capitala lor.

Vă invit acum să aflați care au fost impresiile unui provincial ajuns în anul 1936 - după “treizeci de ani de lipsă” - în Capitală, Este vorba despre “Conu’ Iorgu” – un prieten (poate imaginar, dar ce contează?) al reporterului Alex F. Mihail, o mai veche cunoștință de-a noastră. De ce venea Conu’ Iorgu la București? Ne dezvăluie chiar el motivul: “Acu’ nu vreau să mor, mon cher, până ce n'oi vedea și eu Turnul Telefoanelor - mi-a scris el – că am auzit că al Colții s'a dărâmat. M’aș urca și în Foișorul de foc, o dorință de-a mea din copilărie, pe care n'am putut-o realiza până acum. Aș vrea să văd toate minunățiile Bucureștilor vostru, preschimbat de nu-l mai cunoști. Dar pun rămășag că tot am să mă simt ca acasă la mine. Pentru asta nu-ți scriu când vin, ca să nu mă aștepți la gară. Vreau să mă descurc singur..."


PRIMA IMPRESIE A LUI CONU’ IORGU

Prima surpriză de care are parte eroul nostru, un provincial ajuns în București, a fost bineînțeles modernizarea Gării de Nord:

Când am sosit întâi în stație, cu rețelele alea de șine multe și încurcate, cu halele și acoperișurile de fier nesfârșite printre care mă rătăceam, și mai ales când am ieșit prin portalul grandios, cu stâlpii groși cât ai unor copaci de trei sute de ani, mai înalți ca Ateneul, nu știam unde mă aflu. Voi fi greșit gara? - mă întrebam. Poate am adormit în tren și am ajuns prin vreun oraș din străinătate? Auzeam vorbindu-se diferite limbi în jurul meu… dar deslușeam mai mult graiul românesc. Luându-mă după lume, am ieșit pe un bulevard cu straturi de flori pe de lături. Mare minune? Asta să fie Calea Griviței? Dar unde's grătarele cu mititei? Unde's toate tarabele negustorilor?...
Mi-am luat inima în dinți și, cam rușinat, am întrebat pe un trecător:
- Mă rog, domnule, asta e Gara de Nord a Bucureștilor, sau am ajuns în alt oraș?
- Da, domnule, ești la București - mă asigură cetățeanul.
- Atunci unde e Calea Griviței? Că eu știu că Gara de Nord era, pe vremuri, pe Calea Griviței și luam de acolo tramvaiul cu cai, de mă duceam la Teatrul Național, apoi prin str. Biserica Enei și prin strada Colții, până la prietenul meu Alecu, de la Sf. Gheorghe.

Gara de Nord - după modernizare
Astfel am aflat, spune conu’ lorgu, că eram pe Bulevardul Dinicu Golescu și că Gara de Nord are acum două fațade. Mai întrebând pe unul, pe altul, am ajuns în cele din urmă în Calea Griviței. Știam că erau aici, în față, niște cafenele urâte și niște cârciumi murdare, cu prostituate și cu pungași, anume ocrotiți pentru jefuirea călătorilor naivi (citește și articolul: Vestalele din cartierul Griviței). Într’adevăr, nu mai cunoșteam locul. Acum acolo s'a deschis o stradă și în colț este o casă bloc, un hotel mare.
- Dar unde e tramvaiul cu cai care merge la Teatru? - am întrebat.
- Nu mai este nici un tramvai cu cai la București - mi-a explicat un trecător, spre marea mea mirare. Dar am aflat că trebuie să iau tramvaiul electric no. 6, care nu mai merge decât până la Teatrul Național. Înainte era mai bine - m'am gândit - că te suiai la gară și cu același vagon cu cai te duceai până la Sf. Gheorghe și de acolo pe Calea Moșilor până la Moși.”


PRIN BUCUREȘTI CU TRAMVAIUL NO. 6

Îl vom însoții acum pe Conu’ Iorgu într-o călătorie prin Capitală. Mijlocul de transport: modernul tramvai electric cu nr. 6: “În fine, m'am suit într'un vagon, pe care l-am văzut numerotat cu cifra aceasta. Și merg eu, nene, merg, de nu se mai sfârșește. Văd cârciumi, văd prăvălii, văd și un cinematograf. Deodată apare pe de lături un cimitir… Apoi iar cârciumi, iar prăvălii, o farmacie… Și o mulțime de lume. Am rămas încurcat, mai ales din pricina cimitirului. Totuși un pasager din tramvai m'a asigurat că “suntem într'adevăr pe Calea Griviței". Și tot mergând mereu așa, m'am pomenit la Bucureștii Noi și Dămăroaia, adică aproape de Chitila. Bucureștenii sunt foarte îndatoritori, dau fel de fel de deslușiri și nu-și bat joc de un străin care greșește drumul.

Vechiul Teatru Național și Palatul Telefoanelor - 1936
- Ați luat într’adevăr tramvaiul no. 6, dar într'o direcție greșită. Băgați de seamă în tramvaie și autobuze la direcția în care merg, căci te poți pomeni la Cioplea sau la Colentina, sau cine știe prin ce comună depărtată din județul Ilfov.
La marginea aceasta a Municipiului, unde fără voie sosise conu lorgu, a aflat că locuiește sfătosul Moș Toma, “Bunicul Bucureștilor”, acela care anul trecut a povestit ziariștilor atâtea lucruri interesante despre trecutul orașului nostru. Poate c’ar fi nimerit ca Moș Toma să nu fie uitat nici în acest an, cu prilejul “Lunii Bucureștilor”.”
 
Palatul Parlamentului și Patriarhia - 1936

A DISPĂRUT STRADA COLȚII

Transformarea Bucureștiului era așadar impresionantă. Sistematizarea orașului a avut însă și victime: străzi și clădiri vechi, încărcate de istorie și pline de farmec. Seniorul provincial ajuns în București nu putea să nu și le reamintească și să nu le regrete dispariția: “Conu lorgu, foarte contrariat, a observat că nicăieri nu se mai poate vedea vreo tablă indicând unde a fost odinioară bătrâna stradă a Colții. Peste trupul ei și al altor străzi învecinate, ale căror case au fost dărâmate fără milă la pământ, trece acum un bulevard larg, care va avea 50 de metri lățime. Când stai pe un trotuar și te uiți peste drum, vezi omul mic - observă vizitatorul nostru.

B-dul Brătianu înante de modernizare
Casa unui mare dregător care gâtuia bulevardul în apropiere de spitalul Colțea, și care se încăpățânase să stea ani de zile în mijlocul drumului, în inima orașului, a fost dărâmată. S'a tăiat și o parte a grădinii spitalului Colțea. E vorba să fie dărâmat chiar spitalul… “Strada Colții” al cărui nume a fost aruncat în grămada celorlalte străzi uitate ale vechiului București, a avut un trecut glorios. S'ar putea povesti atâtea despre Mânăstirea Colții, despre școala bucureșteană de slavonește și românește, care a continuat fără întrerupere în tot cursul secolului al XVIII-lea; despre spitalul, chiliile pentru săraci și odăile pentru odihna străinilor, ridicate de Mihail Spătarul, ajutat de fericitul întru pomenire Radu Colțea.” (citește și articolul: Bătrâna stradă a Colții). Enumerarea locurilor pline de farmec ale Bucureștilor care s-au dus continuă:

B-dul Brătianu după modernizare

 CE NU SE MAI POATE VEDEA LA BUCUREȘTI?

“Musafirul nostru a căutat zadarnic multe din clădirile lui cunoscute și veștește pe prietenii din provincie, cari n'au mai fost de mult prin București, ca să nu mai caute următoarele localuri:
Teatrul Edison, din dosul Băncii Naționale, unde jucau acum 30 de ani celebrii artiști francezi, s'a desființat. Nu mai e nici Teatrul din Grădina Blanduziei, nici cel din Parcul Oteteleșeanu. De altfel nu există nici parcul, nici grădina cu numele de mai sus. Cofetăria “Frederic”, cu delicioasele ei prăjituri, care era pe lângă legația țaristă, nu mai există. Din clădirea legației n'a mai rămas, nici din ea, vreo cărămidă. Vechea clădire a prefecturii poliției, în care pe vremuri a locuit și Kiseleff, a fost înlocuită cu un palat, cu nu știu câte caturi. În locul Terasei Oteteleșeanu este palatul cu zece etaje al poștelor, iar în locul Cafenelii Eliseu, un alt palat asemănător.” (citește și articolul: Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu).

Parcul Carol - 1936
Nu mai găseai pe străzile Capitalei nici: “Muscalii cu cauciuc, odinioară fala Bucureștilor, care au dispărut din Piața Teatrului. Le-au luat locul automobilele. Cine vrea să-și amintească cum arăta acum 30 de ani acest centru al Capitalei, ar putea trece prin Piațeta Rosetti, unde Serviciul circulației a instalat de curând o stație de birje, cu cai. Aceste birje de după război nu sunt atât de luxoase ca acele ale lui Mișka, sau ale vreunui alt muscal de pe vremuri, ai cărui cai arăpești sau rusești alergau în trap avântat la Șosea, pe când vizitiul de pe capră, înveșmântat în catifea și cu brâu de mătase roșie, cu mâinile întinse, abia putea stăpâni nobilele animale. Birjele de la Rosetti, niște trăsuri destul de frumoase, prin grupul lor numeros și prin alinierea din fața unei case mai arătoase de acolo, amintesc oarecum aspectul de odinioară al Pieții Teatrului Național.” (citește și articolul: Ultimii Muscali).

“Ce clădiri de acum treizeci de ani au mai dispărut?... A ars magazinul Luvru, din strada Sărindar colț cu Calea Victoriei, iar pe locul lui s'a ridicat azi palatul cafenelei Royal, din fața lui Capsa. Capsa e la fel cum a fost! A păstrat tradiția. Coșurile de zid de pe acoperiș dovedesc că hotelul n'a introdus nici măcar calorifere, deși are atâtea alte mari și numeroase hoteluri în jur care îi fac concurență. Librăria Socec, tăiată de vreo două sau chiar trei ori, tot mai înaintează în Calea Victoriei. E sortită să fie din nou amputată. De altfel, mai sunt atâtea palate noi și case block cu șapte, opt sau zece etaje, clădite de curând, menite să fie dărâmate, spre a corespunde noului plan de sistematizare al Capitalei.”


TRANSFORMĂRILE BUCUREȘTIULUI

“Dâmbovița - atât de mult cântată odinioară - începe a deveni un canal subteran al Capitalei. Planșeul actual și splaiurile de odinioară, unite, alcătuiesc o stradă largă de vreo 60 de metri. S'au desființat Halele Centrale… Din Piața Bibescu n'a mai rămas nimic, iar Dealul Patriarhiei, o bijuterie a Capitalei, a căpătat o splendidă perspectivă. În locul halelor dărâmate, va fi o enormă și elegantă piață. Altă piață a fost croită în fața Universității. (citește și articolul: Prin “Piața mare”) 

"Block-house" din București
Asanarea lacului Băneasa și asanarea lacului Herăstrău pot fi privite ca unele dintre cele mai importante opere urbanistice pornite în zilele noastre, pentru civilizarea Capitalei. Reconstrucția unei străzi pitorești a Bucureștilor vechi, în Parcul Carol, Grădina botanică înfrumusețată, vechiul nostru Cișmigiu împodobit ca de sărbătoare, atâtea muzee noi și expoziții răspândite pe toată suprafața Capitalei. Teatrele de vară, mai ales recentele lucrări făcute la noul “Parc Național” cu prilejul “Lunii Bucureștilor” din acest an, participarea Jugoslaviei și a Cehoslovaciei la Expoziție, toate acestea - ne spune cu multă convingere conu’ lorgu - iau ochii prin măreția și frumusețea lor, fiind menite să vrăjească pe toți cei care vor avea norocul să poată veni în Capitală".
 
"Zgărie-norii" Capitalei
Sursa:

Articolul “Bucureștii de azi – Ancheta unui provincial” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 6 mai 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată”.



Citește mai mult... »

Fotoreportaj interbelic în lunca Dunării

Imaginea României interbelice nu ar fi una completă dacă nu am adăuga la măreția noilor “block-house-uri” din centrul marilor orașe și instantaneele luate în lumea mahalalor de la periferia orașelor sau imaginile localităților pitorești dar încă foarte sărace aflate la o aruncătură de băț de acestea. Tocmai de aceea vă învit să facem împreună o vizită în două localități din apropierea Bucureștilor: în satele Herești și Greaca, din lunca Dunării. Ghid ne va fi și de astădată un reporter interbelic, V. Gheti pe numele lui, și articolul “Viața în baltă a pescarilor”, publicat de revista “Realitatea Ilustratăîn numărul din 29 septembrie 1937:

“La sud de București, la o distanță de 30 de km., pe malul stâng al fluviului Dunărea, se află unul din cele mai mari lacuri ale țării noastre, care alimentează Bucureștiul cu pește. Lacul care are o vechime istorică, nu este altceva decât valea de altădată a fostei mări de care ne vorbesc geologii, rămânând aici - ca o masă de apă aparte de fluviu – mostră a vechii mări. Și poate că ar fi secat, rămânând o vastă câmpie, pe care grecenii ar fi cultivat-o, dacă nu ar avea legături cu Dunărea, care îl alimentează cu apă. Pe o întindere de 136.000.000 mp., dă cetățeanului prima noțiune de mare. Bărci de pescari iscusiți se pierd în zare și pescuiesc ziua întreagă, ca apoi seara să se retragă la vad. E o viață aici pe care n'o cunosc mulți. E viață de coloniști.”
 
La pescuit
CONACUL DE HEREȘTI

Ne vom opri din drumul nostru către balta din lunca Dunării, pentru câteva clipe, în satul Herești, ca să aruncăm împreună o privire asupra unui vechi monument istoric: un palat de piatră ridicat în timpul domniei lui Matei Basarab, mai apoi devenit conac al prințului sârb Miloș Obrenovici. Conacul era în anul 1937 în paragină, așa cum este se pare încă și azi:

“În ziua de 10 sept., m'am decis să fac o vizită lacului Greaca, mai ales că acum este sezonul peștelui. În treacăt am vizitat în satul Herăști vechiul domeniu al boierului Herosiu, cumnat cu Matei Basarab. Aici am găsit vechiul castel al prințului Miloș Obrenovici, azi în stăpânirea d-lui Dinu Stolojan. La umbra lui, sub stema princiară, am poposit câteva minute. Azi se găsește în părăsire, cu tot luxul de care se bucura altădată. În iarna anului 1931, o mână rea i-a dat foc. Cum în sate nu există popmieri, iar de la București n'au putut veni în ajutor prea repede, mărețul și cochetul castel s'a prăbușit în flacăra focului ce-l mistuia. Totuși și azi își mai păstrează măreția. Curtea, cu frumosu-i parc princiar, azi e plină de buruieni; iar pe zidurile castelului s'a urcat o plantă agățătoare, parcă înadins să-l astupe, spre a nu mai fi văzut.

Ruinele conacului prințului sârb Miloș Obrenovici
Tot aici se povestește că sunt îngropate comorile prințului Milos; iar încercarea de a le căuta a fost în zadar. Ca o urmă a istoriei și a trecerii pe aici a prințului, a mai rămas biserica din preajma castelului, cu clopotul ce și azi, spun oamenii, pronunță când este tras, numele prințului: Mi-loș!”

Biserica din Herești - 1937

VIAȚA ÎN BALTĂ

Ne vom continua acum călătoria înspre Greaca, un sat de pescari din lunca Dunării. Numele localitatii provine de la o grecoaică, proprietară de moșie care avea un han in partea locului, călătorii povestind despre popasurile lor "la grecoaica cea frumoasă", prescurtat "la grecoaica". Prima atestare documentară a localității Greaca datează din anul 1532, cu ocazia trecerii prin aceste locuri a lui Vlad Voievodul (Înecatul) Domnul Țării Românești (1530-1532), care a elaborat două documente prin care întărea stăpânirea jupânului Fârtat Pârcălabul asupra satului Oneștii de Jos și acorda viniricitul Cernăteștilor Mănăstirii Snagov. (cf. http://www.primariagreaca.ro/)

“În fine, conduși de simpaticii dascăli Radu Constantinescu și Gogu Vornicu, am coborât în valea bălții și ne-am apropiat de locul unde se importă peștele, numit vad. Sute de căruțe, venite de prin zori, așteptau ieșirea bărcilor cu pește. Pentru sătenii din jurul bălții, peștele a ajuns un aliment indispensabil, cu toată scumpetea lui. 

Pescari pe lac
Pe marginea lacului sunt întinse corturile pescarilor, la număr vreo 30. O adevărată colonie de turtucăeni. Ei își au un șef, o conducere în viața lor de toate zilele și un angajament cu boierul, care-i dl. D. Alimăneșteanu, actualul subsecretar la finanțe. Peștele iese de bună calitate atunci când nu bate vânt și-i timp frumos. 

Pescari împletind un năvod
Pentru curiozitatea cititorilor, dau și kg. de pește care ies pe zi, la cele trei vaduri: circa 150 de mii de kg. pește, din care jumătate se trimite la oraș, iar restul se vinde sătenilor. Ca un gest de bună înțelegere, d. Alimăneșteanu importă săptămânal pește gratuit sătenilor d-sale din jud. Muscel; iar celor din jurul bălții, cu un preț mai redus.
 
Recolta pescarilor
Dacă una din părțile atractive ale bălții e ostipetul, nu mai puțin interesantă e masa, luată sub corturi, în mod cu totul Colonial, sorbind cu poftă cea mai delicioasă ciorbă pescărească și mâncând un pește la proțap cu o dexteritatea ce n'o întrece nici cea mai bună bucătăreasă bucureșteană. Femei din jurul bălții vin mâncare, cu alimente, cu vin și iau pește. Ar fi un schimb în natură ceea ce în contabilitate numic troc sau trampă. Aici se poate vedea foarte bine.
 
În vad, femeile lucrează și ele
Pescarii își au și ei interesele lor. Sunt nemulțumiți de felul cum sunt tratați, mai ales că nu câștigă prea mult. Cota lor e de 35%, din care, făcând socoteala, pe perioade, nu le iese nici 50 lei pe zi. În dese rânduri au făcut proteste, dar nu li s'a îndreptat situația. Majoritatea dintre ei au familii numeroase, sunt datori și au copii în școli. Apoi, viața lor de baltă, ca a unor adevărate lebede, le scurtează din ani văzând cu ochii. Par trași la față, cu ochii stinși și mânile tăiate de solzii peștilor. Seara, în jurul focului, se strâng spunând când and glume, când basme, sau ascultând în noapte, vuietul valurilor și semnalul paznicului din larg; căci balta balta noaptea se păzește, pentru ca să nu vâneze și sătenii.”
 
Mâncare și vin în schimbul peștelui
Citește mai mult... »

Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin

În toamna anului 1937, la redacția revistei “Realitatea Ilustrată” se prezenta un tânăr berlinez “de vreo 35 de ani, înalt, bine legat, cu o frunte largă și abia bolborosind câteva cuvinte românești”. Nu era altul decât “dl. Rudolf Birnbach, un renumit reporter fotograf din Berlin”. În timpul întâlnirii avute cu secretarul de redacție, reporterul german și-a exprimat surprinderea pe care a avut-o descoperind “frumusețea și eleganța Bucureștilor”, “pe care – din auzite – îl credea cu totul altfel”. Discuția din redacția revistei interbelice nu a rămas – din fericire pentru noi – doar una amicală. În numărul din 29 septembrie 1937, revista “Realitatea Ilustrată” publica un amplu fotoreportaj cu titlul “Surprizele pe care le încearcă un străin pe străzile Bucureștiului”. Vă invit să privim împreună fotografiile “luate” de reporterul Rudolf Birnbach pe străzile Capitalei, fotografii însoțite de comentariile de rigoare:

“Am fost invitat la o familie cunoscută care locuia într-un apartament dintr’un blockhouse. Priveliștea care mi s’a înfățișat ochilor, în momentul când am pășit la fereastră, a fost uimitoare: Jos de tot, strada părea un furnicar, iar pe celălalt trotuar se înălța un block tot atât de înalt și impunător ca cel în care ne aflam noi.
Și de-a lungul întregului bulevard se înșiruie, unul lângă celălalt, block-house-urile… Asta e o trăsătură pur americană, căci în toate capitalele europene sunt block-house-uri, însă semănate ici, colo, printre clădirile vechi; niciodată nu vezi străzi întregi, mărginite de clădiri una mai înaltă și mai nouă decât cealaltă.
Din punct de vedere arhitectonic, blockurile bucureștene sunt mult mai vioaie și mai estetice decât cele americane, care, în majoritatea cazurilor, dau impresia unor clădiri fără viață. Bucureștii cresc vertical, nu orizontal ca alte orașe. Cu o ușurință uimitoare se dărâmă clădiri vechi, încă destul de solide, ca să se ridice în locul lor bloc-house-uri.”:

Bucureștiul văzut de sus
“Se observă că în București se și lucrează. Lipscanii cu vitrinele și firmele lui, cu magazinele ticsite de mărfuri și clienți, face să te crezi încă o dată pe Broadway-ul new-yorkez”:

Lipscanii - "Broadway-ul" bucureștean
De asemenea: “Plimbarea de dimineață și de după amiază ce Calea Victoriei este o curiozitate care impresionează plăcut pe orice străin”:

O plimbare pe Calea Victoriei
“Amuzantă pentru străin e și plimbarea pe șoseaua Kiseleff din fiecare duminică dimineața. Bărbați, începând de la vârsta de 20 până la 70 de ani șed comod pe scaune și primesc defilarea doamnelor și a domișoarelor”:

Urmărind "defilarea doamnelor și a domnișoarelor"
Oricât ar fi omul de ocupat în București, găsește totdeauna timp să-și ia masa în liniște. Din această pricină, bucureșteanul, cu toată viața care-i pulsează în vine și cu tot temperamentul său vioi, nu este aproape deloc nervos, ca mulți alți locuitori din orașele mari, ci rămâne mereu gentil și serviabil”:

Bucureșteanul "găsește totdeauna timp să-și ia masa în liniște"
După toate aceste laude însă, reporterul berlinez trebuie să constate și că: Străinul obișnuit să vadă muncind numai oameni maturi, ramâne extaziat în fața sutelor de copii care muncesc pe străzile capitalei noastre”:

 
Copiii care muncesc...
Imaginea nocturnă a Bucureștiului impresionează și ea pe reporterul interbelic: “O avere se cheltuie pentru curentul electric și pentru reclamele cu neon. Multe colțuri de pe bulevarde amintesc de broadwayul american”:

Bucureștiul interbelic - noaptea

Citește mai mult... »

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu


Marioara Voiculescu a fost fără îndoiala una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F.O. Fosian o caracteriza astfel: Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.(1)

Primii ani

Marioara Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, svăpăiată”, motiv pentru care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”. Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza astfel: “Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul 1929 revistei “Realitatea Ilustrată”:

“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:
- Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!
Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.”(2)



Marioara Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre LiciuÎn anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul Julietei din “Romeo și Julieta”.  A urmat rolul principal din “Casta-Diva”. Perioada este evocată trei decenii mai târziu în interviul din “Realitatea Ilustrată”:

“- Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta din “Romeo si Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.
- Care a fost prima piesă în care ați jucat?
- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam, din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă: regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.
- Cui îi datorați d-v. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?
- Lui Gusti.”.(2)


Amintiri vesele, amintiri triste

În anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de personaje pe cele mai importante scene ale țării. A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Pentru că nu îmi propun să fac în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustratăîn anul 1929:

“- Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.
- Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.
- Totuși, vă rog o amintire veselă.
- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de imprejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia imite la această scenă cântecul privighetorii, cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului, cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am jucat la Huși “Romeo și Julieta”.

- O întâmplare tristă?...
- Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…
- Care a fost prima d-voastră dragoste?
- Nu m'ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul e cu atât mai tragic pentru noi.
- Ce proiecte aveți pentru viitor?
- Să fac teatru și numai teatru.
- Cinematograful nu vă atrage?
- Îmi place, dar nu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele… “

Visul Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată (a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit niciodată. Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr”.(3)

Surse:
(1)        F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941;
(2)        Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
(3)        Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.



Citește mai mult... »

“VESTALELE" DIN CARTIERUL GRIVIȚEI

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună… la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Astăzi vă invit la o altă călătorie în timp. De această dată vom însoți un reporter din anul 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română” – din păcate acesta va rămâne anonim pentru noi, articolul nefiind semnat – în lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată:
  
Gara de Nord… Acolo se dă asaltul. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte sosesc provincialii care nu știu unde să descindă. “Iat-o pe Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron:
- N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.
Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.
- Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…
Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe str. Atelierului. Alături e o bodegă și stapânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara. Astfel se încheagă începutul de petrecere ce o să continuie la cârciumă și are să sfârșească cu devalizarea călătorului. Ultima victimă a “Leoaicei”, un arendaș din Romanați, când s'a văzut fără nici o lețcaie, a început să facă scandal. Dar o lovitură de sifon dată în cap l'a prăbușit la pământ într'o baie de sânge.

Dar nu numai la beție sunt storși oamenii veniți din provincie. Deseori prin încăperile prostituatelor se încing jocuri de noroc. Noul venit e lăsat să câștige la început, până ce setea de bani îi este ațâțată. Mai târziu i se dă “lovitura” și la cea mai mică obiecție e scos în ghionturi și asvârlit în stradă. Circumscripția 33-a e ocupată aproape numai cu astfel de evenimente. Ar fi de folos ca în gară, prin placarde, să se atragă atenția celor fără experiență asupra pericolului care-i amenință, căci veșnic doi ochi frumoși și un trup ispititor vor trage în cursă bietele victime.

Alte specimene ale cartierului sunt femeile care bat strada de dimineața până la orele târzii ale nopții. Nicăieri, pe o porțiune atât de scurtă ca între gară și Matache Măcelaru n'ai să întâlnești atâtea hoteluri. Sunt presărate aproape unul lângă altul și din ganguri vezi ieșind la scurte intervale femei ce stau la pândă… Sunt în regulă: au carnetele vizate. Dar ce disgrațios și încărcat de cinism este gestul lor de chemare… Intru în vorbă cu o fată care locuiește la hotel “Tranzit”. Mă prefac că o cunosc și că i-am făcut cândva un serviciu, cu prilejul unei razii:
- Merg acum mai bine treburile?
- Eh!... Cu ploaia asta.
Fata aruncă un val de salivă printre dinți.
- În ziua de astăzi când mi-am pus și eu mai multă speranță, dar văd că parcă ar fi pierit francii de pe fața pământului! Și trebuie să ții socoteală că eu sunt dintre cele mai dârze. Săptămâna trecută unul mi-a jucat o festă. Îmi tot trecea pe sub nas o hârtie de o mie de lei. Socoteam c’am dat în sfârșit lovitura. În gând îmi și acoperisem cu ea anume nevoi. Dar peste puțin timp, când blestematul a plecat și m'am coborât să-mi plătesc datoria la cameră, portarul a observat că hârtia era falsă. A fost un haz și atâta au râs toți pe socoteala mea că-mi venea să'mi iau câmpii. Mai ieși acum în stradă cu ochii plânși și chipul vânăt, ca de cioclu! N'am mâncat în ziua aceea. A doua zi tot așa… Mai trăiește dacă-ți dă mâna.
- De ce nu încerci să-ți iei un serviciu într'o casă?
- Lesne de zis, dar când te-ai apucat de meseria asta, greu să mai poți face altceva. Ar trebui să te duca doar cu jugul. Tot nădăjduiești mereu că are să-ți apară într'o zi în cale omul care să-și deschidă larg băierile pungii și vremea trece și datoriile se îngrămădesc una peste alta.
Un zâmbet tragic se încrustase pe chipul fetei. Dar deodată, ochii i s'au aprins iar colțurile buzelor i s'au arcuit în sus, umplându-i de zâmbet obrajii. Zărise omul pe care n'ar fi vrut să-l scape din mâini.

Astfel, prin preajma vitrinelor, printre trecători, pe bordura trotuarului, răsar mizerele vânzătoare de plăceri de-o clipă. Pe strada Atelierului, în fața hotelului Moldova, roiește un grup întreg. Vazându-le apărând pe toate deodată, sergentul din post e apucat de o veselie subită. Se ia cu ele la hârjoană, prefăcându-se că le izgonește în interiorul curții. Cu bastonul de cauciuc le atinge ușor coapsele și ele scot țipete ascuțite întovărășite de hohote prelungi de râs. Mai încolo o tovarășe de breaslă stă de vorbă cu un bătrân zdrențuit. Bărbatul e beat și femeia repetă de câteva ori, privindu-l în ochi, suma la care are pretenție. Cu toată amețeala, omul dă din cap negativ. Plictisită, ea îi aruncă o sudalmă și se alătură de grupul celorlalte.

Cu venirea serii mișcarea se accentuează. Profesionistele sunt atunci mai în largul lor. Trag de mână, șoptesc cuvinte dulci, pline de promisiuni… Chiar trecătorul fără bani se hazardeaza adesea și atunci are de-a face cu “protectorul”, care smulge clientului, fără milă, haina de pe umeri. E de ajuns un strigăt al fetei ca el să și apară. Tot el are însărcinarea să pândească raziile și la un șuier sau semn convențional, zeci din aceste rămășițe ale străzii năvălesc prin pivnițele și magazinele oamenilor căutând ascunziș. Numai cele cu carnetul vizat rămân stăpâne pe teren. Iar când oamenii poliției se depărtează, mișcarea reîncepe mai vie, pătrunsă parcă de noi puteri.”

Nu pot să închei decât gândindu-mă că nici în această lume – deieri și de azi – a vânzătoarelor de plăceri moravurile nu se schimbă, chiar dacă anii trec și chiar dacă fețele sunt altele. Concluziile reporterului din perioada interbelică sunt la fel de actuale cred și astăzi:

Ce crunt batjocorim în plin văz un mister al naturii în care sufletele ating cea mai perfectă înțelegere! Cum te doare, în momentele de luciditate apariția tinerei fete, cu chipul zugrăvit strigător, care te invită să-i cumperi grațiile! La un pahar de vin își spune povestea vieții ei, care e aproape aceiași cu a mai tuturor “profesionistelor”. A crezut în frumusețea, curățenia și statornicia dragostei, dar a fost înșelată… Și n'a pornit pe drumul de iad al prostituției după prima deziluzie, ci târziu, când toate visurile, rând pe rând, s'au năruit. Ce mulțumiri are în viața de acum?... Niciuna… Trăiește… Dar de pe urma prăbușirii morale a atâtor ființe s'a ridicat o clasă care le stoarce cu cea mai nemiloasă furie: cea a proxeneților. Nici nu ne dăm seama ce bine organizată este această armată de declasați. Ea populează arterele principale ale Capitalei cu “marfa” umană pe care n'o pierde din ochi, ca să-i poată veni “în ajutor” la nevoie.”


Sursa: articolul ‹‹ “Vestalele” din cartierul Grivița ›› - nesemnat – publicat în numărul din 21 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română
Citește mai mult... »